Zelul reformist în educaţie nu este doar o manie carpato-danubiano-pontică. Nu, mania asta s-a globalizat. Din varii motive. Din punctul meu de vedere, un motiv este comun tuturor relelor din educaţie: nu ştim să spunem pentru ce societate pregătim copiii. Prima Revoluţie Industrială şi-a creat şcoala, dintr-o nevoie. Mă tem că actuala Revoluţie Industrială nu mai are aceeaşi nevoie de oameni cu educaţie medie. Are nevoie doar de vârfuri, foarte puţine, şi doar în anumite domenii. În rest, locul oamenilor este luat de automate programabile.
O societate dezorientată vede că ascensorul social nu mai porneşte în sus nici pentru cei cu educaţie solidă, că educaţia nu mai este o poliţă de asigurare, că o întreagă clasă, cea de mijloc, este destructurată. Şi a început să caute explicaţii, dar mai ales vinovaţi. Şi, ca de obicei, vinovaţii sunt, cel mai adesea, victimele crizei de identitate a sistemului. În cazul de faţă şcoala, în general, şi educatorii, în special.
Criza a amplificat problemele sistemului de educaţie, fie el public, fie el privat(care nu prea mai are de unde recruta material de calitate, nu doar cu bani!). Iar americanii sunt, într-un fel, în panică, şi caută soluţii pentru a scoate educaţia din criză. Cu ce metode? Asta e marea lor problemă.
Înţeleg, din ce citesc, că profesorii vor fi judecaţi după rezultatele obţinute, an de an, de elevii lor la testele anuale. Şi dacă elevii nu-şi îmbunătăţesc scorul, an de an, profesorilor li se arată uşa. Ceea ce ne duce direct în populismul soluţiilor simple.
Vă semnalez un foarte interesant articol apărut pe blogul NYT dedicat cărţilor, din care citez: "The main mechanism of school reform today is to identify teachers who can raise their students’ test scores every year. If the scores go up, reformers assume, then the students will enroll in college and poverty will eventually disappear. This will happen, the reformers believe, if there is a “great teacher” in every classroom and if more schools are handed over to private managers, even for-profit corporations.
The reformers don’t care that standardized tests are prone to measurement error, sampling error, and other statistical errors.1 They don’t seem to care that experts like Robert L. Linn at the University of Colorado, Linda Darling-Hammond at Stanford, and Helen F. Ladd at Duke, as well as a commission of the National Research Council, have warned about misuse of standardized tests to hold individual teachers accountable with rewards or sanctions. Nor do they see the absurdity of gauging the quality of a teacher by the results of a multiple-choice test given to students on one day of the year.
Testing can provide useful information, showing students and teachers what is and is not being learned, and scores can be used to diagnose learning problems. But bad things happen when tests become too consequential for students, teachers, and schools, such as narrowing the curriculum only to what is tested or cheating or lowering standards to inflate scores. In response to the federal and state pressure to raise test scores, school districts across the nation have been reducing the time available for the arts, physical education, history, civics, and other nontested subjects. This will not improve education and is certain to damage its quality.
No nation in the world has eliminated poverty by firing teachers or by handing its public schools over to private managers; nor does research support either strategy.2 But these inconvenient facts do not reduce the reformers’ zeal. The new breed of school reformers consists mainly of Wall Street hedge fund managers, foundation officials, corporate executives, entrepreneurs, and policymakers, but few experienced educators. The reformers’ detachment from the realities of schooling and their indifference to research allow them to ignore the important influence of families and poverty. The schools can achieve miracles, the reformers assert, by relying on competition, deregulation, and management by data—strategies similar to the ones that helped produce the economic crash of 2008. In view of the reformers’ penchant for these strategies, educators tend to call them “corporate reformers,” to distinguish them from those who understand the complexities of school improvement.
The corporate reformers’ well-funded public relations campaign has succeeded in persuading elected officials that American public education needs shock therapy. One is tempted to forget that the United States is the largest and one of the most successful economies in the world, and that some part of this success must be attributed to the institutions that educated 90 percent of the people in this nation."
Sigur, articolul oferă reformatorilor americani "modelul educaţional finlandez". Dar ce anume a provocat criza educaţiei în SUA? Nu cumva, cum spune un finlandez: "Sahlberg speaks directly to the sense of crisis about educational achievement in the United States and many other nations. US policymakers have turned to market-based solutions such as “tougher competition, more data, abolishing teacher unions, opening more charter schools, or employing corporate-world management models.” By contrast, Finland has spent the past forty years developing a different education system, one that is focused on:
- improving the teaching force, limiting student testing to a necessary minimum, placing responsibility and trust before accountability, and handing over school- and district-level leadership to education professionals"
Cu alte cuvinte, nu avem de descoperit apa caldă. Pur şi simplu avem nevoie de profesori bine pregătiţi, şi asta printr-un sistem de selecţie şi de evaluare foarte dur, cu facultăţi dedicate, cu un soi de stabilitate pe post, educatori bine plătiţi. Şi mai ales independenţi de hachiţele politicului. Restul sunt poveşti. Educaţia costă. Dar dacă vrei să reuşeşti, să ieşi din subdezvoltare şi din sărăcie, îţi asumi costurile. Dar dacă nu ţi le asumi, costurile sunt cu mult mai mari.
2 comentarii:
Discutia despre ce fel de scoala fac copiii aici e lunga. Pe scurt, calitatea educatiei este foarte slaba comparat cu educatia ce am primit-o noi in comunism.
Ce spuneti dvs. eu stiu de mult: in liceu, in anii '80, mi-am dat seama ca daca nu devin super-competent, ca sa ies din rind, o sa ramin toata viata in "turma". Era clar de pe atunci ca nici macar statul comunist, care facea ce facea si ne tinea pe toti ocupati, n-avea nevoie de oricita forta de munca, mai ales necalificata. In timp, de atunci pina acum, nu e nevoie nici atit. Imaginatia mea de inginer m-a ajutat sa inteleg de pe-atunci ca intr-o tara dezvoltata, cum noi nu eram, nu e nevoie nici atit, la nesfirsit, de "low end blue collars".
Intre toimp s-a confirmat si faptul ca si la cele mai selecte scoli trec loazele ca gistele prin apa, cu bani sau fara, pentru a se intretine sistemul. Oriunde in lume. Exigenta? As fi vrut eu. Am avut parte de ea pina in '89, oarecum, ca am facut liceul la marea arta si traditie, cu profesori scoliti inainte de razboi. Imensa diferenta intre profesorii "vechi" si epigonii facultatilor muncitoresti, pe-atunci, desi pot spune astazi ca aia cu facultatea muncitoreasca ar da acum o clasa uriasa unor profesori cu para-doctorate de azi, asa cum oricare student mediocru de pe vremuri i-ar lua acum fata oricarui mare "produs" Bologna, indiferent pe unde i se intimpla masteratele si doctoratele in lant.
In rest, fara criterii clare, solide si uncompromizing, fara profesori buni, si fara competitie "sportiva" intre elevi, in scoli, ne scade "virilitatea" mintii, si pe cale de consecinta, ne prostim ca specie. Ne-am prostit deja incredibil, pentru mine spectacolul prostirii in masa si spalarii pe creier de pe unde am trait si muncit, Romanica sau aiurea, e greu de digerat.
Da'n-tot raul si-un bine: la ce generatii de "specialisti" vin, in meseria mea si probabil si in altele, nu mi-e deloc teama ca ramin fara piine. Ce mi-e teama e ca o sa fiu un fel de "ultimul mohican" prin Idiocracy, si o sa ramin sa vorbesc singur, ca si-asa cu greu mai gasesc interlocutori valabili, in meseria mea. Si probabil ca si in altele e la fel.
Trimiteți un comentariu