sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Nostalgii

V-am mai povestit despre începuturile mele de cinefil. Eram la Piteşti, aveam vreo şase ani, locuiam pe Strada Mare, în centrul oraşului, într-o casă naţionalizată, cu toate la comun, unde mirosea a petrol lampant(mâncarea se gătea pe coridor, pe plite cu gaz lampant, Petromaxurile, care mai şi explodau, şi a săpun făcut în casă.
Aveam un difuzor, unde ascultam duminica meciurile din campionat, poveştile de la "Teatrul Radiofonic pentru Copii". Până şi-au cumpărat ai mei televizor, în rate(era un Naţional, licenţă japoneză) am consumat filme pe pâine. Doar treceam strada şi intram la cinematograful "Tineretului". Acolo am văzut tot ce se putea vedea, cu sau fără "bulină". De aceea multe se învălmăşesc şi acum în mintea mea: actori, filme, regizori, scene de neuitat.
Evident, n-am ratat nimic din neorealismul italian. Nu ştiam atunci, la şase-şapte ani, că se numeşte aşa. Dar nu puteau să nu te impresioneze hoţii de biciclete, sau singurătatea lui Umberto D. Mai târziu le-am revăzut, cu aparat critic, la sfârşitul anilor 60, la "Telecinematecă". Apoi a urmat perioada studenţiei şi spectacolele de la Cinematecă. Dar niciodată n-au avut farmecul inocent al primelor vizionări, în întunericul puturos al sălii de cinema din Piteştii copilăriei. Aşa că vă invit să priviţi fotografiile de mai jos. Numele filmelor, actorilor, regizorilor contează mai puţin. Importantă este atmosfera.

Niciun comentariu: