Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Dar cu flacăra olimpică ce-aţi avut?

Periplul flăcării olimpice prin lume a pornit prost, şi ameninţă să se termine şi mai prost. Şi avem neplăcuta senzaţie că evenimentele violente de la Olimpia, locul în care ea a fost aprinsă, prin tradiţie, de la Londra, Paris şi de la San Francisco au fost premeditate şi asta pune lucrurile într-o altă lumină. Pentru oricine cunoaşte principiile olimpismului, faptul că la Paris flacăra olimpică a fost stinsă anunţă vremuri grele pentru mişcarea olimpică, pentru sport, în general. Este grav că tot mai multe evenimente sportive şi culturale ajung ostatecii unor cauze, de natură mai mult sau mai puţin politică. Nu spun că unele dintre aceste cauze nu sunt legitime, dar ele nu se rezolvă pe terenul de sport sau în sălile de concerte. Ceea ce se întâmplă acum este o continuare, cu alte mijloace, a situaţiei din anii 80 ai secolului 20, când jocurile olimpice de la Moscova au fost boicotate de ţările occidentale, în semn de protest faţă de invadarea Afganistanului de trupele sovietice, din motive aproape identice cu acelea care au dus trupele NATO acum în aceeaşi ţară, iar cele organizate la Los Angeles, după patru ani, au fost boicotate, în semn de răspuns, de sportivii din ţările foste socialiste. În acest fel sportivi de renume nu şi-au putut împlini un vis, acela de a cuceri laurii olimpici, excepţie făcând România. Sper că acum nu ne bat gânduri de boicot, pentru că Traian Băsescu s-a împrietenit cu Vladimir Putin şi are nevoi de altcineva la care să se răţoiască.

Munca de o viaţă a sportivilor a fost jertfită pe altarul Războiului Rece şi al confruntării dintre cele două blocuri militare şi politice. De fapt, lucrurile în mişcarea olimpică au luat-o razna din momentul atentatului terorist organizat de OLP la Olimpiada de la Munchen, când palestinienii au luat ostateci şi apoi au ucis 11 atleţi israelieni. Evenimente cu adevărat globale, Olimpiadele oferă expunere maximă pentru toate cauzele şi pentru toate organizaţiile societăţii civile care le susţin. Pe de altă parte, Olimpiadele au ajuns şi prizonierele banilor. Organizarea lor nu oferă ţării gazdă doar expunere mediatică privilegiată, ci şi ocazia de a atrage investiţii importante, de a obţine profituri importante şi de a se dota cu infrastructuri culturale şi sportive de invidiat. Din astfel de raţiuni Atena a fost văduvită de organizarea jocurilor centenarului renaşterii mişcării olimpice, în 1996, ele fiind atribuite oraşului american Atlanta. Şi, ca de obicei, nu lipsesc nici scandalurile de corupţie, fie legate de felul în care se face desemnarea ţării organizatoare, fie în legătură cu atribuirea contractelor pe bani publici în ţările gazdă. Numai că acum se pare că scandalurile şi controversele care însoţesc de obicei aceste evenimente au escaladat, intrând atât în logica Războiului Rece, cât şi în cea a războaielor prin intermediari, care nu sunt o invenţie a pomenitului război, dar care au constituit una dintre principalele sale caracteristici. Desemnarea Beijingului pentru organizarea jocurilor olimpice au nemulţumit pe multă lume, mai ales în Occident. Ascensiunea Chinei către statutul de mare putere nu este cea mai bună veste nici pentru europeni, nici pentru americani, iar cei din urmă au şi cele mai mari probleme în a gestiona consecinţele acestei noi situaţii strategice în Pacific, dar şi la nivel global. Imaginea SUA s-a deteriorat grav după invazia sa în Irak, dar mai ales după ce au apărut informaţii în legătură cu abuzurile de la Guantanamo şi din închisorile irakiene conduse de armata americană. Războiul din Irak a generat un val de antiamericanism peste tot în lume, iar în Europa de vest anti - americanismul a ajuns la cele mai înalte cote. În acest timp, China a încercat, şi nu de puţine ori a reuşit, să-şi construiască atât în lumea asiatică, cât şi în Africa şi în America Latină imaginea unei puteri soft, care se impune nu cu forţa armelor, ci cu forţa modelului său de a face afaceri şi de a se raporta neconflictual la situaţiile concrete de pe scena politică internaţională. Pentru americani şi pentru occidentali această construcţie imagistică a chinezilor a fost o surpriză cu mult mai mare decât mărimea deficitului lor comercial cu Republica Populară Chineză. Iar Olimpiada de la Beijing ameninţa să consolideze şi să amplifice această imagine favorabilă a Chinei în lume. Un bun motiv pentru a instrumenta problema tibetană, pentru a demonstra că, nu-i aşa, în China afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul! Problema Tibetului nu este atât de simplă pe cât pare, relaţiile provinciei cu puterea de la Beijing, de-a lungul timpului fiind foarte complicate. Acum situaţia este cea pe care o cunoaştem cu toţii. Dar nimeni nu poate nega că puterea centrală nu a făcut eforturi pentru modernizarea Tibetului, pentru deschiderea lui spre lume, pentru scoaterea lui din izolare. Sigur că nu este simplu, sigur că orice fel de efort modernizator întâlneşte rezistenţe peste tot în lume. De ce am asistat la radicalizarea protestelor tibetanilor din China, pe de o parte, şi a diasporei tibetane din India şi din Occident, pe de altă parte? Este, indiscutabil, efectul Kosovo: violenţa aduce profit! În pofida celor spuse, că asistăm la un genocid cultural, că tibetanii au ajuns o minoritate în Tibet, populaţia han nu reprezintă nici 10% din totalul populaţiei, fiind mai prezentă în capitala provinciei, Lhasa. Violenţele tibetanilor au fost, fără să ne ascundem după eufemisme, rasiste. Populaţia han a fost atacată şi unii au fost linşaţi, li s-a dat foc în case, li s-au distrus bunurile. Mai mult, au fost atacate instituţii şi tot ce aminteşte de puterea centrală de la Beijing. Pentru o mişcare paşnică, mai ales pentru nişte călugări, fie ei şi budişti, este cel puţin ciudată abordarea, ca să nu spunem mai mult. Dar violenţa tibetanilor a dat naştere unei reacţii la fel de violente a forţelor de ordine, ceea ce se urmărea, de fapt, pentru o expunere mediatică puternică. Iar China este acum arătată cu degetul ca fiind o ţară brutală, care nesocoteşte drepturile omului şi care nu are soluţii paşnice pentru rezolvarea unor astfel de conflicte. La fel au păţit şi serbii, în confruntările lor cu UCK. Radicalizarea are şi o altă explicaţie: schimbarea de generaţii la nivelul conducerii diasporei tibetane. Dalai Lama şi-a pierdut autoritatea şi credibilitatea, nu mai rezonează cu cererile maximaliste ale lupilor tineri. Este mai mult un simbol, tot mai tern şi mai lipsit de relevanţă. Situaţia lui este în multe puncte asemănătoare cu aceea a lui Ibrahim Rugova, care pleda pentru un dialog cu Belgradul, cum pledează el pentru dialogul cu Beijingul. Organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului nu puteau rata o astfel de ocazie pentru a se relansa şi pentru a fi mai vizibile, pentru a atrage noi fonduri de la sponsori. La Paris cei mai vocali, mai radicali şi mai determinaţi au fost cei de la Reporteri Fără Frontiere. Numai că toate aceste capete înfierbântate, care, practic, se străduiesc să politizeze şi să ia drept ostatici, în numele „drepturilor omului”, jocurile olimpice, nu cunosc nici cultura şi civilizaţia chineze, nici problemele cu care se confruntă conducerea chineză. Mulţi au râs de ea sau au contestat soluţia: „un stat, două sisteme”, aplicată în cazul reunificării cu Hong Kong. Dar chinezii se gândesc şi acţionează serios pentru a face trecerea de la dictatura de dezvoltate şi de la sistemul partidului unic, la un soi de democraţie, în condiţiile specifice ţării lor. Ideea lor este aceea de a crea spaţii autonome, de afirmare a diversităţii şi individualităţii în toate domeniile vieţii sociale, lăsând la urmă aspectele politice propriu-zise, adică trecerea la pluralismul politic, imposibilă fără crearea unei puternice clase de mijloc, ca factor social stabilizator. PCC nu mai este de mult un partid comunist, ideologizat, ci unul al puterii. Este foarte probabil ca el să se spargă în trei componente: un partid de dreapta, de esenţă neo-liberală, un mare partid social-democrat şi un partid comunist, pentru nostalgicii maoismului. Când şi cum se va face asta, e greu de spus, dar lucrurile în direcţia asta se mişcă. Dar dacă cineva îşi închipuie că în China se va imita modelul occidental de democraţie, că valorile occidentului le vor înlocui pe acelea chineze înseamnă că n-a înţeles nimic. Şi nu va face decât să genereze o confruntare inutilă şi periculoasă între două viziuni despre lume, care nu vor, dar sunt împinse să fie antagonice. Poate că protestatarii tibetani din Occident şi din India au reuşit ceea ce şi-au propus, poate că unii vor boicota jocurile olimpice, poate că unii se felicită că au stins flacăra olimpică, dar nimeni nu pare să se gândească la un lucru: toate astea pot ucide olimpismul a doua oară. Deja se aud voci care cer boicotarea jocurilor olimpice de iarnă de la Soci. Şi totuşi, cu flacăra olimpică ce aveţi, oameni buni?