miercuri, 2 aprilie 2008

Apelul la imperiu Summitul NATO de la Bucureşti are toate şansele să rămână în istorie, dar nu pentru motivele care ni se prezintă îndeobşte: primirea de noi membri, decizii memorabile privind transformări de structură, etc. Sunt toate şansele ca, pentru prima oară după prăbuşirea comunismului, o mare parte dintre membrii NATO să nu mai dea ascultare îndemnurilor unora sau altora de a face din organizaţie un imperiu al occidentului. „Lumea e plină de vacarmul apelurilor la imperiu. De la sfârşitul Războiului Rece aceste chemări se multiplică. Din Asia orientală, din America Centrală, din Kurdistan în pădurile Liberiei, diverse grupuri nu mai ezită să cheme în ajutor puterile occidentale împotriva unui dictator sângeros, a unui clan dominator, a unor pucişti fără Dumnezeu sau a unor invadatori nelegiuiţi. Independentiştii de ieri, animaţi de cauza naţională, de ambiţia de a fi stăpânii destinului lor politic şi al resurselor economice ale naţiunilor lor, sunt înlocuiţi de conducători înclinaţi la un comportament de tipul „scapă cine poate!”, cu riscul de a-şi aliena independenţa şi a se resemna cu ideea îngrădirii suveranităţii lor. Noi state, născute ca urmare a sfârşitului Războiului Rece, îşi leagă supravieţuirea de intervenţia în forţă a „comunităţii internaţionale”, în timp ce altele, nu mai vechi de patruzeci-cincizeci de ani, mărturisesc că sunt incapabile să supravieţuiască prin propriile forţe, să-şi gestioneze economia, să se impună societăţilor lor, să-şi controleze teritoriul fără ajutorul direct al câtorva mari puteri. Aceste strigăte de ajutor se aud aproape zilnic.” Am citat din cuvântul introductiv al unei cărţi, apărută cu ceva timp în urmă la Editura Fayard, „Apelurile la imperiu, ingerinţe şi rezistenţe în epoca mondializării”, scrisă de Ghassan Salame, profesor la Institutul de studii politice de la Paris. Era vremea marilor mişcări din tectonica geopolitică de după prăbuşirea sistemului bipolar şi al emergenţei unipolarităţii şi al hiperputerii americane. Brusc, toate acele state fragilizate, multe dintre ele îngroşând plutonul statelor eşuate, au descoperit că nu mai pot să-şi gestioneze de unele singure problemele interne sau proaspăt obţinuta independenţă şi încep să ceară tot mai vehement intervenţia unor puterii externe, de obicei aparţinând lumii occidentale, unele dintre ele foste puteri coloniale, pentru a le ajuta să treacă peste dificultăţi. Unele dintre acele chemări erau justificate, cele mai multe nu. Mai mult, să ne reamintim cum s-a destrămat fosta Iugoslavie. În special Croaţia, dar şi Bosnia –Herţegovina, iar apoi albanezii din Kosovo au folosit toate mijloacele aflate la îndemână, fie ele imorale, lipsite de etică şi adesea criminale, pentru a atrage marile puteri occidentale. Vă mai amintiţi de masacrul din piaţa Merkale, din Saraievo? Sau de aşa-zisul masacru de la Raciak, care a dus la bombardarea Serbiei de către aviaţia NATO? Nici noi nu am fost la adăpost de astfel de probleme. Să nu uităm că nici acum, când suntem membru NATO şi UE, o parte a minorităţii maghiare nu încetează eforturile de a internaţionaliza „problema secuilor”. Mai mult, am făcut, la rândul nostru, apel la „imperiu”, pentru că, să fim oneşti, obsesia noastră de a fi primiţi în NATO şi în UE are o motivaţie: incapacitatea de a genera politici adecvate, care să ne permită gestionarea post-comunismului şi a tranziţiei la democraţie.
Întrebarea este dacă „apelul la imperiu” constituie o soluţie, sau doar naşte noi probleme? Să luăm cazul României: pe termen scurt, „apelul la imperiu” poate rezolva, din păcate doar superficial, o parte din probleme. Este sigur că exigenţele aderării ne-au obligat să facem o serie de reforme, să introducem o serie de instituţii, dar, aşa cum o dovedesc şi ultimele evenimente, toate aceste schimbări sunt superficiale, şi doar amână crizele de sistem, nu le rezolvă. Cea mai bună dovadă o reprezintă modul în care au fost trataţi cei câţiva amărâţi de protestatari anti-NATO, cu un total dispreţ faţă de regulile democraţiei. Sub spoiala de atlantism se află un strat gros de totalitarism ceauşist.
Cazul Ucrainei şi Georgiei, care, cel puţin până la ora la care scriem aceste rânduri, nu par să întrunească unanimitatea în privinţa oferirii MAP, este tot un exemplu de apel la imperiu. Ambele ţări au dovedit o lipsă cronică de capacitate de a-şi gestiona singure problemele interne. Nu le mai înşirăm aici, exemplele sunt cunoscute. Ce să caute în NATO o ţară, Georgia, unde în urmă cu nici trei luni era stare de asediu?! Şi cu toate astea, există o presiune infernală din partea SUA de a deschide uşa acestor ţări, care îşi vor aduce cu ele problemele în NATO. Mai grav este că odată cu aceste probleme interne cele două ţări aduc şi criza relaţiilor lor cu Federaţia Rusă. Care criză se poate transforma într-o criză şi mai mare, în relaţiile dintre o mare parte a ţărilor membre ale UE şi Rusia. Ne serveşte la ceva această nouă criză? Evident, nu. Să ne înţelegem bine: dacă apelul la „imperiul NATO” este legitim în cazul celor două ţări, de ce n-ar fi la fel de legitim apelul Osetiei şi Abhaziei la intervenţia Rusiei în favoarea lor? Ceea ce este legitim pentru unii, nu poate fi la fel de legitim pentru alţii? Cine hotărăşte asta şi conform căror reguli? Se observă o oboseală a „imperiului”, care nu mai are nici resurse politice şi militare, nici resurse materiale şi financiare, nici voinţa de a răspunde acestor apeluri, care se înmulţesc pe zi ce trece. Opinia publică din aceste ţări consideră intervenţiile de felul acesta inutile, mai ales după fiascoul din Somalia şi după războaiele din Irak şi Afganistan. Iar Kosovo este tipul de eşec de care se tem cel mai tare unii dintre occidentali, mai ales cei care ştiu cât costă întreţinerea unui imperiu şi care sunt limitele administrării lui eficiente: un stat mafiot, care nu poate rezista fără ajutorul imperiului. De aici şi opoziţia fermă a Franţei, Germaniei şi a altor ţări faţă de ideea oferirii MAP Georgiei şi Ucrainei. Este un semnal că de aici înainte răspunsul la apelul pe care îl fac unii la „imperiu” va fi tot mai selectiv şi mai exclusivist. Asta îi va obliga pe politicienii din aceste ţări să devină mai responsabili şi mai respectuoşi cu regulile democraţiei, ştiind că nu va mai fi suficient să facă mici servicii „imperiului” pentru a continua să guverneze prost, să se certe cu vecinii şi să risipească resursele naţiunilor lor. Poate că lecţia asta o vom învăţa şi noi. Acum nu mai avem la cine apela, şi trebuie să ne apucăm serios de treabă, să ne guvernăm în acord cu noul nostru statut şi cu interesele noastre. Vremea suptului la Marele Licurici este pe cale să apună. Iată o veste bună pentru noi, dar una proastă pentru Traian Băsescu.

7 comentarii:

Mordechai spunea...

Excelentă analiză. Aproape că nu mai am nimic de spus. Îmi amintesc de nişte consideraţii ale lui Korten despre rolul instituţiilor imperiale în epoca post-imperiu.
De aici şi caracterul special al acestei reuniuni. Dincolo de lărgire, alianţa este pusă în situaţia de a-şi defini rostul.

constantin gheorghe spunea...

Da, prietene, doar că nu pot s-o facă, pentru că au căzut în capcana extinderii fără cap. Sigur că după Războiul Rece era nevoie de un sistem de securitate colectivă. Se putea face aşa ceva pe scheletul CSCE, unde erau şi ruşii, şi americanii, şi canadienii, şi europenii, mai vechi sau mai noi. Or ceea ce nu s-a dorit a fost tocmai includerea Rusiei. De aici folosirea NATO pe post de sistem de securitate colectivă. Doar că problema Rusiei nu a vrut să se rezolve de la sine, iar acum, când s-au strâns prea multe resentimente, devine aproape imposibil de rezolvat. Văd că nişte nebuni vor să extindă NATO şi cu Australia şi Japonia. Dar nişte canibali n-ar fi buni la casa omului?
NATO trebuie să-şi ia o pauză de reflecţie, să se redefinească, să-şi clarifice conceptele. Organizaţia este în criză de identitate, deci ineficientă.

Mordechai spunea...

Este ineficientă. Şi în criză de identitate. Şi se extinde. Până când se va prăbuşi sub propria greutate.

Moshe spunea...

America nu este chiar imperială în sensul clasic al cuvântului. Este hegemonică şi ţinteşte la controlul afacerilor externe. Iar hegemonia este esenţial voluntară. Ea oferă protecţie aliaţilor, iar aceştia baze militare şi sprijin. Din punctul lor de vedere, statele pot să le fie aliate sau să rămână irelevante. Între aliaţi şi irelevanţi mai au o categorie, aceea a potenţialelor ţinte. Chiar şi pentru America însă a gestiona afacerile întregului glob e o ţintă de neatins, în pofida faptului că are mai multe forţe militare desfăşurate în lume decât Imperiul britanic la apogeu. Spunea Octavio Paz că americanii ţintesc la colonizarea timpului, a vitorului, şi nu a spaţiului. O fi şi asta.

constantin gheorghe spunea...

Imperiu este un termen generic, ca să nu mai vorbim despre faptul că termenul rămâne, conţinutul se schimbă în timp. Virtual, SUA sunt un imperiu, chiar dacă acesta nu are toate caracteristicile unui imperiu clasic, de secol 19-20. Există, cum bine se vede, o largă gamă de instrumente pentru colonizare.
Şi chiar dacă ar fi doar un hegemon, cum bine ai remarcat, tot rămâne problema capacităţii de a gestiona totalitatea crizelor la nivel global. După Vietnam, Irak şi Afganistan, teama pe care o inspiră armata americană este în netă scădere. Or, în ceea ce mă priveşte, declinul oricărui imperiu începe atunci când începe să dispară teama.
Nu se mai pune, în lumea noastră, problema asimetriilot tehnologice, a superiorităţii naţiunii hegemonice. Iar în anumite cazuri, vezi Irak şi Afganistan, dependenţa de tehnologie a hegemonului este chiar un handicap. Când forţele aeropurtate sunt în centrul strategiilor tale de combatere a adversarului, faptul că nu te poţi folosi de elicoptere, pentru că nisipul este o pacoste, şi obiectul stă mai mult în hangar, la revizii, devine o mare problemă. Este doar un exemplu.

Confucius spunea...

Excelent articol!

Apelul la imperiu este soluţia la problema derobării de responsabilitate prin delegarea de autoritate.

Delegarea de autoritate pentru toate aceste regimuri - y compris Romania - este in realitate delegarea autorităţii formale în scopul de a completa prin împrumut deficitul major de autoritate reală.

De aici toate motivările de genul că aşa ne cere UE sau aşa ne cere NATO , ori aşa se procedează în toate ţătile civilizate (democratice, occidentale, etc.).

Aici însă trebuie făcută o diferenţiere între ţările cu statalitate precară gen Georgia, Ucraina, fostele republici iugoslave şi ţările cu organizare defectuoasă de genul României, Bulgariei, Ungariei, etc.

În primul caz nu există în nici un fel garanţia că ele sunt altceva decât construcţii artificiale improvizate datorită unui context geopolitic dat, ele neavând o tradiţie valorificabilă în domeniul statalităţii.

În al doilea caz avem de-a face cu imaturitatea transformărilor instituţionale rezultate în urma schimbărilor de regim politic.

E adevărat că simptomele finale sunt asemătătoare: corupţie, criminalitate, incoerenţă, funcţionare defectuoasă.

Dar, dacă în urma eforturilor şi timpului situaţiile din România, ori Bulgaria se vor rezolva, pentru noile entităţi statale, e posibil ca timpul să le arate lipsa de viabilitate, prin destrămări, alipiri sau criminalizări generalizate de genul Transnistria sau Kosovo.

sorinplaton spunea...

NATO devine pe zi ce trece un scop fara fond si asta fara a mai aminti ca oricarui mare campion ii piere apetitul de a invinge daca chalenger-ul este cu conditia fizica la pamant...ca sa zicem asa.

1=