Intelectualul român şi obsesiile sale

Liviu Antonesei, într-un interviu acordat lui Cornel Mihai Ungureanu, pune un diagnostic corect celor ce se întâmplă pe plan global, de unde concluzia că spiritul critic nu le lipseşte:

• Care ar fi soluţia? Schimbarea clasei politice nu s-a întâmplat sau nu are efecte pozitive vizibile. Societatea civilă, pe de altă parte, pare apatică nu doar la noi, ci în tot fostul bloc comunist. S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre recesiunea economică, chiar despre o criză de sistem, există o nesiguranţă legată de viitor, o neîncredere în cei care conduc. Nici Vestul nu e scutit, n-ai zice că se mai îndreaptă spre societatea „de plaisir”, cum prognozau unii. Crezi că lucrurile se vor calma, vor reveni în matca dinaintea crizei? Sau că s-ar putea naşte un proiect social, politic, civic, care să spargă inerţia?
  
  
  Dacă legiuni de politruci, economişti, oameni din ştiinţele antropologice etc n-au reuşit să găsească o soluţie, nici locală, care să ne privească pe noi, nici globală, slabă nădejde ca un simplu observator, fie şi avizat, ca mine, să reuşească asta! Ca om care observ atent şi încerc să analizez cu instrumentele pe care le am la dispoziţie, de la intuiţia poetică la unele mai aride, care ţin de analiza socială, demografie, economie şi statistică, nu mă pot totuşi deroba întrebării.
  
  
  În plan global, mi se pare totuşi comic, de fapt tragi-comic, că tocmai cei care ne-au băgat în criză – politrucii care, votaţi de cetăţeni, se pun, odată aleşi, în slujba corporaţiilor care le-au finanţat campaniile!; bancherii care au stimulat, peste tot în lume, operaţiunea „credit doar cu buletinul”, care a provocat bula imobiliară ce a destabilizat complet sistemul economic, oricum fragil pe măsură ce se mondializează, aceiaşi bancheri care şi-au tras dividende din ajutoarele urgente de stat; oamenii de afaceri care au uitat de „economia reală”, a bunurilor şi serviciilor efective, stimulînd peste măsură „economia virtuală”, pur speculativă; ciocli internaţionali de la FMI, BM etc, care propun mereu măsuri de „asanare”, condiţie minimă, nu şi de „relansare” economică, ale căror soluţii n-au salvat niciodată nimic, dar au îndatorat enorm puzderie de state, devenite prin asta mai ascultătoare; ba chiar şi cercurile militare, care după ce declanşează, fără analiză serioasă, operaţiuni pentru oprirea încălcării drepturilor omului sau pentru a asigura accesul la democraţie pentru popoare oprimate, se trezesc că, după ce au cîştigat războiul, nu pot cîştiga pacea (!), şi produc mai multe „victime colaterale” decît regimurile înlăturate etc – deci, tocmai aceştia toţi vor să ne şi scoată din criză! De rîsul curcilor, dar în afară de premierul grec şi de Berlusconi, nimeni n-a mai căzut victimă crizei ce ţine deja de un cincinal! Păi, se îndatora Grecia atît, dacă nu era încurajată să facă asta ca să poată cumpăra produse germane sau din alte ţări dezvoltate din UE? Ajungea la decalajele la care a ajuns, dacă Comisia Europeană, observa din timp evoluţia? Dacă nu le-a observat, e clar că respectiva Comisie e cu totul incompetentă, dacă le-a observat şi a închis ochii, e limpede că e complice la aceste deficite şi trebuie să răspundă solidar cu grecii… Nemulţumirea globală faţă de „nomenclatura” politică – economică – financiară – militară a lumii a fost dovedită de amplul fenomen „occupy” care, în opinia mea, şi-a consumat doar prima fază, de avertizare, dar care va renaşte mult mai puternic, dat fiind că excelenţii gropari nu se dovedesc medici la fel de buni! Nici nu stau degeaba, peste tot în lume, sub pretextul combaterii terorismului, măsurile şi structurile represive se aglomerează. Iată, Tratatul ACTA, care din punctul de vedere al protejării drepturilor de autor este inutil, dat fiind că există legislaţia necesară, este absolut vital pentru corporaţiile care n-au învăţat cum să cîştige onest în mediul virtual, şi pentru politrucii cu frica în sînge de posibilele reacţii populare sau chiar revoluţii. Nici revoluţiile portocalii de acum cîţiva ani, nici primăvara arabă de mai an, ba nici măcar „occupy” nu erau posibile fără telefonia mobilă, reţelele sociale, internet în general… În ACTA, nu este vorba despre drepturile de autor, protejate prin legislaţie specifică peste tot în lume, ci despre limitarea libertăţilor noastre de expresie şi comunicare, de asociere, este vorba despre libertatea noastră.
  
  
  În cadrul sistemului de acum, nu există ieşire, iar în general, nu cred că este posibilă întoarcerea la situaţia dinaintea crizei. Ce putem spera este impunerea unor forţe şi tendinţe care să fie în stare să reformeze sistemul, astfel acesta fie va exploda, fie va imploda, cum s-a întîmplat cu fostul sistem comunist. Doar că atunci problema era mai mică, criza de sistem cuprindea o mai mică parte din lume, nu toată lumea, plus că a existat o anumită „cooperare” între Estul reprezentat de Gorbaciov, Vestul reprezentat de Bush, cel adevărat, nu copia palidă, precum şi un factor de mediere, care reprezenta cumva şi Estul şi Vestul laolaltă, Karol Wojtyla, Papa Ioan Paul al II-lea, un personaj de o anvergură chiar mai mare decît a celorlalţi doi!

Când e vorba de ceea ce se întâmplă la Românika, brusc apar clişeele cu Iliescu bolşevicul, cu vai de mama ei de Constituţie, mă rog, cunoaşteţi repertoriul de văicăreli de circumstanţă.

• Şi revenind pe plaiurile autohtone…?

În ce priveşte micile noastre probleme, este clar că sistemul politic instaurat prin Constituţia iorgovan-iliesciană, remaniată cosmetic în 2003, a eşuat complet în modernizarea României, în aducerea sa în cadrul unei democraţii liberale autentice. Nici democraţia n-a trecut de stadiul „democraturii” în ultimii douăzeci de ani, ba chiar mandatele Băsescu au agravat entorsarea democraţiei şi caracterul poliţienesc al statului, şi nici economia de piaţă nu e mai mult decît una „de talcioc” – privatizările „pe comision”, clientelismul de partid şi de stat, trucarea a orice înseamnă competiţie economică autentică au făcut ravagii. Iată, după ce am avut cea mai sinistră formă de comunism din Europa, tocmai ce punem pe butuci şi capitalismul, democraţia liberală. Ce se poate face? Dacă aş răspunde după ce-mi spune inima, aş spune că nimic! Să încerc să pun mintea la dispoziţie. Dacă sistemul politic a eşuat pînă la capăt, iar clasa politică în loc să se cureţe în timp, a devenit o caricatură sinistră, o soluţie internă a cîmpului politic nu e de întrevăzut – dacă era să se trezească din pumni, ca unii boxeri, clasa politică ar fi făcut-o pînă acum, cînd am ajuns pe marginea prăpastiei! Apariţia unei noi forţe politice mi se pare improbabilă. Vorbesc de una nouă, nu de reciclarea siniştrilor politruci actuali în formaţiuni cu alte nume, nici de „forţe populare”, născute ca şi altădată din reviste sau televiziuni."

Bun, şi ce propun? Că asta n-am prea înţeles eu. Modernizarea nu este un proces posibil peste noapte, şi oricum nu se rezumă la schimbarea clasei politice. Constituţia nu are nimic, este cât se poate de modernă şi de la zi. Oamenii care o citesc şi o aplică, sau nu, sunt problema.

Văd că o ţinem langa cu Piaţa Universităţii, care nu a fost altceva decât o prelungire, cu alte scopuri şi cu aceleaşi mijloace, a "Cenaclului Flacăra". Spre deosebire de ea, mai 1968 a lăsat urme profunde în Franţa şi în lume. Piaţa Universităţii nu a determinat vreo schimbare de fond: nu văd vreo idee din Piaţă în Constituţie, spre pildă. "Jos comunismul!" nu este principiu constituţional.

Văd aceleaşi răfuieli între scriitori, cu dosare pline de turnătorii la Securitate cu tot, gelozii mai mult sau mai puţin profesionale, demitizări cu toptanul, după principiul "Dar de ce să separăm omul de operă? Nu mai bine omul anulează opera? Mai creştem şi noi în ochii noştri!"

Nu ştiu ce are domnul Antonesei în cap, dar cibernetica n-a dispărut în 1948! Nu de altceva, dar nici nu existase înainte de instalarea comuniştilor. Iar cibernetică s-a făcut la înalt nivel în România comunistă. Şi nici genetica n-a dispărut! A, că vreo câţiva ani nu s-a vorbit despre ele în public, e altă poveste. Dar să nu amestecăm planurile şi să nu rescriem istoria! 

Nu ştiu care sunt marile nume ale romanului post-decembrist, şi nici nu văd emulaţia aia dătătoare de speranţe, dar dacă vreunul dintre geniile astea face 1000 de bucăţi tiraj, l-a apucat pe Dumnezeu de organul cu pricina! Iar cel mai publicat romancier, Cărtărescu, vine drept din comunism. Aşa că...

Aşadar, nimic nou sub soarele obsesiilor intelectualului român, O modernizare, ceva? 

  

Autopsie

Cum vă spuneam, televizorul meu a avut de câteva ori mare noroc că n-am puşcă. Dacă aveam, era mort de mult. Aşa, a ales să iasă singur din scenă. I s-a ars un integrat, "graţie" tembelilor de la distribuţia de buleftrică. Şi de mai bine de zece zile zace aşa, că meşterul care i-a luat placa de bază, s-o repare, s-a pricopsit c-o gripă de zile mari. Cum bani de altul n-am, mă gândesc că tot răul spre mai bine. Fac o cură de dezintoxicare video. Şi când s-o vindeca meşterul, m-oi fi vindecat şi eu de abuzul de tocşoaie. Deocamdată nu se văd semne de sevraj. Semn bun!

Oricum, vă ţin la curent!

Reforma în educaţie

Zelul reformist în educaţie nu este doar o manie carpato-danubiano-pontică. Nu, mania asta s-a globalizat. Din varii motive. Din punctul meu de vedere, un motiv este comun tuturor relelor din educaţie: nu ştim să spunem pentru ce societate pregătim copiii. Prima Revoluţie Industrială şi-a creat şcoala, dintr-o nevoie. Mă tem că actuala Revoluţie Industrială nu mai are aceeaşi nevoie de oameni cu educaţie medie. Are nevoie doar de vârfuri, foarte puţine, şi doar în anumite domenii. În rest, locul oamenilor este luat de automate programabile. 

O societate dezorientată vede că ascensorul social nu mai porneşte în sus nici pentru cei cu educaţie solidă, că educaţia nu mai este o poliţă de asigurare, că o întreagă clasă, cea de mijloc, este destructurată. Şi a început să caute explicaţii, dar mai ales vinovaţi. Şi, ca de obicei, vinovaţii sunt, cel mai adesea, victimele crizei de identitate a sistemului. În cazul de faţă şcoala, în general, şi educatorii, în special. 

Criza a amplificat problemele sistemului de educaţie, fie el public, fie el privat(care nu prea mai are de unde recruta material de calitate, nu doar cu bani!). Iar americanii sunt, într-un fel, în panică, şi caută soluţii pentru a scoate educaţia din criză. Cu ce metode? Asta e marea lor problemă. 

Înţeleg, din ce citesc, că profesorii vor fi judecaţi după rezultatele obţinute, an de an, de elevii lor la testele anuale. Şi dacă elevii nu-şi îmbunătăţesc scorul, an de an, profesorilor li se arată uşa. Ceea ce ne duce direct în populismul soluţiilor simple.

Vă semnalez un foarte interesant articol apărut pe blogul NYT dedicat cărţilor, din care citez: "The main mechanism of school reform today is to identify teachers who can raise their students’ test scores every year. If the scores go up, reformers assume, then the students will enroll in college and poverty will eventually disappear. This will happen, the reformers believe, if there is a “great teacher” in every classroom and if more schools are handed over to private managers, even for-profit corporations.

The reformers don’t care that standardized tests are prone to measurement error, sampling error, and other statistical errors.1 They don’t seem to care that experts like Robert L. Linn at the University of Colorado, Linda Darling-Hammond at Stanford, and Helen F. Ladd at Duke, as well as a commission of the National Research Council, have warned about misuse of standardized tests to hold individual teachers accountable with rewards or sanctions. Nor do they see the absurdity of gauging the quality of a teacher by the results of a multiple-choice test given to students on one day of the year.

Testing can provide useful information, showing students and teachers what is and is not being learned, and scores can be used to diagnose learning problems. But bad things happen when tests become too consequential for students, teachers, and schools, such as narrowing the curriculum only to what is tested or cheating or lowering standards to inflate scores. In response to the federal and state pressure to raise test scores, school districts across the nation have been reducing the time available for the arts, physical education, history, civics, and other nontested subjects. This will not improve education and is certain to damage its quality.

No nation in the world has eliminated poverty by firing teachers or by handing its public schools over to private managers; nor does research support either strategy.2 But these inconvenient facts do not reduce the reformers’ zeal. The new breed of school reformers consists mainly of Wall Street hedge fund managers, foundation officials, corporate executives, entrepreneurs, and policymakers, but few experienced educators. The reformers’ detachment from the realities of schooling and their indifference to research allow them to ignore the important influence of families and poverty. The schools can achieve miracles, the reformers assert, by relying on competition, deregulation, and management by data—strategies similar to the ones that helped produce the economic crash of 2008. In view of the reformers’ penchant for these strategies, educators tend to call them “corporate reformers,” to distinguish them from those who understand the complexities of school improvement.

The corporate reformers’ well-funded public relations campaign has succeeded in persuading elected officials that American public education needs shock therapy. One is tempted to forget that the United States is the largest and one of the most successful economies in the world, and that some part of this success must be attributed to the institutions that educated 90 percent of the people in this nation."

Sigur, articolul oferă reformatorilor americani "modelul educaţional finlandez". Dar ce anume a provocat criza educaţiei în SUA? Nu cumva, cum spune un finlandez: "Sahlberg speaks directly to the sense of crisis about educational achievement in the United States and many other nations. US policymakers have turned to market-based solutions such as “tougher competition, more data, abolishing teacher unions, opening more charter schools, or employing corporate-world management models.” By contrast, Finland has spent the past forty years developing a different education system, one that is focused on:

• improving the teaching force, limiting student testing to a necessary minimum, placing responsibility and trust before accountability, and handing over school- and district-level leadership to education professionals"

Cu alte cuvinte, nu avem de descoperit apa caldă. Pur şi simplu avem nevoie de profesori bine pregătiţi, şi asta printr-un sistem de selecţie şi de evaluare foarte dur, cu facultăţi dedicate, cu un soi de stabilitate pe post, educatori bine plătiţi. Şi mai ales independenţi de hachiţele politicului. Restul sunt poveşti. Educaţia costă. Dar dacă vrei să reuşeşti, să ieşi din subdezvoltare şi din sărăcie, îţi asumi costurile. Dar dacă nu ţi le asumi, costurile sunt cu mult mai mari.   

Culmea ghinionului

Am scăpat de un prost modest şi am dat de un prost fudul!

Americanii descoperă apa caldă!

Americanii, drăguţii de ei, descoperă apa caldă! Prăpastia educaţională între bogaţi şi săraci creşte! Nu, zău? La ce se aşteptau, după ce cretinii din şcoala monetaristă şi un actor de serie B au început să demonteze New Dealul şi să distrugă clasa medie americană?

"Education was historically considered a great equalizer in American society, capable of lifting less advantaged children and improving their chances for success as adults. But a body of recently published scholarship suggests that the achievement gap between rich and poor children is widening, a development that threatens to dilute education’s leveling effects...

We have moved from a society in the 1950s and 1960s, in which race was more consequential than family income, to one today in which family income appears more determinative of educational success than race,” said Sean F. Reardon, a Stanford University sociologist...The imbalance between rich and poor children in college completion — the single most important predictor of success in the work force — has grown by about 50 percent since the late 1980s.

The changes are tectonic, a result of social and economic processes unfolding over many decades. The data from most of these studies end in 2007 and 2008, before the recession’s full impact was felt. Researchers said that based on experiences during past recessions, the recent downturn was likely to have aggravated the trend. "

La noi nu se mai omoară nimeni cu astfel de studii. La câţi săraci avem, prăpastia e cât groapa Marianelor!

O lume nebună, nebună, nebună după fleacuri

Prieteni, poate v'oţi fi plictisit de atâta politică ineptă. S-o dăm şi pe altceva. Care, sincer, mi se pare la fel de inept: industria aplicaţiilor pentru smartphones, tablete şi reţele sociale a creat, din 2007, 500.000 de locuri de muncă, la nivel global. Este ceea ce se numeşte acum App Economy".

Nu sunt ipocrit: chiar am două telefoane dăştăpte, o Dudă şi un HTC. Pentru Dudă nu mi-am încărcat nicio aplicaţie. Nu ai de ce: Duda e făcută pentru altceva. Pe HTC am vreo zece aplicaţii încărcate, dintre care şi motanul ăla masochist, căruia îi place să fie luat la palme, pe care l-am încărcat să văd de ce a făcut presa scandal că un deputat se juca aşa ceva pe o tabletă în Parlament. Dintre ele folosesc doar vreo trei, legate de procesarea foto. Restul nu ştiu ce-o fi fost în capul meu! 

Ce dracu mestecă ăia 500.000 de pălmaşi, fraţilor? Consumerismul a ajuns şi în realitatea virtuală? Da, să editezi nişte texte, să procesezi nişte fotografii, să faci o prezentare, să pierzi ceva timp într-o gară sau într-un aeroport, să vezi un film, dar pentru asta există deja programe. Să găseşti mai uşor nişte informaţii, fie. Nişte hărţi, la fel. Dar de aici până la valul de aplicaţii inutile şi inepte e cale lungă. 

Sigur, băieţii dovedesc creativitate, mulţi chiar fac avere. Dar sunt prea puţine perle în mormanul de rahat al aplicaţiilor. Şi, cum spuneam, suntem 7 miliarde şi înainte de a încărca aplicaţii tembele, oamenii trebuie să mănânce, să se îmbrace, să aibă un acoperiş deasupra capului. 

Intermezzo tehnologic

Scurt: cred că se pregăteşte un mare fiasco tehnologic, cu pagube uriaşe. În goana după "mai mare, mai repede, mai ieftin", şi Boeing, şi Airbus au apelat la materialele compozite pe scară largă, în zone extrem de sensibile din punct de vedere al rezistenţei: aripă şi fuselaj, inclusiv înveliş portant. 

După ce pe A 380 au fost detectate fisuri în zona aripii, unde s-au folosit fibre de carbon, acum B 787 Dreamliner are probleme şi mai grave, care cer reparaţii imediate. Lucru care mă miră. Şi Airbus, şi Boeing au ansamblul fuselaj-aripi la teste statice, prin care se simulează sarcinile din timpul serviciului, practic viaţa normată a avionului, în decolări-aterizări. E de mirare cum acolo nu au apărut fisurile detectate acum, după câteva luni de funcţionare în exploatare comercială. 

Ştiu, s-au construit foarte multe avioane uşoare şi planoare din fibră de sticlă şi din fibră de carbon. Dar elementele structurale esenţiale au rămas din aliaje de aluminiu, din titan sau altele asemenea. În plus sarcinile pe elementele structurale critice nu sunt atât de mari ca la cele două aparate, şi nici ciclul de exploatare atât de intens. 

 Tehnologiile, oricât de seducătoare pot fi pe hârtie, au şi minusuri, nu doar plusuri. Când este vorba de proiecte de genul celor de mai sus, când sunt în joc zeci de miliarde de euro şi de dolari, investiţii, şi de comenzi de sute de miliarde, care implică sute de mii de locuri de muncă, apelul hazardat la tehnologii exotice implică riscuri foarte mari. De urmărit subiectul, pentru că ne pot aştepta mari surprize.