Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Apelul la imperiu Summitul NATO de la Bucureşti are toate şansele să rămână în istorie, dar nu pentru motivele care ni se prezintă îndeobşte: primirea de noi membri, decizii memorabile privind transformări de structură, etc. Sunt toate şansele ca, pentru prima oară după prăbuşirea comunismului, o mare parte dintre membrii NATO să nu mai dea ascultare îndemnurilor unora sau altora de a face din organizaţie un imperiu al occidentului. „Lumea e plină de vacarmul apelurilor la imperiu. De la sfârşitul Războiului Rece aceste chemări se multiplică. Din Asia orientală, din America Centrală, din Kurdistan în pădurile Liberiei, diverse grupuri nu mai ezită să cheme în ajutor puterile occidentale împotriva unui dictator sângeros, a unui clan dominator, a unor pucişti fără Dumnezeu sau a unor invadatori nelegiuiţi. Independentiştii de ieri, animaţi de cauza naţională, de ambiţia de a fi stăpânii destinului lor politic şi al resurselor economice ale naţiunilor lor, sunt înlocuiţi de conducători înclinaţi la un comportament de tipul „scapă cine poate!”, cu riscul de a-şi aliena independenţa şi a se resemna cu ideea îngrădirii suveranităţii lor. Noi state, născute ca urmare a sfârşitului Războiului Rece, îşi leagă supravieţuirea de intervenţia în forţă a „comunităţii internaţionale”, în timp ce altele, nu mai vechi de patruzeci-cincizeci de ani, mărturisesc că sunt incapabile să supravieţuiască prin propriile forţe, să-şi gestioneze economia, să se impună societăţilor lor, să-şi controleze teritoriul fără ajutorul direct al câtorva mari puteri. Aceste strigăte de ajutor se aud aproape zilnic.” Am citat din cuvântul introductiv al unei cărţi, apărută cu ceva timp în urmă la Editura Fayard, „Apelurile la imperiu, ingerinţe şi rezistenţe în epoca mondializării”, scrisă de Ghassan Salame, profesor la Institutul de studii politice de la Paris. Era vremea marilor mişcări din tectonica geopolitică de după prăbuşirea sistemului bipolar şi al emergenţei unipolarităţii şi al hiperputerii americane. Brusc, toate acele state fragilizate, multe dintre ele îngroşând plutonul statelor eşuate, au descoperit că nu mai pot să-şi gestioneze de unele singure problemele interne sau proaspăt obţinuta independenţă şi încep să ceară tot mai vehement intervenţia unor puterii externe, de obicei aparţinând lumii occidentale, unele dintre ele foste puteri coloniale, pentru a le ajuta să treacă peste dificultăţi. Unele dintre acele chemări erau justificate, cele mai multe nu. Mai mult, să ne reamintim cum s-a destrămat fosta Iugoslavie. În special Croaţia, dar şi Bosnia –Herţegovina, iar apoi albanezii din Kosovo au folosit toate mijloacele aflate la îndemână, fie ele imorale, lipsite de etică şi adesea criminale, pentru a atrage marile puteri occidentale. Vă mai amintiţi de masacrul din piaţa Merkale, din Saraievo? Sau de aşa-zisul masacru de la Raciak, care a dus la bombardarea Serbiei de către aviaţia NATO? Nici noi nu am fost la adăpost de astfel de probleme. Să nu uităm că nici acum, când suntem membru NATO şi UE, o parte a minorităţii maghiare nu încetează eforturile de a internaţionaliza „problema secuilor”. Mai mult, am făcut, la rândul nostru, apel la „imperiu”, pentru că, să fim oneşti, obsesia noastră de a fi primiţi în NATO şi în UE are o motivaţie: incapacitatea de a genera politici adecvate, care să ne permită gestionarea post-comunismului şi a tranziţiei la democraţie.

Întrebarea este dacă „apelul la imperiu” constituie o soluţie, sau doar naşte noi probleme? Să luăm cazul României: pe termen scurt, „apelul la imperiu” poate rezolva, din păcate doar superficial, o parte din probleme. Este sigur că exigenţele aderării ne-au obligat să facem o serie de reforme, să introducem o serie de instituţii, dar, aşa cum o dovedesc şi ultimele evenimente, toate aceste schimbări sunt superficiale, şi doar amână crizele de sistem, nu le rezolvă. Cea mai bună dovadă o reprezintă modul în care au fost trataţi cei câţiva amărâţi de protestatari anti-NATO, cu un total dispreţ faţă de regulile democraţiei. Sub spoiala de atlantism se află un strat gros de totalitarism ceauşist.

Cazul Ucrainei şi Georgiei, care, cel puţin până la ora la care scriem aceste rânduri, nu par să întrunească unanimitatea în privinţa oferirii MAP, este tot un exemplu de apel la imperiu. Ambele ţări au dovedit o lipsă cronică de capacitate de a-şi gestiona singure problemele interne. Nu le mai înşirăm aici, exemplele sunt cunoscute. Ce să caute în NATO o ţară, Georgia, unde în urmă cu nici trei luni era stare de asediu?! Şi cu toate astea, există o presiune infernală din partea SUA de a deschide uşa acestor ţări, care îşi vor aduce cu ele problemele în NATO. Mai grav este că odată cu aceste probleme interne cele două ţări aduc şi criza relaţiilor lor cu Federaţia Rusă. Care criză se poate transforma într-o criză şi mai mare, în relaţiile dintre o mare parte a ţărilor membre ale UE şi Rusia. Ne serveşte la ceva această nouă criză? Evident, nu. Să ne înţelegem bine: dacă apelul la „imperiul NATO” este legitim în cazul celor două ţări, de ce n-ar fi la fel de legitim apelul Osetiei şi Abhaziei la intervenţia Rusiei în favoarea lor? Ceea ce este legitim pentru unii, nu poate fi la fel de legitim pentru alţii? Cine hotărăşte asta şi conform căror reguli? Se observă o oboseală a „imperiului”, care nu mai are nici resurse politice şi militare, nici resurse materiale şi financiare, nici voinţa de a răspunde acestor apeluri, care se înmulţesc pe zi ce trece. Opinia publică din aceste ţări consideră intervenţiile de felul acesta inutile, mai ales după fiascoul din Somalia şi după războaiele din Irak şi Afganistan. Iar Kosovo este tipul de eşec de care se tem cel mai tare unii dintre occidentali, mai ales cei care ştiu cât costă întreţinerea unui imperiu şi care sunt limitele administrării lui eficiente: un stat mafiot, care nu poate rezista fără ajutorul imperiului. De aici şi opoziţia fermă a Franţei, Germaniei şi a altor ţări faţă de ideea oferirii MAP Georgiei şi Ucrainei. Este un semnal că de aici înainte răspunsul la apelul pe care îl fac unii la „imperiu” va fi tot mai selectiv şi mai exclusivist. Asta îi va obliga pe politicienii din aceste ţări să devină mai responsabili şi mai respectuoşi cu regulile democraţiei, ştiind că nu va mai fi suficient să facă mici servicii „imperiului” pentru a continua să guverneze prost, să se certe cu vecinii şi să risipească resursele naţiunilor lor. Poate că lecţia asta o vom învăţa şi noi. Acum nu mai avem la cine apela, şi trebuie să ne apucăm serios de treabă, să ne guvernăm în acord cu noul nostru statut şi cu interesele noastre. Vremea suptului la Marele Licurici este pe cale să apună. Iată o veste bună pentru noi, dar una proastă pentru Traian Băsescu.