Fotografie ciordită de la Victor Ciutacu
M-am amuzat citind opiniile madamei Pippidi, din RL de azi. Din câteva motive. Primul este acela că este prost plasată să dea lecţii de caracter unei naţiuni, când biografia ta, în spaţiul public, este un dezmăţ al lipsei de caracter. Totul porneşte de la Nobelul Hertei Muller. Care este, cum spuneam şi eu, unul mai mult pentru biografie, decât unul pentru operă. Spune madam Pippidi: "Există riscul să nu înţelegem de ce a luat Herta premiul si de ce, daca nu il lua ea, tot nu ne revenea noua. Asta e important nu doar pentru literatura, pentru ca handicapul literaturii noastre provine nu din lipsa de talent a romanilor. Ci, mai degraba si pe romaneste, din lipsa lor de caracter." Acum, vorbind doar despre Marin Sorescu şi despre Nichita Stănescu, nu lipsa lor de caracter i-a privat de Nobel, ci lipsa altora de caracter, foarte puţini, inclusiv a unora din bisericuţa din care face parte şi madam.
"Treaba juriului e sa gaseasca in jungla literara echivalentul unui Mozart – geniul anti, care a avut curajul singularitatii, a fost persecutat, izolat si haituit – si juriul reuseste destul de des sa gaseasca asemenea personaje. Ce exemplu mai bun decat Herta, care s-a certat intai cu toti svabii ei, pe care ii banuia ca tolerasera fascismul, si mai apoi cu toti romanii, pe care ii vedea drept colaboratori ai comunismului?"
Acum, dacă e vorba despre capacitatea cuiva de a se certa cu toată lumea, traian băsescu poate lua fără probleme Nobelul! Şi el, ca şi Herta Muller, îi bănuieşte pe toţi, îi etichetează pe toţi, îi înjură pe toţi. Şi, în fond, dacă Securitatea a luat un premiu Nobel, de ce n-ar mai lua încă unul? De data asta pentru un român, dintre noi, de-al nostru, pentru noi!
Al treilea motiv de amuzament este lunga litanie ce urmează, îi care madam Pippidi aruncă peste bord o lungă listă de "tovarăşi de drum": " Azi regasesc in lumea intelectuala romaneasca aceeasi structura pe care am descris-o la Nucsoara, unde securistul care luase locul partizanului Arnautoiu in schema de putere ii succedase si in rolul social si devenise, la randul lui, nasul intregului sat. Reteaua de patronaj a ajuns unitatea de baza a vietii noastre intelectuale, ca e vorba de Comisia Tismaneanu sau de gasca optzecista. Ken Jowitt a scris ca asa era si in anii ’70; eu, care am intrat in ea practic la Revolutie, pot spune ca nu era asa. Cativa ani am incercat macar. Cu larga contributie a mai multor generatii, capacul a cazut din nou pe oala pana la urma, iar exceptiile, precum filmul, sunt doar cele care au interfata directa cu Occidentul. Cum remarca Jowitt, productia intelectuala a unei asemenea organizari sociale nu poate fi decat deficitara.
Ce credeti ca poate sa iasa dintr-o viata publica structurata de favoritism, relatii personale, oportunism, impostura cvasigeneralizata (sa nu credeti ca in orice tara specialistii in istoria intelectuala a canibalismului se ocupa de politici publice, literati de calitate indoielnica reformeaza Constitutii, fara sa se gaseasca nimeni sa observe ca sunt in afara ariei lor de competenta, sau intelectuali candva de viitor ajung directori SIE)? Nu poate iesi nimic de valoare, dar nu pentru ca nu ar exista valoare. In 1992, am facut la GDS un cerc literar si jurnalistic: dintre tinerii care scriau cel mai bine acolo unul e azi antreprenor si altul bancher. Cati nu au plecat! Unul nu mai scrie." Sau poate scriu, dar nu ştii tu unde se duc "operele" lor, madam!
Să înţeleg că i-a priit şederea în perfidul Albion, unde spiritul critic n-a demisionat de la datorie? Sau că se profilează ceva mişto prin jungla de sinecuri publice, şi crede că dacă dă o mână de ajutor cauzei anti, pune mâna pe ceva de soi? Că tot veni vorba de caracter. Pentru asta nu se dă un Nobel?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu