A moderniza, băsescizare

"Modernizarea" este un proces la fel de vag şi de ceţos precum "tranziţie" şi "reformă", pe care fiecare îl vede cum îl taie capul. Multă vreme, începând cu perioada de după 1821, dar mai ales după 1848, în siajul proceselor revoluţionare care schimbau faţa Europei, "modernizarea" a fost, pentru români, un triplu proces: de occidentalizare, în tot ce însemna instituţii, legi, proceduri, de trecere de la feudalism la "capitalism", cu precauţiile de rigoare în interpretarea termenului "capitalism" în cazul nostru, şi de rupere de trecut, la acest capitol intrând şi separarea de Imperiul Otoman şi micşorarea influenţei Imperiului Rus. Din păcate, "modernizarea" a ignorat un aspect esenţial: dezvoltarea economică şi socială.

Am avut un proces mimetic de adoptare(cel mai adesea fără adaptare) a unor instituţii politice şi sociale, fără ca ele să se integreze organic în ţesutul social autohton. Mai mult, o lungă perioadă de timp modernizarea instituţională a fost respinsă pentru că nu a fost însoţită de dezvoltare economică, socială şi personală.

Abia în anii 1920 ai secolului 20, după Marea Unire, procesul de modernizare instituţională începe să producă şi dezvoltare economică şi socială. Din păcate dezvoltarea este insuficientă şi neuniform distribuită în corpul social şi în teritoriu, fapt care va conduce la apariţia şi afirmarea ca o veritabilă forţă politică a Mişcării Legionare, forţă extremistă, antisistem şi antisemită.

După venirea la putere a comunismului se produce o inversare de tendinţă în raportul dintre modernizare şi dezvoltare. Dacă modernizarea instituţională suferă un regres relativ(prin introducerea regimului partidului unic, a unor instituţii specifice regimurilor totalitare), ea continuă, în forme mai discrete, împreună cu procesul de convergenţă cu Occidentul în anumite aspecte legislative şi culturale. În schimb dezvoltarea se accelerează într-un ritm inimaginabil nu cu mulţi ani în urmă, luând-o înaintea modernizării instituţionale.

După revoluţie, procesul se inversează iar, sub imperiul noului imperativ al interesului naţional: integrarea euroatlantică, în schimb preocuparea pentru dezvoltare trece în planul doi sau chiar trei. Inevitabil, cetăţenii sunt nemulţumiţi, pentru că pe ei îi interesează mai puţin similitudinea sau identitatea instituţională şi legală cu Occiodentul, câtă vreme nu văd o legătură între ea şi dezvoltare, cea care dă şi bunăstarea materială.

Şi, în fapt, nici nu prea există. Lucrurile sunt mai complicate. Modernizarea instituţională este un factor favorizant al dezvoltării, dar nici singurul, şi cu atât mai puţin cel mai important. Dezvoltarea este un proces mult mai complex, care se desfăşoară pe o altă scară a timpului. Dezvoltarea este un proces al timpului lung, pe când modernizarea instituţională ţine de timpul scurt, în partea sa formală. Şi noi, românii, ne-am orit întotdeauna la partea formală a procesului de "modernizare".

Acum venim la ce ne doare. Când nemulţumirea faţă de accentuarea decalajului între modernizare instituţională şi dezvoltare creşte, ca în perioada interbelică(antisemitismul românesc având în primul rând o determinare economică, şi abia apoi una etnică şi politică), "clasa politică" a fost ţapul ispăşitor perfect. Unii politicieni din interbelic, şi imediat din perioada postbelică, până în anii 60 au plătit chiar cu viaţa "vina" de a nu fi reuşit dezvoltarea în acelaşi timp cu modernizarea instituţională. Ceauşescu a plătit cu viaţa pentru alt decalaj: cel între dezvolare, care, indiferent ce cred unii, îi reuşise în mare măsură, şi între modernizare instituţională, rămasă la nivelul stalinismului politic.

traian băsescu a simţit creşterea nemulţumirii sociale. Şi cum era printre primii, dacă nu primul vizat de nemulţumire, prin prisma pretenţiei de a fi "preşedinte-jucător", a apelat, ca şi alţii înaintea lui, la culpabilizarea "clasei politice", sugerând în acelaşi timp că el este în afara ei. De aceea a alimentat şi resurecţia "anticomunismului", tot pentru a justifica eşecul dezvoltării, de aceea a adoptat permanent un discurs antisistem.

"Clasa politica din Romania reprezinta cea mai mare piedica in calea modernizarii Romaniei. Din cauza refuzului Parlamentului de a se adapta realitatii romanesti organizez referendumul", declară Pulea Vodă într-un interviu dat FAZ. Acum, este greu de explicat cum refuză Parlamentului să se adapteze realităţilor româneşti. Pentru că nu vrea să se subordoneze Guvernului şi şefului statului? Şi apoi sunt realităţi care chiar merită un "răspuns"?

De fapt, ceea ce vrea să facă traian băsescu nu este modernizare instituţională, ci o involuţie, o degradare a instituţiilor, o golire de conţinut a democraţiei. Vom avea o sincronizare în rău a celor două procese: a celui de modernizare instituţională şi a celui de dezvoltare economică şi socială. Consecinţa directă a "modernizării" băsesciene este creşterea violenţei politice şi sociale. Şi o degradare generală a economiei, societăţii şi culturii româneşti, o evoluţie spre un regim autoritar şi chiar totalitar. Nu ştiu dacă o astfel de evoluţie se poate numi modernizare...