Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Despre lichele, numai de bine! Recentul semi-eseu despre lichele al domnului Liiceanu este un eşec cu normă întreagă, care a generat o linişte asurzitoare, deşi merită mai multă atenţie, dintr-un motiv bine întemeiat. Acest semi-eseu ţine loc de epitaf pe monumentul funerar al societăţii civile radicale şi paranoice, cea care a otrăvit viaţa politică românească imediat după 1989, împiedicând structurarea unui proiect naţional de democratizare şi de transformare structurală a economiei şi societăţii româneşti, în acord cu nevoile sale reale şi cu gradul de suportabilitate al unei naţiuni ieşită grav destructurată din totalitarism. Condiţia fundamentală a unei transformări de sistem de amploarea celei necesare României pentru a-şi crea instituţiile şi mecanismele necesare racordării ei la occident era şi este solidaritatea. Ni s-a tot dat exemplul Germaniei, cu denazificarea, numai că el nu avea cum să funcţioneze în Românie post-decembristă. Deşi ne-am aflat în tabăra învinsă în Războiul Rece, caracterul special al acestui război atipic, unic în felul lui, nu a permis definirea, în termenii clasici, a învinsului şi a învingătorului. De aceea de-comunizarea nu a fost o condiţie pusă de învingători învinşilor. Şi pe bună dreptate. Nazismul a durat doar 12 ani, dintre care mai bine de opt dintre ei au fost puşi sub semnul războiului. Comunismul a durat aproape 50 de ani, pe timp de pace, având deci timp să-şi creeze aderenţi sinceri, care au avut de câştigat de pe urma sistemului. Pentru ei sistemul a fost legitim, şi au trăit dispariţia lui ca pe o tragedie personală. Era firesc ca această masă de beneficiari ai sistemelor publice de educaţie şi de protecţie socială din vechiul sistem să se opună schimbării, în ansamblul ei, sau doar anumitor aspecte, care îi defavorizau. În aceste condiţii, cât de inteligentă a fost încercarea elitelor intelectuale radicale, care şi-au făcut din anticomunism - după 1989, nu înainte! – ideologie şi chiar meserie, de a aborda conflictual schimbarea? Cât de „deşteaptă” a fost distrugerea sistematică a bazelor şi mecanismelor solidarităţii sociale şi introducerea violenţei în societate? În 30 decembrie 1989, când apărea „Apelul către lichele”, semnat de Gabriel Liiceanu, vedeam în el semnalul unei noi epoci a „luptei de clasă”, şi, din păcate, timpul mi-a dat dreptate. Numai că a fost una dintre cele mai stranii şi mai lipsite de sens „lupte de clasă”, în care nu ştii niciodată cine este prietenul şi cine este duşmanul, ce este bine şi ce este rău. Nici măcar scuza apartenenţei „condamnatului” la o clasă anume nu a mai existat în cazul execuţiilor publice ale noii Inchiziţii, atât de bine simbolizată de Liiceanu şi ai lui. „Comuniştii” noştri erau buni, ai lor, răi! „Securiştii” noştri erau buni, ai lor, răi! „În schimb, „licheaua mea“ , spune domnul Liiceanu acum, spre deosebire de licheaua eternă, reprezintă o epocă şi, confiscând puterea, iese din cotidian şi se organizează ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca politică de stat, lichelismul devine regulă a lumii şi sistem. Începând din acest moment, licheaua creează istorie. Lucrul acesta s-a petrecut în comunism. Spre deosebire de celelalte epoci ale istoriei, comunismul absoarbe toate lichelele existente difuz şi cotidian, le stârneşte pe cele care nu existaseră decât latent şi, alegându-le pe toate după vocaţia lor de lichele, le organizează şi le aşează pe scena istoriei ca „putere conducătoare în stat“ . „Splendoarea“ comunismului, capacitatea lui infinită de a seduce şi longevitatea lui vin toate din faptul că, în el, lichelismul proliferează la adăpostul unui ideal. După ce, în confruntarea cu realitatea, idealul se goleşte de sens şi ajunge simplă carcasă, în locul rămas gol încape de minune toată scursura umanităţii. Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul, s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii, nemernicia a devenit apriori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, educată şi ocrotită. În felul acesta, licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întregul spaţiu public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc.” Dacă credeţi cumva că acest lung citat din aşa-zisul „Nou apel către lichele” are vreo legătură cu trecutul comunist, vă înşelaţi amarnic! Este descrierea perfectă a mecanismului care ne-a adus, graţie şi modului „înţelept” în care elitele intelectuale ale României au înţeles să-şi facă datoria, de la starea de naţiune la starea de adunătură, de gloată, în numai 18 ani. Să ne înţelegem bine! Totalitarismul comunist NU a fost, luat în ansamblu, cel mai bun lucru care se putea întâmpla României. Dar de pe urma lui au profitat zeci de milioane de români, şi au pierdut câteva zeci sau poate sute de mii. E un calcul rece, poate cinic, dar care nu poate fi negat. Deci acele zeci de milioane au fost, în esenţa lor, nişte lichele, gândeşte domnul Liiceanu. După 1989 vine momentul răzbunării. Şi perdanţii din vremea comunismului, cărora li se adaugă obişnuiţii îmbogăţiţi de război, devin câştigătorii „capitalismului de cumetrie”. Acum, rămâne să judecaţi cine au fost lichelele: cei care au putut, în sfârşit, după 1945, să acceadă la binefacerile urbanizării, la educaţie, la sisteme de protecţie socială, la o alimentaţie cât de cât de calitate, sau cei care au spoliat România după 1989, în numele „sfintei proprietăţi”? Domnul Liiceanu, patron de modă nouă, cu afacere pornită pe cadavrul unei edituri de stat, pe care a primit-o plocon de la una dintre „lichelele” alea pe care le vitupera în decembrie 1989, cu BMW botezat Siegfried, poate fi o dublă lichea: una venită din comunism, unde a beneficiat de pe urma sistemului, alături de alte zeci de milioane de lichele, şi una devenită în „capitalismul de cumetrie”, unde este cumătru, orice ar zice şi orice ar face. Şi este una fără ideal, ceea ce îl face şi mai lichea! O să râdeţi: acest articol a fost inspirat nu de noul apel al domnului Liiceanu, ci de o potriveală ca în filmele cu Stan şi Bran, pe care campania electorală ne-a pus-o la dispoziţie cu generozitate. Iat-o: Răzvan Murgeanu, actualul vice-primar al Capitalei şi candidat al PD-L pentru Primăria sectorului 1 are drept şef de campanie pe Vasile Gherasim, fostul primar PSD al sectorului, trecut cu arme şi bagaje la „concurenţă”, şi ideolog şef pe Remus Opriş, fost ţărănist, care a uitat ce-a pătimit PNŢ-CD din cauza lui Băsescu, contribuind la campania de salvarea „duşmanului” cu ocazia Referendumului pentru destituirea Preşedintelui României de anul trecut. Şi atunci, despre ce vorbim: despre o ţară de lichele, în comunism, sau despre o elită de lichele, în „capitalismul de cumetrie”? „Un prădător care înhaţă nu mai dă drumul prăzii niciodată.” Cam asta e concluzia domnului Liiceanu. Că ştie despre ce e vorba. Ce, el a dat drumul din gheare fostei „Edituri Politice”? Nu! Alegerile din acest an vor consemna, fără îndoială, triumful noilor lichele, alea globalizate şi eterne, din rândul cărora face parte şi domnul Liiceanu. O veste proastă. Şi mai proastă este vestea că nu mai avem elite intelectuale capabile să construiască o alternativă la actualul „sistem” de valori morale, care a făcut posibil delirul imoralităţii post-decembriste. De ce? Pentru că ele sunt asemenea mentorilor lor, cei din societatea civilă radicală şi paranoică, care, deşi „moartă”, ca sistem de influenţare a opiniei publice, este la fel de periculoasă, pentru că moştenitorii ei ocupă acum „înălţimile de comandă” ale României. Iar domul Liiceanu nu face decât să deplângă pierderea uneia dintre aceste înălţimi de comandă. E greu, doare, dar pentru asta există Siegfried: să aline durerea acestei pierderi. Totul e să nu circule cu el pe non-autostrăzile „construite” de idolul său, Traian Băsescu...