Vuittonul subţire cu cianură se ţine

Vă mai amintiţi linşajul mediatic la care a fost supusă Adina Vălean, pentru că a îndrăznit să organizeze la Bruxelles un seminar dedicat mineritului sigur pentru mediu, în care s-a discutat, pro şi contra, şi despre Proiectul Roşia Montană. Asta deşi era treaba ei, Adina Vălean fiind membru în Comisia pentru industrie, cercetare şi energie a Parlamentului European.

Dar când în ciorba asta a Roşiei Montana intră EBa, care este membră a Comisiei pentru petiţii, şi ia partea canadienilor, cu rare excepţii nimeni din presă nu suflă un cuvânt. Poziţia domnişoarei coincide până la identitate cu aceea a lui Cristian Preda, fost consilier prezidenţial şi coleg de partid cu EBa. Ceea ce miroase deja a lobby coordonat, şi motivat de interese importante, care au penetrat pedelicul. Bine, nici nu era greu de penetrat: partidul se lasă penetrat cu voluptate cam de toţi cei cu bani şi interese economice babane.

Evident, DNA nu are nimic de văzut aici. Şi nici SRI, că nu e vorba despre siguranţa naţională. Nu, de siguranţă naţională erau palavrele lui Voicu. Care pregătea o lovitură de stat împotriva Pulimii Sale, nu-i aşa?

Ne mai rămâne ceva de sperat?

Finis coronat opus

Şeful Comisiei parlamentare de revizuire a Constituţiei este Daniel Buda. Care a recunoscut şi paternitatea proiectului de revizuire, scris într-o noapte, marţi spre miercuri, după ce i-a tăvălit prin căcat Pulimea Sa la şedinţa de guvern de la Cotroceni. Omul nostru a replicat, întrebat fiind cum au fost posibile tâmpeniile monumentale din proiect, că el a scris proiectul, nu l-a citit!

Acum, îl înţeleg! Buda este înainte de toate, un tătic al boilor, prima sa meserie fiind cea de inginer zootehnist. Văzând că nu cu boii se fac banii, a terminat şi Dreptul, e notar public şi doctor în filosofie. Cum vedeţi, toate au legătură cu dreptul constituţional. Aşa că veţi vedea ce Constituţie va ieşi dintr-o Buda.

PS: Adi Hădean, scuzele mele pentru că folosesc fotografia în acest context neplăcut. Dar ea exprimă cum nu se poate mai bine situaţia acestei ţări: o budă sub curcubeu!

UPDATE: prietenul Mordechai mai descoperă un constituţionalist ieşit dintr-un veterinar, şi pripăşit pe lângă acelaşi Boc. Cu acelaşi tupeu ca şi Buda, şi cu performanţe intelectuale identice. Caracatiţa clujeană în acţiune.

Paranoia

De obicei nu revin cu postări mai vechi. De data asta se impune. Pentru că ceea ce am scris în septembrie 2007 rămâne extrem de actual şi de valabil. Este acelaşi traian băsescu, cu aceleaşi obsesii, cu aceeaşi sete de răzbunare, cu aceeaşi paranoia, pe care îl ştim şi pe care trebuie să-l mai suportăm vreo cinci ani. Cu o Constituţie făcută pe măsura ambiţiilor şi obsesiilor lui de un premier, un guvern şi o majoritate parlamentară care se cacă de frică în faţa lui, şi nu ştiu de ce. Poate pentru că suntem un popor de căcat, care n-are demnitate, n-are valori şi pic de minte. Şi pentru că democraţia nu înseamnă nimic pentru noi, pentru că nouă ne plac dictatorii, care, oricât ar părea de ciudat, nu ne deranjează, câtă vreme nu-i deranjăm.

" Adevăratul urmaş al lui Ceauşescu

În sfârşit, Nicolae Ceauşescu se poate odihni în linişte! România are în Traian Băsescu executorul testamentar al moştenirii sale politice. Pentru că, ne place sau nu, există o astfel de moştenire politică, chiar dacă ea nu a fost prea vizibilă în toţi aceşti ani. De ce a ieşit această moştenire la lumină acum şi mai ales de ce se simte Traian Băsescu obligat să-l continue pe Nicolae Ceauşescu sunt întrebări cărora vom încerca să le găsim un răspuns. Începem printr-o afirmaţie care poate să şocheze: Traian Băsescu are ceva în comun cu Nicolae Ceauşescu: paranoia puterii. De aici trebuie să plecăm dacă vrem să înţelegem de ce Traian Băsescu este adevăratul continuator al lui Ceauşescu în politica românească.

„Etimologic, termenul “paranoia” derivă din limba greacă: "para" = alături , "noia" = judecată. Paranoia se dezvoltă pe terenul unei predispoziţii constituţionale în care egocentrismul şi inadaptabilitatea sunt trasaturi înnăscute, servind ca premise şi explicaţie pentru întreaga structură delirantă.

Bolnavii au următoarele trăsături: inadaptabilitate, hipertrofia eu-lui, eroare de raţionament şi suspiciozitate.În cele mai multe cazuri este vorba de persoane cu un comportament aparent normal, bine orientate şi capabile să-şi realizeze scopurile propuse.

Structura morbidă pare să apară tocmai pe linia obiectivelor şi scopurilor personale. Aceste scopuri nu sunt însă în concordanţă cu posibilităţile reale ale subiecţilor, cu situaţia lor socială sau cu raporturile lor cu cei din jur.Structura personalităţii lor este caracterizată prin rigiditate, orgoliu, neîncredere, egocentrism. Pe acest fond, orice trăire emoţională sau dorinţă ne-realizată focalizează nejustificat întreaga lor activitate in scopul satisfacerii acestor dorinţe. Orice piedică este interpretată ca o nedreptate, ca ostilitate.Unii ajung să creadă că au de îndeplinit misiuni importante, alţii că sunt iubiţi de persoane distinse sau că sunt înşelaţi. Subiecţii devin impenetrabili, nu recepţionează şi nu reţin din realitate decât acele evenimente care se potrivesc cu interpretările lor. Astfel se creează sistemul delirant, caracterizat prin premise false şi impenetrabilitatea la critică.

Cele mai frecvente premise false sunt furnizate de interpretări şi intuiţii delirante ale prezentului sau ale trecutului, sub forma iluziilor de memorie.

Răspunsul bolnavilor la atitudinea potrivnică pe care o iau cei din jur faţă de comportamentul lor patologic determină inadaptarea lor progresivă şi recurgerea la acţiuni antisociale. Bolnavii nu pot înţelege ne-concordanţa ideilor lor cu ale celorlalţi şi ajung sa se considere persecutaţi, urmăriţi, înşelaţi.

Deşi acest delir ajunge să se constituie într-un sistem permanent şi de neclintit, funcţionarea gândirii, voinţei şi acţiunii rămâne clară şi ordonată ”

Ca şi Nicolae Ceauşescu, Traian Băsescu este un inadaptat, din motive diferite, însă. Nicolae Ceauşescu a oscilat permanent între două lumi: cea rurală, de care a fost obligat să se despartă la o vârstă fragedă, şi cea urbană, pe care n-a înţeles-o niciodată şi pe care a încercat să o ruralizeze, sub pretextul modernizării. E drept că intrarea lui în lumea urbană a fost un şoc, peste care nu a reuşit să treacă niciodată.

Traian Băsescu oscilează şi el între lumea militară, cea care i-a format de mic personalitatea, şi lumea civilă, care are tendinţa de a respinge tot ce ţine de ierarhie, supunere, încorsetarea libertăţii şi personalităţii. Şi Traian Băsescu a suferit un şoc, cel al adaptării la mediul cazon. Ce dovezi mai bune ale oscilaţiilor sale între aceste două lumi decât exerciţiul complet inutil al reînnoirii licenţei de comandant de cursă lungă, în cursul verii, deşi ştie că nu va mai profesa niciodată, şi intenţia sa de a mai naviga cu petrolierul „Biruinţa”?

Traian Băsescu nu se simte confortabil în nici una dintre noile sale ipostaze de după 1989. Nu ştiu cât de bun comandant de navă sau ofiţer de informaţii va fi fost până la Revoluţie, dar sigur a eşuat în toate funcţiile publice deţinute după 1989. Oricât ar fi de lăudat de o parte a presei, oricâţi intelectuali publici i-ar aduce osanele, la fel de neruşinate ca acelea aduse lui Nicolae Ceauşescu, oricât de „animal politic” ar fi, eşecul este o realitate. Nu a făcut nimic nici ca ministru al transporturilor, nici ca Primar General al Capitalei, nu face nimic nici ca Preşedinte al României.

Proiectele lui politice nu au nici-o consistenţă, pentru că sunt construite, ca şi acelea ale lui Nicolae Ceauşescu, pe negarea trecutului. Nicolae Ceauşescu nu a reuşit să înţeleagă şi să evalueze critic trecutul interbelic, de aceea a încercat să şteargă orice urmă a lui, chiar şi atunci când acel trecut privea Partidul Comunist Român. Amintiţi-vă de fotografiile oficiale, din care dispăreau militanţii comunişti căzuţi în dizgraţia lui Ceauşescu!

Traian Băsescu şi-a construit succesul în politică tot pe negarea trecutului. Cel mai spectaculos şi mai semnificativ gest al său a fost cel al condamnării „comunismului”, care este, dintr-un anumit punct de vedere, echivalentul imagistic al celebrului discurs de condamnare a invadării Cehoslovaciei, rostit de Ceauşescu în august 1968. „Condamnarea comunismului” a avut acelaşi efect ca şi „condamnarea invaziei”: l-a legitimat pe Traian Băsescu în rândul intelectualilor critici ai puterii, în general, aşa cum l-a legitimat pe Ceauşescu discursul din 1968. Că a urmat repede o cruntă deziluzie e deja altă discuţie.

Ca şi Nicolae Ceauşescu, Traian Băsescu nu are abilităţile necesare pentru a conduce România. O ţară nu se conduce precum un vas. Deşi nu s-ar părea, din cauza personalităţii sale rigide, în jurul lui Traian Băsescu este un mare gol. Ca şi Ceauşescu în primii săi ani de „domnie”, Traian Băsescu a adunat în jurul său o serie de personalităţi, oameni de valoare, cu mare ţinută intelectuală. Rând pe rând aceştia l-au părăsit sau au fost trimişi la plimbare. Cei care nu sunt de aceeaşi părere cu şeful statului sunt urmăriţi de ura şi de dorinţa sa de răzbunare.

Ultima intervenţie televizată a lui Traian Băsescu de joi, 27 septembrie 2007 este ilustrativ pentru felul în care se manifestă paranoia lui Traian Băsescu. Este un discurs care developează cum nu se poate mai bine egocentrismul, obsesiile, rigiditatea personalităţii, orgoliul şi interpretarea selectivă a realităţii, funcţie exclusiv de interesele sale.

Primo, guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu, despre care spune: „asta ştie oricine, că nu funcţionează cum mi-aş dori şi cum ar trebui să funcţioneze. De asemenea, trebuie să recunoaştem că actualul guvern arată ca CPEx, Comitetul Politic Executiv de dinainte de revoluţie. Noi reuşim să contrazicem toate standardele democratice, făcând demonstraţia că la noi se guvernează cu 20%, şi nu cu condiţia de aur a democraţiei, 50%+1, motiv pentru care eu în mod repetat am cerut partidelor şi primului-ministru, în mod deosebit, să se asigure o guvernare cu o susţinere transparentă. Ori făcea un protocol cu PSD, ori încerca să refacă majoritatea pe care la un moment dat a avut-o. Aduceţi-vă aminte că acest guvern a avut o susţinere consistentă. Pe rând, primul-ministru a pierdut din guvernare PC întâi, după care a dat afară Partidul Democrat, pe înţelegere cu PSD, care acum s-a răzgândit în ceea ce priveşte susţinerea.”

Secundo, Tăriceanu însuşi:” Am greşit şi o spun şi acum. Nu aş fi crezut vreodată că primul-ministru Călin Popescu Tăriceanu face aranjamente cu PSD şi cu PRM pentru suspendarea preşedintelui. Nu aş fi crezut vreodată, oricât l-ar fi nemulţumit relaţia cu preşedintele, că va scoate PD, aliatul din campanie, de la guvernare... Domnul prim-ministru să fie foarte atent la respectarea legii. Acolo (când a decis amânarea alegerilor euro - parlamentare) a încălcat grosolan Constituţia. Când a hotărât, în baza faptului că Blaga nu a vrut să semneze ordonanţa legată de amânarea alegerilor, a în călcat grosolan Constituţia... Din nou, a uitat domnul prim-ministru şi de onoare, şi de guvernarea de dreapta: a scos, la comanda PSD, PD de la guvernare... Eu cred în această variantă politică, ea a fost doar artificial spartă pe slăbiciunea domnului Tăriceanu în relaţia cu Hrebenciuc şi fostul preşedinte Iliescu, dar cred că se poate guverna, chiar dacă nu se va mai utiliza Alianţa D.A. în următoarele alegeri.”

Tertio: PSD şi liderii săi, în special Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Înainte de a exemplifica, o observaţie: Traian Băsescu a trăit suspendarea sa de către Parlament extrem de dramatic, şi constatăm că este un şoc peste care nu poate să treacă şi ale cărui consecinţe, la nivel afectiv, nu le poate gestiona. Suspendarea este evocată obsesiv în fiecare apariţie publică cu subiect politic. Iar motorul acestei obsesii este dorinţa de răzbunare, care îl face să încalce toate regulile şi cutumele exercitării funcţiei de şef al statului. Şi aici se aseamănă cu Nicolae Ceauşescu, care i-a urmărit cu ura sa pe toţi cei care i s-au opus, într-un moment sau altul.

„PSD reuşeşte să-şi externalizeze conflictele interne. Au conflicte interne majore şi sunt evidente din presă şi le ştiu şi de la oameni politici din interiorul PSD: gruparea Ion Iliescu, gruparea Adrian Năstase, gruparea Mircea Geoană. Au vrut să şi le rezolve la începutul anului prin acţiunea de suspendare a preşedintelui României. Nu şi le-au rezolvat. Din păcate, acolo lucrurile au fost împinse până la suspendarea preşedintelui pentru că domnul prim-ministru a uitat de onoare şi şi-a dat mâna cu PSD, cu PRM pentru suspendarea preşedintelui. A venit al doilea episod, în care PSD a încercat să-şi rezolve problemele interne, externalizându-le, condiţionând PNL de susţinere în cazul în care scoate PD de la guvernare...Pentru mine PSD nu este un partid inamic. Este doar un partid care nu poate fi adus la guvernare acum din diverse motive. Primul şi cel mai important este că nu poţi să aduci la guvernare un partid instabil în interiorul lui... Deci eu cred că PSD trebuie să se clarifice în interiorul lui, este pentru mine foarte clar că domnul Ion Iliescu nu l-a lăsat nicio clipă pe Mircea Geoană să conducă partidul, să fie liderul partidului, şi autoritatea lui Mircea Geoană a fost tot timpul sabotată ori de negocierile lui Viorel Hrebenciuc, ori de autoritatea pe care încă o are Ion Iliescu... Perspectiva PSD este, dacă până la alegeri îşi face acea curăţenia de care este nevoie, să devină un partener fezabil de guvernare şi, ca preşedinte în funcţie, pentru că spre ghinionul multora voi fi preşedinte în funcţie şi la următoarele alegeri legislative, voi desemna încă un premier şi voi contribui la formarea guvernului, dacă scapă de ancorele lor din trecut, de a face politică de gen Viorel Hrebenciuc, de a fi întotdeauna un adversar al evoluţiilor democratice, cum este Ion Iliescu... Scăpând de oameni de acest tip, PSD devine un partid cu care se poate lucra...Asta înseamnă curăţenie. Este de altfel miza cu care Mircea Geoană a câştigat alegerile în PSD. Valul tânăr de politicieni din PSD l-a susţinut pentru acest lucru, ca de altfel şi politicienii ardeleni...Mircea Geoană a încercat să-şi consolideze puterea făcând concesii, făcând concesii lui Ion Iliescu şi lui Hrebenciuc. Din acest motiv a ajuns aici, unde a ajuns, cu incertitudini în partid şi cu probleme în a mobiliza tot partidul. Probabil că şi electoratul aşteaptă foarte mult de la Mircea Geoană. Şi eu cred că, fără a încerca să-i dau lecţii, pentru că este destul de matur şi..., cred că soluţia lui este fermitatea şi în afara partidului, şi în interiorul partidului...”

Deocamdată, o ultimă asemănare cu Ceauşescu: întrebat pe cine să creadă lumea în ceea ce priveşte legalitatea unora dintre actele DNA, aşa cum rezultă din Raportul întocmit de CSM, Traian Băsescu răspunde:” Să-şi creadă preşedintele, domnule. Pentru că eu nu vin în faţa naţiunii să mint. Un ministru, care azi e, mâine nu e, îşi permite să facă jocul grupului lui de interese. Un prim-ministru, care astăzi se pupă cu PSD, mâine cu PRM, poimâine îşi uită angajamentele din campanie, îşi uită obligaţiile de parteneriat politic, dă cu piciorul în speranţele electoratului la momentul la care s-au câştigat alegerile... Aceşti oameni mint cu uşurinţă. Eu, ca şef al statului, cu un mandat fix, de cinci ani, nu am nicio şansă să păcălesc electoratul şi pe români, aşa că spun cu inima deschisă că nu a existat nici un procuror căruia să îi cer să facă dosar cuiva sau altcuiva, că fac tot ceea ce se poate pentru ca justiţia să fie independentă şi că o încurajez, o încurajez să se atingă de corupţia la nivel înalt, fie că este vorba de miniştri, fie că este vorba de oameni politici importanţi.” Nu comentăm. Încă...

Şi încă ceva, care are legătură cu ceea ce scriam în precedentul articol, anume că americanii nu doresc stânga la guvernare în ţările care constituie cordonul sanitar în jurul Rusiei. Nu este deloc întâmplător faptul că ieşirea publică a lui Traian Băsescu are loc după vizita în România a Directorului CIA, Michael Hayden. Şeful statului a profitat de ocazia intervenţiei televizate pentru a face public angajamentul său, luat în faţa Administraţiei de la Washington, de a nu permite accesul la guvernare a unui partid de stânga, respectiv a PSD. Motivele sunt clare: SUA se pregătesc să atace Iranul, şi vor folosi baza militară de la Kogălniceanu. Dar nu au nevoie de critici sau de repetarea momentului din 1999, când PSD a criticat public bombardarea Serbiei de către aviaţia NATO, pentru că era un act care contravenea Cartei ONU.

Atacarea Iranului va fi şi ea o acţiune ilegală, care nu va avea cum să obţină acordul Consiliului de Securitate a ONU. Aşa încât se formează o alianţă informală, care să sprijine aceste atacuri, indiferent dacă sunt sau nu aprobate de Consiliul de Securitate.

Asta ne face să ne amintim că aceiaşi americani l-au sprijinit pe Nicolae Ceauşescu doar pentru că era rusofob. Naţional-socialismul lui Ceauşescu a avut bine-cuvântarea şi sprijinul americanilor, câtă vreme Ceauşescu a subminat unitatea Tratatului de la Varşovia, respectiv autoritatea URSS. Acum, Traian Băsescu are sprijinul americanilor şi pentru faptul că adoptă un discurs violent anti - rus. Traian Băsescu consideră, întemeiat sau nu, că a primit mână liberă în politica internă. Inclusiv pentru distrugerea sistemului politic şi a partidelor de stânga. Cu PD a rezolvat problema: l-a făcut în 30 de secunde creştin-popular.

Rămâne PSD. Cu sprijinul pe care i-l arată lui Mircea Geoană şi cu apelul public la eliminarea din partid a lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase, mai devreme sau mai târziu PSD se va rupe. De aici până la visul lui de a avea un mare partid prezidenţial nu mai este mult.

Paranoia este, adesea, oricât ar părea de ciudat, un factor favorizant al succesului în politică. Deocamdată, paranoia l-a servit pe Traian Băsescu. Dar tot de la paranoia i se va trage şi prăbuşirea."

O otreapă

Emil Boc este o otreapă, un jeg moral de cea mai joasă speţă, un nemernic. Mă lasă rece faptul că, în plină criză, Pulimea Sa şi cretinii din dotare n-au altceva mai bun de făcut decât să modifice Constituţia. Treaba lor. Decât să o lungească atât, mai bine o suspendă dracului şi avem şi noi Chavezul nostru. Că atât i-a mai rămas lui băsescu: să fie un dictator, pentru că în toate celelalte ipostaze a eşuat lamentabil.

Dar tu, profesor de drept constituţional, care-ţi dai doctoratul cu o teză în care demonstrezi superioritatea sistemului parlamentar bicameral, să promovezi un proiect de revizuire care contravine total tezelor şi convingerilor tale, asta e moarte intelectuală. Dacă avea un pic de demnitate, demisiona. Dar n-are.

Aşadar, ce mai rămâne este ca instituţia care i-a acordat titlul de doctor în drept să i-l retragă. Măcar ăia să fie demni, dacă Bocul nu poate fi.

Oricum, rămâne cum am stabilit: o ţară de căcat.

Calcule economice

Se dedică imbecililor care cred că aşa se rezolvă ceva într-o ţară cât de cât normală.

"Pentru a construi un metru de autostradă e nevoie să fie licenţiaţi 33 de bugetari" ne anunţă falnic monumentul de pupincurism portocaliu care este "Evenimentul Zilei". Păi, să vedem: din autostrada "Transilvania rămân de construit circa 400 de kilometri. Ca să avem bani pentru a o finaliza, trebuie să concediem 13.200.000 bugetari, adică de ZECE ori mai mulţi decât avem acum!

Totul este de un ridicol perfect! Şi, apropo de propagandă: parcă ăia de la "Scânteia" erau ceva mai subtili, dacă e să-i comparăm cu tembelii de la EvZ. E drept că şi "publicul consumator" era ceva mai inteligent pe vremuri, şi nu înghiţea totul pe nemestecate.

Şedinţă de Guvern la Cotroceni sau cum devii alcoolic

Castratorul de statui

O sugestie pentru crearea de noi locuri de muncă în administraţiile locale: castratorul de statui. Model belgian, garantat funcţional.

Să-i prostim pe proşti!

Capitalismul financiar se dovedeşte a fi o uriaşă maşină de prostit proştii, începând cu statele(vezi Grecia) şi terminând cu simplii cetăţeni, a căror calitate este, în afară de prostie, lăcomia. În centrul acestui dispozitiv se află faimoasa bancă Goldman Sachs. Care, nu se ştie prin ce minune(pentru că până mai ieri părea de neatins!) a ajuns nu doar în vizorul SEC(n-ar fi fost pentru prima oară!), ci şi pe mâna justiţiei americane, iar britanicii şi germanii stau şi ei la pândă.

Vă mai amintiţi că unul dintre cei care au declanşat scandalul în criza subprime a fost un trader francez, Jerome Kerviel, care a adus pagube de 5 miliarde de euro SocGen. Acum tot un francez este în centrul scandalului de la Glodman Sachs. "Fabulous Fab", cum îi plăcea să-şi spună Fabrice Tourre, şi să i se spună, pentru că se crede cel mai deştept din lume. "Le Monde" îi face un sumar portret.

Ce rezultă din ceea ce se ştie până acum despre afacere? Păi, băieţii de la Goldman, în frunte cu fabulosul individ care se crede un soi de Dumnezeu al finanţelor, au lucrat pe brânci la construirea unui instrument financiar, "Abacus", care să permită păcălirea proştilor, cărora le-au vândut gunoiul subprime. Şi mai toţi cunoşteau cât de mari sunt riscurile, dar au ştiut când să vândă şi să înhaţe profitul, lăsând proştilor pierderile.

Vi se pare că pe această arhitectură financiară se poate ieşi din criză? Mie, nu! Indiferent ce teorii şi modele am inventa sau folosi, întotdeauna flăcăii ăştia vor suge mai tot din ţeava cu bani. Pentru că e a lor, fără ei ţeava ar seca definitiv. Aşa mai pică oarece şi pentru proşti...

Tupeu de tupeu

Dacă vă era dor de Costică Constanda, ei bine, flăcăul se afirmă din nou cu bine-cunoscutu-i tupeu. Tupeu care stă la temelia multor averi post-decembriste, între noi fie vorba. Ce vrea el acum? Păi, nici mai mult, nici mai puţin decât 150 de miliaone de euro de la Primăria Generală şi de la Consiliul General. Punem pariu că-i va obţine?

Sigur, DNA, ANI şi Parchetul General nu citesc presa decât când este vorba de adversarii Pulimii Sale. Când e vorba de tupeişti precum Constanda, nimeni nu-i deranjează, că, de, se supără ştim noi cine. Chiar aşa: cum de-a ajuns limbricul ăsta să aibă imunitate şi să-şi bată joc de un oraş?

Cele mai urâte statui din lume

Găsiţi aici topul celor mai urâte statui din lume. Acum, totul este cât de poate de subiectiv. Şi citit printr-o grilă politică, de vreme ce, cu o excepţie, statuile provin din ţări în curs de "democratizare", sau cu democraţii dubioase, ca să folosesc un eufemism. Cea care ilustrează postarea este de la Ulan Bator, şi-l aminteşte pe Gengis Han. Are şi ascensor, până în capul calului, de unde vezi...întinderea nimicului! Poate găseau o întrebuinţare mai bună celor 250 de tone de oţel inox...

În ce mai investesc nemţii?

Păi, în ce, dacă nu în anticomunismul autentic al lui Marius Oprea. Aferim! E bine! Dar poate era mai bine să investească în democratizarea României, nu doar în isteriile unui paranoic. Dar ce ştiu eu? Poate aşa mai uită lumea de Holocaust?

Duelul

Schimb de experienţă

Un senator român, în schimb de experienţă în SUA, este invitat la ferma omologului său. Echipată ca la carte, cu tot ce-i trebuie, pământul lucrat la fel, casa, casă, masa masa, prosperitate, ce mai! Românul îl întreabă: "cât vă plătesc, de ai făcut tot ce ai?"

" A, păi atâtea sute de mii de dolari pe an."

" Şi ţi-au ajuns să faci toate astea?"

La care americanul îi pune mâna pe umăr şi-i zice: "Vezi podul ăla cu trei piloni, dintre cei doi munţi?"

"Da!"

"Ei bine, trebuia să aibă patru piloni."

Peste vreo trei ani vine şi americanul în România, şi este invitat acasă la senatorul român. Acolo are un şoc!

"Măi, dar pe voi cât vă plăteşte, de ai făcut astea?"

"Păi, o mie de euro pe lună".

La care americanul rămâne fără cuvinte. Aşa de mult, cu aşa de puţin! Românul îi pune şi el mâna pe umăr şi îl întreabă:

"Vezi drumul ăla care urcă şi coboară, între dealuri?"

"Da!"

"Ei bine, acolo trebuia să fie un viaduct şi o autostradă!"

PS: pictura care ilustrează postarea se numeşte "Magician".

Bravo, Oltchim!

Echipa de handbal feminin Oltchim Râmnicu Vâlcea s-a calificat în finala Ligii Campionilor. A fost un meci extraordinar, care ar trebui vizionat şi-n culcare, şi-n sculare de labingboliştii noştri de două parale, care se fâţâie în maşini de lux, se înjură ca la uşa cortului şi se împerechează cu tot felul de fufe pe prima pagină a tabloidelor.

Fetele alea muncesc de le sar capacele, pentru nişte sume ridicole, şi în condiţii pe care alte echipe le-ar refuza. Ceea ce au făcut ele a fost să ne dea o lecţie de demnitate şi de profesionalism. La fel a făcut şi Lucian Bute ieri. Întrebarea este dacă noi avem capacitatea de a înţelege aceste puţine clipe de graţie ale muribundului sport românesc.

Le ţin pumnii în finala cu Viborg. Se poate câştiga şi asta!

PS: nu e lipsită de semnificaţie nici prezenţa în tribune a lui Hagi şi Săndoi. Valoarea recunoaşte valoarea. Şi asta înseamnă să ai şi caracter, nu doar talent.

Un kitsch sinistru

Înmormântarea preşedintelui polonez s-a transformat într-un kitsch sinistru! Cu batalioanele de popi, cu fanfara supradimensionată, garda de onoare la fel de mare, cu tipi îmbrăcaţi în costume de epocă, cu mulţimi care scandează numele lui Lech Kaczysky. Un naţionalism agresiv şi revanşard, care justifică "neputinţa" unor lideri europeni de a se urca în maşină pentru a veni la Cracovia.

Bogdan Chirieac califică funeraliile drept momente istorice. Dumnezeule! Şi vorbeşte despre Biserică şi despre Armată ca despre simboluri ale statului. Mă tem să mă gândesc la ce ar putea ieşi, pentru Europa, din această moarte.

Păcat. O manipulare jenantă, care n-are legătură nici cu istoria Katynului, nici cu viitorul european al Poloniei, nici cu reconcilierea pe continent.

Un test comparativ

Mi-am propus de ceva vreme să fac un test cu cele două camere de pe telefoanele mele. Am profitat de vremea frumoasă şi de condiţiile bune de iluminare şi am fotografiat aceleaşi scene, pe cât posibil din fix aceleaşi unghiuri. Ce a ieşit, vedeţi mai jos. Ambele camere au senzori de 2 MP şi focală fixă. Cum v-am mai spus, la camera de la Nokia cel mai deranjant lucru este nuanţa verzulie care este omniprezentă, indiferent de scenă şi de iluminare, indiferent de subiect. Cele făcute cu duda par mai echilibrate şi mai clare, cu mai multe detalii. Aştept şi părerile voastre.

Fotografii făcute cu Nokia.

Fotografii făcute cu BlackBerry

Teama şi guvernarea bezmetică

Suntem o civilizaţie isterizată, speriată de tot felul de "bombe". Ultima bombă este aceea a "norului de cenuşă vulcanică." Eu, sincer vorbind, nu înţeleg de ce trebuie să închidem noi spaţiul aerian al României. De când bântuie pe deasupra Europei, praful ăla s-o mai fi diluat, dracului!

Înţeleg că s-au făcut zboruri tip "sondă meteo" în norul de cenuşă, pentru a recolta probe. Ălora nu li s-a întâmplat nimic, mersi! Înţeleg să dai dovadă de precauţie, doar că nici precauţia dusă la extrem nu serveşte la ceva. Nu cred că ştie cineva cât de dens trebuie să fie norul de cenuşă pentru a deveni periculos pentru zbor, cât de mari particulele de roci şi de metale pentru a duce la blocarea motoarelor, ce compoziţie de gaze poate fi un factor agravant.

Nu poţi paraliza un continent, doar pe principiul "paza bună trece primejdia rea". Trebuie ceva mai mult decât asta pentru a justifica măsurile care au dus la anularea, doar vineri, a peste 16.000 de curse aeriene.

Şi n-am fi noi dacă "televiziunile de ştiri" nu şi-ar aduce inestimabila lor contribuţie la isteria generală, fapt întărit şi de plăcerea românului de a vorbi pentru a se auzi şi de a-şi da cu părerea pe orice temă. Aşa se face că m-am trezit pe cap cu angoasa tatălui meu, care este asmatic, şi care l-a auzit pe un bou la televizor că trebuie să ne închidem în casă şi să respirăm prin măşti umede. Şi aşa am luat-o la picior prin farmacii după măşti. Noroc cu spaima precedentă, aia a gripei porcine, că unii şi-au făcut stocuri. Acum e momentul să scape de ele. Totul e să mai vină boul ăla la televizor, să-i sperie şi mai bine pe bolnavi sau ipohondri.

Comunicarea publică este la pământ. Se fac celule de criză de dragul de a se face, Boc se agită şi el în acvariu, fiecare şef sau şefuleţ iese pe televiziuni şi ne spune nimic, mai mult tulburând, decât limpezind situaţia.

Am ajuns să fim conduşi de "opinia publică", de fapt de o mână de indivizi care-şi dau cu părerea, vorbind în numele "poporului", şi care, pentru că pot linşa mediatic pe oricine, au ajuns să impună agenda lor guvernanţilor. Aşa avem legi de căcat, pentru că trebuie să facem din ele un ghiveci, în numele "aşteptărilor poporului", aşa am ajuns ca soluţiile în procese să se dea în tocşoaie sau în paguinile ziarelor, aşa se face că actul de guvernare este incoerent şi chiar de-a dreptul bezmetic. Şi când ai în fruntea ţării un cuplu de comici vestiţi ai guvernării, nu-ţi rămâne decât să te duci să te spânzuri, de disperare şi de teamă. Şi de scârbă, pentru că scârba este şi ea la ordinea zilei...

Moda asasinatului politic şi draga de ANI

A început linşajul mediatic şi împotriva judecătorilor de la Curtea Constituţională, după verdictul de ieri, care are meritul că obligă la o regândire a legii de funcţionare a ANI. ANI este o instituţie inutilă, şi periculoasă pentru democraţie, pentru că a devenit un instrument al luptei politice, pentru compromiterea celor incomozi pentru Pulea Vodă.

Ştiu că lumea îi urăşte de moarte pe politicieni. Vlad Petreanu evoca într-un post al său virtuţile profilactice ale asasinatului politic. "Un amic spune că ieşirea din modă a asasinatului politic e o mare pierdere pentru popor. Teama de moarte violentă mai disciplina un pic clasa politică. Tind să-i dau dreptate, însă cu o oarecare speranţă. Am auzit că, în general, moda revine."

Mi se pare iresponsabil şi absurd ca o instituţie a statului să alimenteze ura prin scurgeri dirijate în presă, prin neprofesionalism şi prin modul în care înţelege să-şi facă treaba.

După ce imediat după anunţarea verdictului CCR ANI a răspândit zvonul că fix judecătorii ăia şapte care au votat pentru reducerea atribuţiilor Agenţiei sunt în vizorul lor, acum răspândesc al doilea zvon: că patru dintre ei sunt incompatibili, pentru că deţin acţiuni.

Am căutat şi am citit Legea 161 din 2003, aia cu incompatibilităţile. La magistraţi legea prevede:

"Reglementari privind magistratii

Art. 101. - Functia de judecator si procuror este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamantul superior.

Art. 102. - Magistratilor le este interzis:

a) sa desfasoare activitati de arbitraj in litigii civile, comerciale sau de alta natura; b) sa aiba calitatea de asociat, membru in organele de conducere, administrare sau control la societati civile, societati comerciale, inclusiv banci sau alte institutii de credit, societati de asigurare sau financiare, companii nationale, societati nationale ori regii autonome; c) sa desfasoare activitati comerciale, direct sau prin persoane interpuse; d) sa aiba calitatea de membru al unui grup de interes economic."

În corpul legii se vorbeşte, ce-i drept, despre "grupul de interes economic". Dar cei acuzaţi de ANI nu fac parte din aşa ceva, ci au acţiuni:

"Petre Lazaroiu (judecator la CCR din 2008 - mandatul sau expira in 2010) ar detine un numar de 3.771 actiuni la SC Nufarul SA, in valoare de 18.855 lei.

Ion Predescu (judecator la CCR din anul 2004, cu un mandat de 9 ani) ar detine, impreuna cu sotia sa, actiuni la SIF Oltenia.

Zoltan Valentin Puskas (judecator al Curtii din 2007, cu un mandat de 9 ani) ar detine, potrivit ANI, 19,97% din actiunile Societatii Cooperativa Mestesugareasca Sicomcoop Sfantul Gheorghe. Pachetul de actiuni detinut de Puskcas este cel mai mare la aceasta societate, restul actiunilor, 80%, fiind impartite intre alte 8 persoane. In anul 2008, Zoltan Valentin Puskas ar fi incasat dividende in valoare de 29.946 de lei.

Augustin Zegrean (judecator la CCR din 2007, pentru un mandat de 9 ani) ar detine 755 de actiuni la RAAL SA, in valoare de 18.875. In 2008, Augustin Zegrean a incasat dividende in valoare de 9.200 de lei."

Este mai mult ca sigur că idioţii de la ANI au forţat lucrurile, judecând astfel: "orice entitate economică poate fi considerată grup de interes economic. Ca atare, oricine deţine acţiuni devine automat membru al grupului de interes economic. Deci devine automat incompatibil". Altminteri nu văd cum ar fi incompatibili, din ceea ce dau ei pe surse.

Este o nebunie! Legea nu interzice magistraţilor să investească bani în acţiuni. Ar fi absurd! Pentru că şi dacă magistratul economiseşte la bancă, ANI, forţând legea, poate spune că desfăşoară o activitate comercială: vinde o marfă, banii, şi obţine profit, dobânda.

Dacă nu se schimbă ceva fundamental în sistemul instituţional şi în modul în care sunt întocmite şi aplicate legile, nu e departe momentul în care asasinatul politic va reveni la modă. Dar asta nu rezolvă nimic, cum ne demonstrează istoria secolului 20.

Cărtărescu, mai pupincurist ca Păunescu

De ce dracu nu şi-or vedea unii oameni de ceea ce se pricep ei mai bine, şi se ambiţionează să fie şi ce nu sunt? În cazul de faţă e vorba despre Cărtărescu. Care vrea să fie "editorialist" şi "analist" politic, reuşind doar să fie un penibil pupincurist băsescian. Care, cu editorialul de azi, din EvZ a ajuns să-l întreacă pe Adrian Păunescu. Ăla măcar era cinic şi oportunist, ăsta chiar crede ce scrie despre băsescu.

"Cu declaraţiile sale de la emisiunea lui Radu Moraru, preşedintele Băsescu dovedeşte încă o dată, dacă mai era nevoie, că a rămas jucătorul numărul unu pe scena politică românească.Indiferent de poziţia noastră politică şi de sentimentele noastre faţă de el, indiferent cum interpretăm intenţiile sale, nu e deloc greu să vedem cum încă o dată totul se învârteşte în jurul lui. Cu câteva cuvinte bine ţintite, Băsescu a provocat iarăşi o spectaculoasă redesfacere şi reaşezare a eşichierului politic. Mai mult, lunga lui perioadă de tăcere pare să fi calmat furibunda reacţie a opoziţiei după realegerea sa şi să-i fi adus un respect la care nimeni nu se mai aştepta...Dar lovitura de maestru a lui Băsescu a fost aluzia la posibilitatea ca noua lege electorală să prevadă ridicarea pragului electoral de la cinci la sută, cum este acum, la zece la sută. Efectul acestor vorbe (deocamdată doar aruncate din vârful buzelor) a fost devastator şi imediat. "

N-am înţeles nici de unde atâta ură împotriva PNL, dar şi a PSD. Cum nu înţeleg credinţa lui că personaje de un penibil greu de egalat, precum Stoica, Stolojan, Flutur, Sever Voinescu-Cotoi, reprezintă viitorul perdelicilor, şi, evident, al României.

Cărtărescu este oricum, numai prost nu. Cum îşi poate suspenda el inteligenţa şi spiritul critic atunci când este vorba despre un borfaş politic, care îi face pe toţi din vorbe, şi care în afară de conflicte nu a lăsat nimic în urma lui. Măcar "admiraţia" lui Păunescu faţă de Ceauşescu avea susţinere în unele dintre realizările fostului preşedinte. Admiraţia lui Cărtărescu faţă de băsescu e pur şi simplu bovină.

Multe dintre elitele intelectuale ale tării ăsteia au dovedit, de-a lungul timpului, o sinistră lipsă de apetenţă pentru democraţie, dovadă Cărtărescu. Dar nu e singurul, din păcate. E doar mai fanatic în iubirea lui faţă de băsescu. Asta e! Ghinion de neşansă!

România scoasă la mezat

Începe vânzarea la mezat a averii publice, câtă a mai rămas. Foamea de bani, dar şi, sau mai ales corupţia, sunt motorul acestei acţiuni pe picior, de pe urma căruia statul va obţine praful de pe tobă.

Vedeţi aici inteprinderile vizate. Dar mi se pare de-a dreptul bizar ca pe paginile unui ziar să se lăfăie "estimările" de preţ ale vânzătorului. Păi cine va fi prostul ăla să dea mai mult? Mai puţin, da. Dar dacă vedem cine le publică, adică revista "Capital", şi ce funcţie îndeplineşte fostul redactor şef al publicaţiei, Ionuţ Popescu, adică şef la Fondul Proprietatea, lucrurile încep să se lege.

Dacă punem la socoteală şi intenţia de a vinde "drepturi de poluare" de circa 1,2 până la 2,1 miliarde de euro, prin negociere directă cu amatorii de aşa ceva(deci pe comision baban!), avem tabloul dezastrului economic care ne paşte. Bine, nu ne paşte, suntem în plin dezastru!

Ce scriam eu acum vreo trei luni? Că vom vinde cam tot ce avem prin casă. Ei bine, se petrece chiar mai repede decât mă aşteptam. Dar dacă luăm doar vreo două miliarde pe tot ce vrem să vindem, de unde facem rost de restul, adică de vreo 18 miliarde de euro?

Procentul diavolului

Cineva i-a spus Iubitului Conducător că un sistem politic cu doar două mari partide ar fi cel mai stabil şi mai potrivit pentru România. În realitate, sistemul cu două partide nu este decât un eufemism pentru sistemul partidului unic. Şi nu poate funcţiona cât de cât democratic decât în ţări în care există societăţi civile puternice şi active, care pot genera un sistem de contraputeri extrem de agresiv şi de eficient. Vi se pare că e cazul României? Mie, nu.

Mai mult, mi se pare nedemocratic să introduci un prag electoral. Oricum am lua-o, sistemul se simplifică de la sine, se raţionalizează natural, fără să fie nevoie de astfel de bariere. Sigur, din când în când te poţi trezi cu un partid al băutorilor de bere, sau al piraţilor de pe net. dar nu m-aş grăbi să mă amuz, pentru că, aşa efemere cum sunt ele, exprimă o stare de spirit de moment, o anume tensiune în sistem, iar ele funcţionează ca supape de siguranţă. Şi ca feedback, dacă vreţi, ca un răspuns la modul în care anumiţi cetăţeni se simt sau nu reprezentaţi de clasa politică.

Mi se pare că am luat-o pe o cale proastă. Lucru care devine element constitutiv al identităţii naţionale. Din păcate. Nu mi se pare că am avea ceva de câştigat dacă partide precum PNL sau UDMR ar ieşi de pe scena politică. Dimpotrivă. Lumea noastră este mai complexă şi mai diversă, şi nu o putem reduce arbitrar la ceva ce nu face parte din ordinea firească a lucrurilor. Nu ai cum împăca această complexitate cu o simplificare caricaturală a scenei politice.

Nu ştiu dacă britanicilor le-a fost bine cu perioade atât de lungi de dominare la guvernare a conservatorilor şi laburiştilor. Nu cred că lipsa unei competiţii autentice pe piaţa ideilor şi proiectelor politice, aideologiilor, este un lucru bun. Oricum nu ne prea mai omorâm cu ideologiile şi cu proiectele. De aceea a scăzut participarea cetăţenilor la viaţa cetăţii, pentru că nu se regăsesc în proiecte şi programe care, încercând să atragă susţinerea tuturor, nu mai mulţumesc pe nimeni.

Eu aş desfiinţa şi actualul prag de 5%, şi aş reveni la votul pe liste, cu prag coeficientul electoral. Cu alte cuvinte, au fost x votanţi, care au ales y senatori şi z deputaţi. Cine întruneşte măcar numărul de voturi necesar alegerii unui senator sau deputat, intră în parlament. Dar nu vor fi cine ştie ce minuni. Pentru că există un alt prag, şi mai periculos pentru democraţie: pragul financiar. Câte partide ar putea suporta costurile unor campanii electorale? uitaţi-vă la problemele financiare ale PSD, ale PNL. dar şi PDL, şi UDMR au probleme, doar că ele, fiind la guvernare, sting datoriile cu contracte din bani publici.

De fapt, adevărata reformă a sistemului politic ar fi cea legată de finanţarea partidelor. Pe asta nu vrea nimeni s-o pună în discuţie. Motivele sunt evidente: din pricina populismului, fără finanţări oculte, niciun partid nu ar mai exista cu banii pe care îi strâng din cotizaţii şi nici cu ceea ce primesc de la Buget. Aşa, economicul controlează politicul prin mecanismul finanţărilor oculte, şi obţine un control nemijlocit al resurselor publice.

Cum se vede, nimic nu e ce pare a fi.

O lecţie a crizei

Economia chineză a crescut cu aproape 12% în primul trimestru al acestui an, în timp ce occidentul căcăcios se teme de un scenariu în W, adică de o nouă cădere, după fragila repriză de vreo şase luni.

Evident, nu am să mă apuc să ridic în slăvi economia chineză. Dar ea ne oferă o lecţie usturătoare: în lupta între economia bunurilor materiale şi cea a bunurilor simbolice(incluzând aici şi serviciile financiare), economia bunurilor materiale este pe cale să obţină o victorie cu consecinţe nebănuite pentru viitor. Pentru că economia germană, altă câştigătoare a actualei crize, este mai degrabă tot o economie a bunurilor materiale. Ca şi Brazilia, de altminteri.

Cine se adresează nevoilor imediate, reale, ale oamenilor, a avut şi are numai de câştigat. Şi va continua să câştige. Idioţii care au transformat China în principalul producător de bunuri materiale al lumii, în căutare de profituri maxime, i-au oferit instrumentele de dominare a lumii.

Ne mirăm de ce nu reuşim, noi, românii, să ieşim din criză? Pentru că nu avem cum. Dacă nu mai produci nimic, de unde vreţi să vină bani? Mergeţi în orice piaţă din marile oraşe. Până şi mărarul şi pătrunjelul sunt din import! O bună prietenă , ale cărei rude sunt de undeva, de lângă graniţa cu Ungaria, îmi povestea că ţăranii din satul unde îşi petrece o parte a verii încalecă pe bicicletă şi-şi cumpără verdeţurile din Ungaria. Că e mai uşor decât să le producă ei!

Am distrus cu voioşie ramuri industriale după ramuri industriale. Am trecut ieri prin Pipera, şi azi dimineaţă prin Băneasa, prin faţa Institutului Naţional de Aviaţie. Pe platforma electronicii au crescut zeci de mii de metri de birouri, care stau goale, sau unde se mai munceşte din joi în Paşte. La INAv sunt birourile Intact şi Radio Romantic, precum şi tot felul de firme şi firmuliţe. Iar la Fabrica de Avioane cresc bălăriile, şi aşteaptă să fie transformată într-un alt "succes" imobiliar. În curând nu vom mai avea mână de lucru calificată, pentru simplul motiv că nu vom mai avea cine şi unde s-o califice. Nici măcar în agricultură nu vom mai avea cu cine să lucrăm pământul.

Am luat, cu toţii, fie şi din prostie, o decizie care ne-a distrus viitorul: aceea de a înlocui producţia internă cu importul. Ni s-a părut că e mai bine aşa, că avem numai de câştigat dacă scăpăm de "fiarele vechi" ale comunismului. Acum plătim prostia şi iluziile că vom fi mai prosperi dacă nu producem nimic. Vom fi doar mai săraci. Mereu mai săraci.

Mă îndoiesc că vom învăţa lecţia asta a crizei. Poate doar un faliment generalizat ne-ar putea trezi, dar trebuie să fie unul atât de dur, încât să nu mai existe soluţii individuale de supravieţuire. Abia atunci poate ne vom structura ca naţiune şi vom avea puterea să cerem celor care ne conduc să-şi facă dracului datoria. Până atunci vom discuta despre nimic. Şi vom primi nimic...

UPDATE: dacă vă ţin nervii şi nu vă deranjează amestecul de păsărească "managerială" cu PowerPoint, merită să citiţi şi studiul lui Mişu Negriţoiu. Care spune complicat cam tot ce spun eu simplu.

Primăvară în Bucureştiul ascuns

Soarta face(eu n-am niciun merit în asta!) să lucrez într-o zonă în care există încă partea cea mai paşnică, mai calmă şi mai normală a Bucureştilor. Deşi presiunea dezvoltatorilor imobiliari este tot mai mare şi, încet, încet, apar şi aici oribilităţile arhitecturii "moderne", care au tot atât farmec şi eleganţă cât un şoşon rupt.

Nu atât casele îmi provoacă invidia( deşi ştiu eu una pe care, dacă aş avea bani, aş cumpăra-o, indiferent de preţ!) cât faptul că poţi avea un copac în grădină. Şi nu orice copac, ci o magnolie. Din păcate, deşi mi-am propus să fotografiez toate magnoliile pe care le ştiu şi care merită, n-am reuşit nici anul ăsta. Vedeţi mai jos câteva dintre ele.

Legat de asta, o poveste simpatică: duminică dimineaţă, trecând pe strada Pangrati, văd copăcelul cu flori roşii, pe care l-am şi pus mai jos. Era pe trotuar, în faţa unei case. În curtea casei, o magnolie superbă, cu nişte flori mari, de un roşu violet minunat. Când să le fotografiez, apare de nu ştiu unde un dulap, echipat ca un luptător SWAT gata de acţiune. Puşcociul îi mai lipsea. "Nu puteţi fotografia. Nu aveţi voie să îndreptaţi aparatul către casă!" Şi mă ia gentil de guler, arătându-mi drumul drept. "V-aţi sonat?" îl întreb eu, candid. Păi am pozat copăcelul. Nu pot fotografia magnolia?" "Copăcelul e pe stradă". Da, şi? Fotografiind copăcelul, puteam fotografia şi casa" zic eu. Se pare că l-am încurcat. "Nu aveţi voie să îndreptaţi aparatul către casă", zice tipul, nu foarte convins, dar vigilent.

Îl las pe năuc în plata Domnului. Dar când văd numărul de înmatriculare al Merţanului 4X4, alb untos, parcat în faţa casei, îmi pică fisa. Era casa lui Locic! Îl înţeleg. Are omul alergie la ochiul şi timpanul!

O ultimă remarcă. Pozele sunt făcute cu duda. Care are şi ea limitările ei, mai ales pe timp noros. Se vede. Iar când foloseşti zoomul digital, calitatea scade. Dar în general este mai bună decât cea de pe Nokia, care mă enervează pentru că are permanent o nuanţă verzuie, indiferent ce fotografiezi.