Cât e de mare căcatul în care ne scăldăm?

Să-i explice cineva Pulimii Sale că or fi valabile doar listele electorale permanente, dar fără datele suplimentare din alte surse: INS, CNAS, etc, nu se putea demonstra că listele ălea sunt orice, numai surse fiabile nu. În loc să se dea cocoş, ameninţând în stânga şi în dreapta, ar fi bine să tacă spăşit, pentru că a patronat cel mai mare dezastru administrativ al deceniului.

Văd că există credinţa tălâmbă a multora că tehnologia poate înlocui omul. Nu e adevărat! Degeaba facem baze de date, dacă ele nu sunt administrate corect. Şi administrarea o fac oamenii, nu maşinile. Peste tot în lume odată cu introducerea computerelor în administraţie, a crescut numărul birocraţilor. Că nu-i mai vedem la ghişee, mă rog, e de discutat. Dar sigur sunt mulţi care se ocupă de alimentarea cu date a computerelor. 

Or, noi nu avem suficienţi funcţionari pregătiţi pentru gestionarea bazelor de date. Degeaba cumpărăm tehnică de calcul şi programe, dacă avem tot mai puţini oameni capabili să le folosească. Sigur, multe dintre aceste baze de date nu se pupă, programele nu sunt interoperabile, e un haos administrativ total. 

De fapt, sistemului birocratic românesc îi lipseşte coerenţa, pentru că nimeni nu-l ţine în mână. Un astfel de sistem trebuie pus sub comandă unică, trebuie să aibă o arhitectură unică, şi fiecare beneficiar să-şi introducă şi să-şi ia din sistem datele pentru care este autorizat de domeniul său de interes. 

Idioţii care găsesc soluţii la toate problemele în "autonomie" şi în "descentralizare" au acum ocazia să vadă ce înseamnă asta. Fiecare zice că şi-a făcut treaba, şi aruncă pisica moartă în curtea "celorlalţi", care nu şi-au făcut-o. Şi de răspuns nu răspunde nimeni. 

Criza asta este benefică. Măcar ne spune cât e de mare căcatul în care ne scăldăm. Şi, de voie, de nevoie, suntem condamnaţi să ieşim din el, dacă vrem să mai avem un stat aproape funcţional. Sper că am înţeles această lecţie...


Asta e în loc de concluzie pentru postarea de mai sus: 

Poveşti din Absurdistan

Dacă mai aveaţi vreo îndoială, cele întâmplate în ultimele zile sunt menite să v-o spulbere: România este ţara absurdului. Republica Absurdă România, Absurdistan, ziceţi-i cum vreţi. E tot un drac!

Doar în Absurdistan se putea întâmpla ca ambasadorul celei mai puternice democraţii, farul călăuzitor al lumii democrate, să-şi facă mentor dintr-un ordinar procuror ceauşist! "Este pentru mine o placere si o onoare sa v-o prezint pe Monica Macovei, care este sufletul reformei in Romania. Este mentorul meu. Cand ma gandesc ce ar trebui sa sustin in Romania in legatura cu reforma in justitie, cand incerc sa inteleg ce ar trebui sa spun pentru a va ajuta, prima persoana pe care o chem este Monica Macovei." O, da! Macovei şi reforma, baba şi mitraliera! Dacă ar fi după Macovei, spiritul tutelar al reformei ar fi Stalin! Apropo: madam n-ar trebui să treacă şi ea pe la psihiatru? Nu de altceva, dar a luat-o bine alăturea cu drumul. Joacă rolul Pasionariei!  

Doar în Absurdistan acelaşi ambasador poate face fix ce-i trece prin minte, poate da sfaturi, absurde, evident, privitoare la reformarea justiţiei, de la înălţimea competenţelor lui de vânzător de piese auto! Şi dacă vrea să înţeleagă rostul "imunităţii", propun să fie arestat aşa, că i se scoală cuiva. Şi după aia, când invocă imunitatea diplomatică, să i se râdă în nas! Să-l văd atunci, sufocându-se de indignare!

Doar în Absurdistan o tută blondă ajunge să dispună de miliarde de euro, bani publici, pe care îi risipeşte cum vrea muşchii ei fesieri, şi toată lumea tace, pentru c-o ştie ţiitoarea pulii din fruntea statului. Iar când tuta ajunge să să trimită unui membru al organizaţieri sale instrucţiuni despre cum poate fi atacat public de colegii lui, absurdul este dus la limitele sale. 

Şi astea se petrec doar într-o zi, iar autorul este prea sictirit să mai caute, pentru că exemple de absurd, gârlă!

Cui îi pasă de ce leul?

Cei care aveţi credite în ieuroi, nu mă înjuraţi pentru ce am să scriu acum! V-aţi făcut-o cu mâna voastră! Bine, şi cu mâna lui Mugurel, dar aia nu se pune! El e salvatorul de la patrida! Aşadar, discuţie mare şi savantă, prin blogosferă, că de ce ieuroiul a luat-o în sus. Putea s-o ia şi în jos, că discuţia era la fel de inutilă şi de irelevantă. Pentru un singur motiv: între leu, ca monedă, şi economia românească, nu prea mai există o legătură de tip cauză-efect. Cu alte cuvinte, starea economiei se reflectă prea puţin în raportul leului cu celelalte monede.

Aşa că, în afara unor jocuri total obscure covârşitoarei majorităţi a românilor, inclusiv a celor cât de cât alfabetizaţi în materie de mecanisme şi teorii economice, nu există altă explicaţie pentru evoluţiile şi involuţiile leului. Şi multe dintre marile averi(extrem de discrete!) făcute loco de români şi de alţii, îşi au originea în această totală opacitate a felului în care leul se raportează la realităţile economice.

Hai să fim serioşi: situaţia economiei din ultimele zile nu este nici mai bună, nici mai proastă ca în urmă cu o săptămână, cu o lună, cu un an, sau doi, sau trei, când tot criză era. Şi au fost perioade mai proaste, economic vorbind, în care leul se aprecia, şi mai bune, în care leul se deprecia. 

Acum, nu cred că exportatorii dau din coadă de fericire. La cât de mult import de completare au, nu câştigă nimic din depreciere. Doar trustul importatorilor de bunuri de consum e fericit, pentru că poate mări preţul în lei dincolo de orice influenţă raţională a deprecierii, şi-şi scot banii(deşi sigur un risc valutar confortabil există deja în preţul în lei!) după ce, la fel de inexplicabil, leul se apreciază. A văzut cineva vreun preţ care să scadă pentru că s-a apreciat leul? Să-mi spuneţi şi mie! A, că la facturile în euro(de ce în euro?) pentru servicii se mai mişcă ceva, e una. Dar şi acolo există o primă de risc valutar confortabilă, pe care o plătim cu voioşie, că n-avem ce face! 

Văd că românii au devenit stoici în materie de curs valutar. Nimeni nu se mai isterizează, nimeni nu mai plânge. "Am, le dau! N-am, nu le dau!" o abordare cât se poate de sănătoasă. Plus şase miliarde de ieuroi datorii la bănci. Care cresc, şi cresc, şi cresc...Odată cu cursul, sau şi fără el. Asta e: cui îi pasă de ce leul? 

Nu mai bine îi împuşcăm noi pe economişti, să nu ne mai chinuie?

Ar fi de tot râsul, dacă n-ar fi de plâns. Pe Contributors, un nene, Cristian Socol, se dă de ceasul morţii să ne demonstreze că Tratatul de Stabilitate Fiscală nu e lupul cel rău, ci o virginală Albă ca Zăpada, care o să ne facă numai bine. Dacă îl aplicăm, va curge doar lapte şi miere!

Da, dar vine Florin Citu şi dărâmă, cu argumente solide, baza întregii construcţii a Tratatului, adică deficitul structural, care se bazează pe, atenţie, estimarea PIB ului potenţial, valoare care stă la baza calculului pomenitului deficit. Cu alte cuvinte, introduc în calcul o valoare care nu poate fi măsurată. Iar pentru estimare ai nevoie de o serie lungă de date statistice. Citez din Florin Citu. Dar înainte fac o precizare. Nu sunt economist. Dar nici idiot nu sunt. Chiar înţeleg lucrurile astea. De asta afirm că Florin Citu pune degetul pe rană. Nu putem lăsa o întreagă construcţie, legală şi instituţională, să se bazeze pe o ficţiune, cum spune şi el, poate fi manipulată. Păi, Greciei nu de la nişte mânării statistice i se trage? Şi atunci, ce facem?

Aşadar: "Dar riscul cel mai mare nu se regaseste in „designul” acestei reguli, ci in interiorul ei. Acest risc deriva din utilizarea PIB-ului potential ca element de baza in calculul bugetului structural. PIB-ul potential nu poate fi masurat si astfel el trebuie estimat. Si de aici apar o serie de probleme. Pentru a estima PIB-ul potential e nevoie de o serie istorica a PIB-ului real. Dar aceasta informatie se definitiveaza la o distanta de cel putin patru trimestre. De exemplu, noi nu vom avea cifra exacta a PIB-ului din 2011 decat la sfarsitul lui 2012.

Astfel, orice estimare a PIB-ului potential facuta astazi va trebui revizuita in viitor. Iar orice decizie luata in prezent, pe baza acestor estimari, poate sa aiba rezultate contrare celor sperate. Si, ca sa fie si mai complicat, PIB-ul potential poate fi masurat prin mai multe metode econometrice, toate ajungand la rezultate diferite. (s.m.)

Pericolele care deriva din folosirea PIB-ului potential pentru elaborarea de politici economice nu sunt noi. Cercetarea economica este plina de analize care demonstreaza ca utilizarea acestui concept pentru politica economica poate duce la erori grave. De exemplu, imaginati-va o politica monetara care raspunde prin cresterea ratelor dobanzilor unor estimari care arata ca PIB-ul real este mai mare decat cel potential. Aceasta decizie este normala din punctul de vedere al politicii monetare pentru ca in asemenea conditii creste riscul de inflatie.

Mai departe, ca urmare a deciziei de politica monetara, economia incetineste, pierde locuri de munca, scad profiturile si cresc ajutoarele sociale. Toate costuri reale. Daca insa decizia bancii centrale a avut la baza o estimare gresita a PIB-ului si economia mai avea ani buni de crestere pana sa se apropie de potential? Din fericire, in cazul politicilor monetare este mai usor de eliminat acest risc prin acordarea unei importante mai scazute acestei variable.

Dar o politica fiscala, asa cum urmeaza a fi introdusa in zona euro si Romania, se bazeaza pe o valoare estimata a PIB-ului potential. Este cea mai importanta variabila in calculul deficitului structural. Iar pentru ca aceasta variabila este importanta, si nu poate fi masurata, bineinteles ca exista riscul sa fie manipulata. Reamintesc ca soldul bugetar structural este determinat pe seama veniturilor si cheltuielilor guvernamentale realizate in cazul in care economia creste la potential. In schimb, soldul bugetului real reflecta efectele ciclice ale activitatii economice si variaza in jurul soldului bugetar structural."

Dar nu se putea să nu dea şi domnul Citu cu mucii în fasole: ca măsură de asigurare că politicienii nu mânăresc PIB ul potenţial, estimarea lui ar trebui să fie încredinţată unui grup de economişti independenţi. Pardon?! Mai bine îi împuşcăm, să nu ne mai chinuie! Nu de altceva, dar în căcatul ăsta ne-au băgat tot economiştii, că nu vă închipuiţi că deciziile politicienilor, profani în domeniu, au fost visate noaptea. Nu, ele au fost călduros recomandate de un grup de economişti, neapărat independenţi, cărora acum nu le miroase gura!

Hai, că n-om fi toţi proşti!

Bursa zvonurilor # 2

• Gabriel Berca la Interne
• Cristian Boureanu la Comunicaţii(s-a salvat de la faliment!)

Bursa zvonurilor # 1

• Andreea Paul Vass este propunerea PDL pentru Ministerul Economiei. Fătuca asta n-a lucrat o zi în economia reală!
• Bogdan Drăgoi, papiţoiul care a împrumutat 1,5 miliarde de dolari la o dobândă pentru ţări în faliment, vine la Finanţe şef suprem. Băncile sunt fericite!
• La Agricultură ar urma să vină nenea ăla, Rădulescu, făcut deputat de Pinalti cu iaurt, cu gugoşele.

Cârtiţele pedeliste muncesc pe rupte

EvZ prezintă un document intern al PNL. Care, în ultimă instanţă, nu dovedeşte decât un singur lucru: că este un partid democratic, în care deciziile se iau prin mecanisme democratice. Nici pentru raporturile PNL cu PSD nu reprezintă nimic: de asta există mecanisme de negociere între partide, să armonizeze poziţiile divergente. 

Lucrurile serioase de aici încep: EvZ, adică Dan Andronic, care a câştigat o căruţă de bani de la PNL, care l-a avut consultant pe vremea Guvernului Tăriceanu, şi-a lăsat nişte cârtiţe în partid, care acum îi servesc documente interne. Este un lucru periculos, nu pentru că se fac publice lucruri care trebuie să rămână private, ci pentru că informaţiile vândute de idioţi din PNL sunt folosite, prin manipulare, împotriva partidului, a USL, a opoziţiei, în general. 

Este o practică extrem de periculoasă pentru democraţie. Politica nu poate fi un reality show, pentru că astfel decizia paralizează, nu se mai poate lua nicio decizie decât prin raportare la "opinia publică", o falsă opinie publică, pentru că este una fabricată de presă.

Puterea nu se va da în lături de la nimic, pentru a câştiga. Documentul PNL este doar începutul unei campanii mizerabile împotriva opoziţie, purtată şi cu ajutorul cozilor de topor, al cârtiţelor lăsate în urmă de Andronic şi în PNL, şi în PSD. Şi nimic nu mă convinge de neutralitatea serviciilor secrete în această campanie electorală. Pentru că s-ar putea să fie vorba şi de cârtiţe cu epoleţi în acest ghiveci de Dâmboviţa... 

E bine, e foarte bine!

Nu ştiu ce să fac: să râd, sau să înjur? Conducerea PDL este convocată de urgenţă, şi pe surse transpiră informaţia că se cere demisia lui boc. Haida-de! Cred că ăştia sunt la pileală, la ziua lui Mircea Toader, şi-şi bat joc de noi! Mormanul ăla de haleală trebuia fructificat cumva. În căcatul pe care îl revarsă pedeliştii în capul nostru!

Peneliştii se joacă de-a demisia şi băieţii scriu de zor la demisiile pe care le va ţine Crin la dospit. Bă, v-o daţi sau nu v-o daţi? Aşa, în principiu, e doar ipocrizie!

PSD este suspect de liniştit, iar Ponta pare să facă o cură de calmante: senin şi zen! Nimeni nu demisionează, nimeni nu intră în grevă parlamentară, nimeni nu se agită prea tare. E drept că lipseşte din poză Dragnea, ceva mai agitat de felul lui, pierdut nu se ştie prin ce junglă, şi uitat de partid acolo.

În piaţă se petrece ceva interesant: un ofiţer al armatei române, în uniformă, protestează şi sugerează că el este doar o voce, care exprimă nemulţumirea multor ofiţeri şi subofiţeri, iar în zilele următoare au să fie surprize. Omul nostru spune că ştie ce riscă, ştie că poate fi arestat. Dar nu-l interesează. El are o poziţie, şi ţine s-o exprime. Ei bine, fix o nemulţumire care să cuprindă armata ne mai lipsea! 

E bine, e foarte bine! În fond, de ce nu? Trebuie să încercăm şi o lovitură de stat militară, ca să nu ne plictisim prea tare...De parcă traian băsescu ne-ar fi lăsat să ne plictisim!

Fantoma realităţii

Pieţele iau locul poporului suveran

Pentru cine are chef de aşa ceva, un interviu interesant în Le Monde, despre faptul că zona euro nu mai este guvernată de politic, ci de pieţele financiare. Cel intervievat este André Orléan Preşedintele Asociaţiei Franceze de Economie Politică(AFEP), care militează pentru pluralism în învăţământul şi cercetarea economică. Redau un fragment din interviu. Restul îl citiţi voi aici.

"Qui gouverne en Europe ?

Dans la zone euro, c'est le marché. Le pouvoir politique se conforme à ses priorités et craint ses évaluations. On le voit encore avec la dégradation de la note de la France par Standard & Poor's. En même temps, le marché financier est un souverain profondément erratique et incohérent. Il n'est jamais satisfait, comme on le constate avec ces politiques de rigueur qui s'accompagnent d'une croissance faible, elle-même source de nouvelles difficultés. Au final, on a l'impression que, dans la zone euro, la confiance ne reviendra jamais.

Historiquement, la primauté du politique, c'est-à-dire sa capacité à encadrer les intérêts financiers, a eu comme instrument essentiel la banque centrale. Il ne faut pas perdre de vue cette réalité : c'est par le biais de la puissance monétaire qu'il a été possible de faire prévaloir l'intérêt collectif. Mais cela suppose que la banque centrale soit placée sous l'autorité du pouvoir politique. C'est ce qu'on constate dans les grandes démocraties. Cependant cette architecture, qui a fait ses preuves, n'a pas été adoptée par la zone euro. Une Banque centrale européenne (BCE) coupée du politique est une très mauvaise chose. Elle est, en elle-même, l'expression d'une crise très profonde de la démocratie européenne, de son impuissance congénitale.

D'ailleurs, il serait plus exact de dire que l'autonomie radicale de la banque centrale, plus que le résultat d'une doctrine, est la conséquence du fait qu'il n'existe pas de facto de souveraineté européenne. Car l'histoire montre qu'un véritable souverain sait capter à son profit l'institut d'émission, quel que soit son statut juridique. Autrement dit, le premier geste d'un véritable pouvoir politique européen serait de placer la banque centrale sous son autorité.

Quand on entend que "les marchés imposent leurs vues", de quels marchés est-il question ?

Quand on dit "les marchés", on ne dit pas l'économie de marché, ni les marchés de biens. On parle des marchés financiers. On en parle comme s'ils résumaient toute l'économie, et qu'ils étaient rationnels et stables. S'ils étaient aptes à produire des estimations correctes des valeurs et des prix, leur rôle serait utile. Le problème vient du fait qu'il n'en est rien. Ils sont, de ce point de vue, très différents des marchés de biens. Ceux-ci traitent de marchandises réelles, ayant une utilité que les consommateurs peuvent juger, alors que les marchés financiers reposent sur des paris subjectifs, spéculatifs. Ce sont des marchés de promesses. On y vend et achète des anticipations. Leur logique est d'une nature mimétique : chaque investisseur se positionne en fonction de ce que les autres vont faire. Ils ressemblent fortement à ces médias qui cherchent à découvrir non les informations importantes mais celles susceptibles d'être appréciées par le public.

Pour cette raison, un marché financier est par nature mobile, instable, plein de dérapages incontrôlés. Il s'y produit inévitablement des bulles, qui explosent quand l'écart à la réalité devient trop énorme pour être nié. Or la théorie libérale veut nous faire croire que les marchés financiers donnent des valeurs pertinentes, des prix objectifs, et qu'au final l'autorégulation va l'emporter. C'est ainsi que la financiarisation a été vendue aux populations.

Cette construction a été démentie par les crises qui se succèdent, depuis 1987 jusqu'au tsunami financier de 2007 et à la crise d'aujourd'hui. On ne peut se fier aux prix financiers, que ce soit un taux d'intérêt, un taux de change ou le prix d'une action.

Pourquoi leur stratégie finit-elle toujours par l'emporter ?

Il n'en a pas toujours été ainsi. Nous vivons même une situation complètement originale. Dans les capitalismes qui l'ont précédée, qu'ils soient "fordien", "rhénan", "managérial" ou autre, le contrôle des entreprises était soit dans les mains de leur propriétaire, soit, lorsque le capital était trop dilué, dans les mains des directions d'entreprise. Il s'ensuivait une forte diversité des points de vue et des évaluations. Dans ces capitalismes, seul le "flottant" était laissé au marché, le reste était géré au sein d'institutions spécifiques, que ce soient des familles, des banques, à la manière du capitalisme rhénan, ou l'Etat, comme dans le cas français.

A partir des années 1980, on a liquidé progressivement les blocs de contrôle, jugés trop coûteux, et parce que les jeux du marché faisaient apparaître de fortes opportunités de profit. Ce faisant a émergé une forme nouvelle de capitalisme, financiarisée, où la diversité des points de vue est bien moins marquée car le marché y constitue le coeur des évaluations économiques.

Le capital financier finit-il par englober toute l'activité ?

Que ce soit le marché des actions, qui définit la norme de rentabilité exigée, le marché des changes, qui détermine la valeur de l'euro, ou le marché de la dette, qui impose une rigueur budgétaire, la sphère financière domine tous les choix. Or, à la différence des marchés de biens, la finance a une dimension directement collective. Elle saisit l'économie dans sa totalité à partir d'une analyse de sa macroéconomie, de ses institutions et de sa politique. En conséquence, la primauté du politique sur le terrain de l'évaluation globale se trouve battue en brèche par la finance. C'est une situation inédite, qui met en danger la vie démocratique.

Ainsi, Standard & Poor's justifie sa dégradation de la note française en estimant que l'accord européen du 9 décembre 2011 sur la "règle d'or" budgétaire ne constitue pas "une avancée suffisamment importante" pour sortir la zone euro de la crise. Il n'y a pas lieu de s'offusquer d'un tel jugement : la démocratie suppose la liberté des opinions, et Standard & Poor's peut estimer que la politique suivie met en danger le remboursement de la dette publique.

Ce qui pose problème, c'est le poids disproportionné qui est accordé à cette opinion. A-t-on oublié que ces agences se sont trompées à de multiples reprises - lors de la crise du Sud-Est asiatique en 1997, lors de l'affaire Enron ou lors de l'évaluation des produits titrisés à l'origine de la crise actuelle ? Ce poids disproportionné est le reflet de l'impuissance des autorités politiques à faire valoir une autre vision du monde que celle des intérêts financiers.

Si vous deviez donner un exemple du pouvoir des marchés, ce serait lequel ?

Fin décembre 2011, la Banque centrale européenne (BCE) a décidé de prêter 489 milliards d'euros aux banques au taux très bas de 1 %. Dans le même temps, un pays comme l'Italie doit emprunter, aux banques cette fois, à 5 % ou 6 %. Beaucoup de citoyens s'étonnent de cette différence de traitement au profit des banques. La BCE est bien la véritable puissance financière en Europe. Près de 500 milliards d'euros, c'est considérable, et des prêts à 1 %, pour trois ans, c'est du jamais-vu ! Pourtant, les banques ne se prêtent plus entre elles, leurs notes ont été dégradées, leurs bilans sont encore opaques, la défiance règne. Et de plus, elles n'ont pas vu venir la crise des subprimes, elles ont montré une incompétence notable, et elles ont été sauvées par l'argent public... Nous sommes loin du dogme d'autorégulation des marchés financiers ! En outre, pour une part importante, le financement octroyé aux banques européennes ne va nullement à l'économie réelle mais reste stocké sur des comptes auprès de la BCE !"

A, şi dacă am pornit  pe tema asta, poate nu strică să citiţi şi acest punct de vedere, cel al unui adept al capitalismului anglo-saxon.

Proştii sub clar de cifre

Citesc cu încântare un articol din FT, "dedicat" celor de S&P, care au băgat în căcat nouă ţări din zona euro. Parcă l-aş fi scris eu! Da, aşa e: după ce au presat statele europene să adopte programe de austeritate, inclusiv prin scăderea ratingului, acum cretinii justifică noua scădere prin faptul că, adoptând programe de austeritate ţările respective strangulează creşterea economică, fără de care nu se paote consolidare fiscală şi reducerea datoriilor.  "This time, though, S&P had wisdom to impart. Its serried ranks of economists, analysts and financial wizards were offering startling insights. Fiscal retrenchment, they intoned, would not alone repair the public finances of eurozone countries. The weak economies needed growth in order to revive flagging tax revenues. Wow! Who would have thought it? Perhaps S&P  is hunting a Nobel Prize. 

I suppose it would be unkind to recall at this point that the rating agencies have been in the vanguard of those telling politicians to pile austerity on austerity, and threatening an instant downgrade for anyone that dared even think about Keynes’s paradox of thrift. S&P, after all, has also offered us a second searing revelation: the threat to sovereign solvency is not simply a reflection of the deficits and debts of individual states. No.

There is also a problem of European governance. The process is cumbersome.The 17 eurozone states struggle to take quick, decisive action. No one who has watched Angela Merkel, Nicolas Sarkozy and the rest stumble from summit to Brussels summit for the best part of two years could possibly have guessed that the effort to reconcile domestic politics with eurozone economics had thrown up the odd snag...

These are the same organisations that stamped triple A on the billions upon billions of junk credit that brought us the financial crash. It must have been coincidental that the banks bundling up this debt were a fast-growing source of business for the agencies. What was it one S&P employee said in a private email when journalists asked awkward questions back in 2007? “We sound like the Nixon White House.” Given what happened next, the former US president might have considered that something of a slur."

Nici măcar cinism nu este, dacă e să mă întrebaţi pe mine. E imbecilitate pură şi simplă. Trebuie să admitem că agenţiile de rating nu pot stăpâni complexitatea, nu au cum modela corect realitatea. Pur şi simplu au ajuns un soi de mama Omida, le dau la oha! De exemplu, pentru România au doi ciumpalaci, care o vizitează nu mai mult de două zile, când e s-o viziteze, trec pe la BNR, pe la finanţe, mai discută la o bere cu unii şi alţii, şi pa! Că pierdem avionul!

Din păcate, acordul Basel 1, parcă, din 2004, a băgat agenţiile de rating în chiar inima sistemului financiar global. Adică au băgat lupul paznic la oi. Ce  e de făcut? Ce zice nenea ăsta. Să le dăm şi lor o notă care să le trimită la coşul de gunoi: "As for S&P, perhaps we should not be overly punitive. After all, all the other villains of the crash have got away scot-free. The second thing I keep hearing, though, is that we must still take the agencies seriously because they remain embedded in the global financial system. Shouldn’t we just downgrade them? Junk would do."

O întrebare

Apropo de violenţele din seara zilei de duminică, din Piaţa Unirii, după care, practic, nimeni n-a fost trimis la mititica pentru distrugeri, întreb şi eu: ce rol a jucat BGS în pregătirea şi executarea violenţelor, pentru a compromite astfel demonstraţiile paşnice din Piaţa Universităţii? Întreb, nu dau cu parul! Amănunt ajutător: BGS i s-a luat din faţa nasului un ditai ciolanul, prin renunţarea la Legea Sănătăţii, croită special pentru unii ca ei. Hai, succesuri!  

Transparenţă, my ass!

Se zice, se spune, se vorbeşte, se speculează, se fantazează, se cleveteşte, se zvoneşte că Pulimea Sa şi Piticul lui De Grădină Preferat s-au întâlnit la Trei Coceni, la o şuetă. Într-un climat tensionat precum acela din România ultimelor zile, fix de speculaţii pe tema acestei presupuse şuete între cei doi porumbei avem nevoie! Că nu sunt suficiente zvonurile despre galeriile echipelor de fotbal sau despre muşchii încordaţi ai jandarmilor.

Purtătorul de tăceri prezidenţial, musiu Turcan(sau Curcan?) putea să se deranjeze cu un comunicat pe tema asta. Să ştim şi noi dacă a fost sau n-a fost. Nu-i cade mâna. A compus el stupizenia aia despre Eminescu, nu i-ar fi greu să ne zică ceva banal. Dar ăştia nu dau doi bani pe noi şi pe obligaţiile lor legale şi constituţionale. Ne dispreţuiesc profund. Îi doare în cur de noi. Ei bine, o să vină o vreme când o să le fie dor de durerea asta virtuală. Noua durere va fi cât se poate de reală!