Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

A doua industrializare a României nu va avea loc

Mulţi analişti economici şi politicieni s-au grăbit să vadă în investiţii precum cele de la Jucu ale firmei Nokia şi de la Craiova ale firmei Ford dovezi ale faptului că România a intrat în epoca celei de-a doua industrializări. Acestora şi altora ca ei le dau o veste proastă: a doua industrializare a României nu va avea loc. Pentru simplul şi bunul motiv că nimeni din România nu şi-a propus aşa ceva! Să nu ne luăm după ce declară cu emfază turmele de vipuri politico - economico-mondene, care se calcă pe picioare - şi se „păruiesc” la microfon! – ori de câte ori e rost de tăiat o panglică tricoloră pe la vreo inaugurare. Ei nu au niciun merit în înfiinţarea acelor unităţi de producţie, în afară de faptul că şi-au luat şpaga de rigoare - că tăiatul panglicii e o activitate intens intelectuală, ce trebuie recompensată în consecinţă! – şi au mai făcut o coţcărie-două cu banii statului, în favoarea investitorului, că şi şpaga aia trebuie decontată cumva de „donator”. Industrializarea, indiferent de numărul său de ordine, este un proces complex, planificat, care pune în acord o serie de factori: resurse naturale, infrastructuri, resurse umane, existenţa unor pieţe de desfacere, stabilitatea surselor de aprovizionare cu materii prime şi energie, efectul procesului asupra mediului înconjurător, aspectele sociale: locuire, servicii publice, etc. Cineva trebuie să gestioneze, pe baza unui program şi a unei viziuni pe termen lung, acest proiect complex, care nu trebuie legat de ciclurile electorale: În principiu, acel cineva este numit generic „statul”, adică Guvern, Parlament, administraţie centrală şi administraţii locale, comunităţi, patronate, sindicate, ONG, actori economici semnificativi. Toţi aceşti actori sectoriali trebuie să se pună de acord asupra obiectivelor procesului de industrializare, asupra priorităţilor lui şi a mijloacelor de implementare. Avem un astfel de proiect? Evident, nu. Aşa cum după 1989 nu am avut un proiect de tranziţie la economia de piaţă, şi am distrus tot ce se putea distruge din aparatul productiv al ţării, sub pretextul că „greaua moştenire” este un „morman de fiare vechi”, aşa şi acum nu avem un proiect de re-industrializare, şi deciziile se iau nu la Bucureşti, în funcţie de interesele şi nevoile românilor, ci în birourile marilor grupuri economice transnaţionale, în funcţie de interesele şi nevoile acţionarilor lor. Să ne înţelegem bine: Nokia putea delocaliza producţia sa de la unitatea din Bochum oriunde în lume. Prin nu se ştie ce noroc s-a decis să o facă lângă Cluj. Cel mai probabil a contat faptul că acolo au găsit cea mai ieftină forţă de muncă, pentru că de infrastructuri, nici vorbă, iar piaţa internă nu este un argument, ca în cazul Daciei Logan. Gradul de dotare cu telefoane mobile a românilor este destul de ridicat şi nu se justifică existenţa unei unităţi de fabricaţie extrem de productivă doar pentru România şi pieţele din jur. Acelaşi lucru şi cu Ford. Întâmplător au găsit o unitate de producţie care se putea re-configura în minimum de timp, într-o conjunctură favorabilă mărcii, care nu avea suficiente capacităţi de producţie în Europa, că în SUA lucrurile stau cu totul altfel. Dar să nu uităm că, şi dacă aceste investiţii atrag şi altele de acest gen, din sectoare conexe, este vorba doar de un soi de lohn ceva mai sofisticat decât cel din industria bunurilor de larg consum: textile, pielărie, încălţăminte. Orice proces de industrializare generează o serie de alte procese adiacente pozitive: urbanizare, creşterea calificării forţei de muncă, dezvoltarea sistemului de educaţie, stimularea activităţii de cercetare dezvoltare, etc. Cu ce anume am rămas de pe urma lohnului din industria bunurilor de larg consum? Avem mai mulţi ingineri în specialităţile cerute de această industrie şi creatori de modă? Avem mai multe haine , de mai bună calitate, mai elegante, în magazine? Să fim serioşi! Tot turcismele şi chinezăriile se vând la greu prin magazinele şi bazarele patriei! Iar cine are bani, se îmbracă de la Milano, Paris, New York, Londra sau Dubai! Cu ce vom rămâne de pe urma acestor ”vestitori” ai aşa-zisei noi industrializări? Cu mai nimic! Pentru că în momentul în care agricultura de subzistenţă, cea care ţine jos salariile din aceste uzine, nu va mai juca rolul de „calmant” al cererilor salariale, cum s-a întâmplat la Piteşti, investitorii se vor uita în zare, după alţi fraieri. Nu am auzit, cu excepţia celor de la Dacia, ca marii investitori să facă ceva şi pentru învăţământul superior, spre exemplu, sau pentru stimularea cercetării în România, în afară de faptul că plătesc anunţuri de angajare în ziare. Ei nu au niciun interes să investească şi în aceste activităţi, pentru că nu au de gând să facă prea mulţi pureci pe aici. China, India şi alte ţări în care industrializarea este o afacere de stat, lucrurile stau cu totul altfel. Se practică un frenetic transfer de tehnologie din unităţi de producţie occidentale de-localizate în China către producătorii autohtoni. Exemple cu grămada! Faimosul iPhone al celor de la APPLE a fost nu doar clonat în inteprinderi chineze de înaltă tehnologie, dar produsele chineze îi sunt superioare ca performanţe şi dotări! Acelaşi lucru şi în industria auto, şi în alte şi alte sectoare. Ce transfer de tehnologie cunoaşteţi în industria românească, ce produs nou, conceput şi fabricat de români puteţi numi? Şi atunci, de unde atâta industrializare? Noi ştim un singur lucru: să betonăm! Nu mai cultivăm grâu, porumb, legume, pomi fructiferi, furaje, ci doar moluri, hipermarketuri, blocuri turn, vile, etc. De fapt, nu noi, alţii. Noi doar dăm terenul, că industria locală a imobiliarelor la asta se rezumă: la cumpărarea şi vânzarea terenurilor pentru construcţii. În rest, nimic: cimentul, cât mai e, este al francezilor şi austriecilor, utilajele de construcţii se importă, la fel ca şi cea mai mare parte a materialelor folosite la finisaje, mobilier, instalaţii de încălzire şi de climatizare, cabluri, ascensoare, etc. Punem pariu că subiectul re-industrializării nu se va găsi pe agenda dezbaterii publice în acest an electoral? Pentru că statul român, în forma care să permită susţinerea unui nou proces de industrializare la scară naţională, să elaboreze proiecte pe termen lung şi să aloce resursele în mod raţional nu mai există. Există un stat parazit, care are o singură grijă: să asigure administratorilor săi de la vârful ierarhiei instrumentele necesare drenării banilor publici în buzunare private, în numele „statului minimal.” Am dreptate când afirm că a doua industrializare a României nu va avea loc? Eu zic că da!