Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Foametea se întoarce! Criza alimentară mondială se acutizează şi cunoaşte accente tot mai dramatice. De ce am ajuns aici?

Ocupaţi cu diversele excese ale economiei-cazino, cum ar fi criza subprime, care a atras după ea prăbuşirea sectorului imobiliar din SUA şi dintr-o serie de ţări europene, în frunte cu Irlanda, Spania şi Marea Britanie, după ce acelaşi sector imobiliar a tras după el bănci cunoscute, după ce brokeri mediocri şi complexaţi au jucat la „ruleta” derivatelor miliarde de euro, am pierdut din vedere un vechi duşman al umanităţii, pe care îl credeam dacă nu învins definitiv, măcar pus la respect: foametea! Ei bine, foametea s-a invitat pe agenda comunităţii internaţionale, şi nu oricum, ci însoţită de o serie de revolte populare, în Mexic, în Bangladesh, în Egipt, în Senegal, în India. Peste tot aceleaşi scene: mulţimi violente protestează împotriva creşterii preţurilor la bunurile alimentare. Să nu uităm că în aceste ţări marea majoritate a cetăţenilor trăieşte cu unu până la doi dolari pe zi. Pentru aceşti săraci absoluţi, o creştere de 45% în medie a preţurilor la bunurile alimentare de bază în mai puţin de opt luni este o tragedie. Cerealele cunosc o creştere şi mai mare, de circa 60%. Iar foametea atrage după ea grave instabilităţi politice şi sociale, care pot arunca multe ţări în rândul statelor eşuate, ca în cazul Haiti. Dacă e să analizăm cauzele acestei situaţii, putem distinge între cauze conjuncturale şi cauze structurale. Începem cu acelea conjuncturale. În primul rând este vorba de faptul că la nivel global au fost doi ani agricoli extrem de proşti. Nu putem atribui direct scăderea producţiei de bunuri alimentare schimbărilor climaterice, dar un fapt este real: ne-am confruntat cu doi ani în care s-au manifestat fenomene meteorologice extreme. Cel mai afectat sector a fost cel al producţiei de cereale, oleaginoase şi de furaje. Ca un efect în lanţ, lipsa cerealelor a atras după sine crize în sectorul zootehnic, şi aşa mai departe. Un al doilea fenomen conjunctural a fost cel al creşterii galopante a preţului petrolului, care a dus la scăderea producţiei agricole în ţările sărace, unde fermierii nu au putut plăti preţul combustibilului. Nici agricultura din ţările industrializate nu a fost imună la preţul combustibilului. Un al treilea fenomen conjunctural, care explică în parte creşterea galopantă a preţului produselor agricole o reprezintă capitalurile financiare speculative care, speriate de criza din sectorul imobiliar, s-au refugiat în materiile prime, în special în petrol şi în produse alimentare. Un al patrulea fenomen conjunctural îl reprezintă folosirea cerealelor pentru producerea biocombustibililor, care a început să se generalizeze într-un moment în care exista un surplus de cereale pe piaţă, în special de porumb. Sunt însă şi cauze structurale, şi asupra acestora trebuie să ne aplicăm cu toată atenţia. Trebuie să spunem din capul locului că cererea de produse alimentare a explodat, pur şi simplu, în ultimii zece-cincisprezece ani. La originea acestei cereri explozive se află demografia, mai ales creşterea populaţiei în zone precum Asia: India, China, Indonezia, Vietnam, dar şi într-o serie de ţări africane, precum Nigeria. Creşterii demografice i se adaugă un alt fenomen: urbanizarea, care a produs un deficit de forţă de muncă în agricultura multor ţări care nu au capacitatea de a investi pentru a compensa pierderile de forţă de muncă prin exploataţii agricole de tip industrial. Urbanizarea, pe de o parte, creşterea economică, deci a veniturilor, pe de altă parte, au condus la schimbarea obiceiurilor alimentare în ţări din nordul Africii, în India, dar mai ales în China. De altminteri, la mijlocul anilor 90, Lester Brown a scris o carte cu un titlu profetic: „Cine va hrăni China?”. Numai suprafaţa cultivată cu orez a scăzut aici cu trei milioane de hectare în ultimii zece ani. China a devenit dependentă de importul de orez, al cărui preţ a crescut cu 54% din ianuarie acest an! În aceste condiţii investiţiile în agricultură au scăzut, adesea din motive ideologice. Sub pretextul luptei împotriva „productivismului”, care presupunea mecanizare şi folosirea intensivă a îngrăşămintelor artificiale şi a pesticidelor, şi revenirii la agricultura tradiţională, „biologică”, multe ţări occidentale s-au pus în situaţia de a exporta un model de agricultură care nu mai poate face faţă unei cereri explozive. Mai mult, demonizarea OGM a lipsit multe ţări de o soluţie ieftină la problemele lipsei de hrană. Ţări care erau autosuficiente în materie de produse alimentare până nu demult importă acum bunuri esenţiale, la preţuri exorbitante. În fine, să nu uităm degradarea accentuată a terenurilor agricole, fie prin folosire intensivă şi iraţională, fie prin deşertificare. La asta se adaugă degradarea constantă a surselor de apă dulce, multe dintre ele necesare irigaţiilor. Dacă nu se iau măsuri în cel mai scurt timp, până în 2020 peste 1,2 miliarde de oameni vor suferi de foame cronică. Deja o serie de ţări exportatoare, precum Rusia(ei da, Rusia!) şi Argentina iau măsuri pentru a păstra producţia agricolă pentru cetăţenii lor, prin introducerea unor taxe piperate la export. Pentru că este o problemă de natură globală, soluţiile, deşi particularizate, au la rândul lor un nucleu global: investiţii masive în modernizarea agriculturii, în cercetare-dezvoltare, în formarea noilor lucrători agricoli, în refacerea terenurilor agricole, în sisteme de irigaţii, în spaţii de depozitare. Şi uite aşa ne paşte, vorba lui Ceauşescu: „Noua Revoluţie Agrară”.

Update: iată şi câteva fotografii din NYTimes, care ilustrează criza alimentară. Unii dintre noi au deja antrenament la statul la coadă.