Avem nevoie de stânga?

Un text de Vasile Ernu, din care citez aceste două fragmente. Multe dintre ce scrise de Ernu au fost prezente şi pe blogul ăsta, autorul lui fiind un declarat om de stânga.  Demersul lui Ernu este cât se poate de legitim, doar că, aşa cum arată dezbaterea publică la Românica, cei arătaţi cu degetul de el se vor face că nu s-a întâmplat nimic, după modelul de excepţională valoare teoretică şi practică, oferit de Liiceanu la Ateneu, în dialogul său cu Herta Muller. Cel mult va reacţiona buldogul din dotarea  "anti-comuniştilor de partid şi de stat", Mircea Mihăieş.

Sigur că, într-o ţară normală, e nevoie de stânga. De fapt, există mai multe stângi, aşa cum există mai multe drepte. Personal, aparţin stângii nemarxiste. Pentru că în România lui Ceauşescu Marx era pe lista duşmanilor de clasă: ştiam că există, dar era pus la păstrare, departe de noi, să nu ne contamineze. Ce-i de remarcat în toată această poveste despre stânga: mi se pare nefiresc ca acum să fie la fel de greu ca şi pe vremea lui Ceauşescu să-ţi asumi o identitate ideologică de stânga. Iar cei care-ţi dau şuturi în cur pe tema asta, figurat vorbind, sunt cam aceeaşi care o făceau şi înainte de 1989. Deşi ei făceau atunci, cum fac şi acum, servicii puterii, mimând disidenţa. Adesea cu consultanţă de specialitate din partea Securităţii.  În rest, înţelegeţi ce vreţi din ce am scris eu, şi din ce-a scris Ernu.  

"În textul acesta voi încerca să problematizez una din temele care mă preocupă şi pe care o consider de mare actualitate. Întrebarea de plecare este următoarea: Avem nevoie de stînga în România? Voi încerca să răspund la această întrebare pornind de la analiza situaţiei culturale, politice, sociale şi economice în care se află România postcomunistă. După cum spuneam, este mai degrabă o problematizare şi nu o încercare de soluţionare. Voi încerca să dau nişte direţii şi voi structura răspunsul meu pe trei mari coordonate. Problema stîngii în spaţiul intelectual românesc (I), problema stîngii în spaţiul politic românesc (II) şi problema stîngii în zona social-economică din România. Voi începe cu problema stîngii în spaţiului intelectual românesc pornind de la premiza că mediul intelectual este cel care ar trebui să fie principalul motor al dezbaterilor, al spiritului critic şi al producerii de idei, de direcţii politice şi ideologice, de principii pe care trebuie să şi le asume şi cu care să fie consecvent şi coerent. Voi porni de la o cartografiere a situaţiei şi de la cîteva cazuri concrete.

Cum este percepută stînga?

Am mai povestit această întîmplare care mi se pare o ilustrare perfectă a ceea ce se întîmplă în România la acest capitol: cum este percepută stînga de establishment-ul cultural român?

Acum cîţiva ani am fost invitat la o dezbatere pe tema „stîngii în România” la NEC (Colegiul Noua Europa), instituţie care a devenit un fel de think tank al dreptei româneşti. Nu mai reţin cum suna titlul exact al dezbaterii, însă cuvinte precum „Marx” şi „stînga” erau prezente tot la cîteva fraze. Două opinii (care de fapt sînt trei) legate de „problema lui Marx şi a marxismului” (şi a stîngii în general) reveneau permanent în discuţie.

1.Prima, deseori întîlnită în mediul intelectual de pe la noi, a fost formulată cu această ocazie de domnul Andrei Pleşu. În stilul dumnealui şarmant, cu o fină ironie, cu mult umor, cu aerul său blînd al unui înţelept din Levant ne-a explicat celor 3-4 „stîngişti de serviciu” pe care trebuie să-i aibă neamul, ceea ce marea parte a gînditorilor de dreapta de faţă ştiau deja, şi anume că „marxismul şi stînga” sînt o problemă de vîrstă. Argumentul forte: prietenii din Germania ai domului Pleşu, ţara de obîrşie a marxismului, mari stîngişti în anii `60, sînt acum nişte respectabili burghezi. Deci, „stînga trece cu vîrsta”. Stînga ar fi un soi de acnee juvenilă.

2.A doua opinie îi aparţine unui alt popular intelectual român, Gabriel Liiceanu. În stilul dumnelui tragic, cu un aer puţin apocaliptic, ne-a explicat că „Marx este un autor care omoară” şi că „marxismul vrea să-i ia dumnealui micul apartament, proprietate privată”, iar proprietatea, după cum se ştie de la Adam şi Eva, „e sfîntă”. Citatul poate nu este exact, însă acesta este sensul. După acea întîlnire, am rămas puţin descumpănit: dacă la NEC, care nu e şcoală de partid sau de produs miniştri, cum spun gurile rele, ci o respectabilă instituţie academică de studii avansate e tratat astfel subiectul cu pricina, atunci ce pretenţii mai putem avea de la ceilalţi.

3.Şi o a treia opinie care circulă în folclorul intelectual românesc spune că „pe Karl Marx îl citesc numai frustraţii, resentimentarii şi proştii“ (Mircea Mihăieş în Evenimentul zilei). Cam acestea sînt relaţiile establishment-ului cultural românesc cu stînga.

Eu cred ca ar trebui să depăşim acest „specific naţional” de abordare a stîngii şi a marxismului. Am putea porni de la un principiu simplu cu care putem cădea de acord: stînga (dar şi marxismul) nu este un domeniu al biologiei, al ştiinţelor naturale, al patologiei sau un fenomen al naturii. Marx este un gînditor care a scris cîteva cărţi importante şi nu trebuie să fii specialist în marxism ca să ştii că el nu a scris un tratat despre cum să ţi se ia BMW-ul şi vila de la Mogoşoaia, date de Dumnezeu. Marxismul şi gîndirea de stînga nu reprezintă deci un domeniu al viruşilor: nu se ia, nu se molipseşte, nu se moare din cauza lui, ci e un simplu domeniu al reflecţiei. Nu e un secret că în orice universitate importantă din lume, Karl Marx, alături de nume respectabile precum Adam Smith, David Ricardo sau Max Weber, face parte din curriculă. Carţile lui Marx nu ar trebui să fie obiect al urii sau iubirii noastre.

Cred că prima teză de la care ar trebui să pornim şi cu care toată lumea care face un minim exerciţiu de reflecţie şi deschidere ar putea cădea de acord ar fi: Stânga, ca şi dreapta, sunt moduri de reflecţie, nu boli mintale...

Este nevoie de o stîngă intelectuală românescă?

Este stringentă nevoie, cred eu. Există premize pentru a se naşte şi a se regrupa. Însă lucrul cel mai important de la care ar trebui să pornescă ar fi următoarele:

1.Găsirea unor forme de critică şi de analiză politico-ideologice diferite de cele existente pe piaţa de idei din România.

2.Punerea în discuţie şi regîndirea sensului de politic, ideologie, Stat, Putere, economie şi societate într-un cu totul alt orizont de sens decît cel folosit în spaţiul românesc actual.

3.Dizolvarea „complexului elitist”al intelighenţiei româneşti care este ruptă total de problemele „maselor largi” pe care le desconsideră.

4.Aşa cum marea parte a elitei româneşti este ruptă total de marile teme care sînt în dezbatere în spaţiul occidental fără a fi prezentă la aceste dezbateri sau la acest tip de dezbatere, e nevoie urgentă de intrarea în circuitul intelectual regional şi cel occidental.

5.Depăşirea discuţiilor „cu specific românesc” şi abordarea problemelor noastre concrete într-un orizont mai larg de sens istoric, social, economic, etc.

6.Apropierea de comunităţile şi problemele reale ale societăţii şi nu de inventarea unor fantasme.

7.Depăşirea nivelului de dezbateri politico-ideologice (care este un nivel prim) şi implicarea în probleme şi acte politice cît mai concrete, în vedera unor schimbări punctuale.

8.Păstrarea distanţei faţă de orice formă politică oficială şi găsirea unor forme de susţinere economică alternativă. Teza simplă la care ţin foarte mult: cît mai departe de centrele de putere şi de sursele de finanţare ale puterii, deci găsirea unor forme alternative.

9.Găsirea unor forme noi de apărare şi luptă socială care să fie reprezentative pentru clase sociale cît mai largi. Istoria stîngii ne învaţă că marele atuu al ei a fost capacitatea de a crea structuri social-politice care să functioneze pe termen mediu şi lung ca formă de apărare şi luptă socială.

10.Implicarea în crearea unor structuri cu funcţie educaţională care să suplinească atît nevoia de cunoaştere cît şi cea de ridicare a nivelului de conştiinţă politică."