Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Atacul leşinat al clonelor Nu, nu suntem în plin „Star Wars”! Suntem în România anului 2008, în timpul celei mai stranii campanii electorale din ultimii 18 ani. O campanie electorală care nu propune mai nimic cetăţenilor, şi în care candidaţii mimează competiţia, pentru că altceva nu ştiu să facă! Acum este mai evident ca oricând faptul că partidele au eşuat în misiunea lor de bază: aceea de a selecţiona, pregăti şi promova elite politice, indiferent de nivelul de reprezentare. Şi merită să insistăm puţin asupra motivelor acestei stări de fapt extrem de îngrijorătoare pentru viitorul democraţiei şi pentru calitatea guvernării. Imediat după 1989, în perioada revenirii la pluralism politic, a apărut, odată cu multitudinea de formaţiuni politice, mai mult sau mai puţin istorice, sau isterice, depinde cum le priveşti, şi un soi de formaţiuni cvasi-politice, care şi-au zis „societate civilă”. Aceste forme cvasi-politice şi-au propus în mod explicit să fie un soi de supervizor, de „turn de control” al vieţii politice şi sociale. Între politic şi această aşa-zisă „societate civilă” a început o crâncenă luptă pentru putere. La început aşa-zisele „formaţiuni civice” s-au aliat cu partidele istorice împotriva FSN şi apoi împotriva FDSN, respectiv PDSR. Rezultatul formal al acestei alianţe de complezenţă a fost CDR. Componenta „civică” a construcţiei, „Alianţa Civică”, a fost cea care a dat candidatul la Preşedinţia României în 1996, adică pe Emil Constantinescu. Din păcate pentru România aceste formaţiuni civice nu s-au mulţumit doar să susţină dreapta, deşi jucau scena neutralităţii politice. Au mers mai departe şi au început să impună criteriile de selecţie şi de promovare a elitelor politice. Şi cum reuşiseră să ocupe „înălţimile de comandă” din mediile de informare şi îşi creaseră o aură de „reper moral absolut”, au impus în conştiinţa publicului un soi de „portret robot” al politicianului, un amestec de Havel( vă mai amintiţi lamentaţiile din acei ani: de ce nu am avut şi noi Havelul nostru!) cu Liiceanu, Blandiana, Coposu, Maniu, Regele Mihai şi Sfânta Tereza. Politicienii ar fi trebuit să fie cu toţii clonele acestui model ideal. Care ieşea din tipar, era linşat mediatic: comunist, kaghebist, vândut ruşilor, naţionalist, etc, etc. Cum uşor, uşor începeau să iasă la iveală amănunte tot mai jenante despre trecutul şi prezentul unora dintre clonele politice ale modelului civic de politician, s-a purces la coborârea ştachetei, că rămâneau cei din dreapta spectrului politic fără elite. Oricum stânga era sărită din schemă, considerată fiind un caz clinic fără speranţă de vindecare de „comunism”. În momentul în care CDR a ajuns la guvernare, în 1997, au început să cadă măştile şi clonele de Havel au început să zburde pe câmpiile puterii şi să guste din deliciile corupţiei. Sigur că „hrebenciucul” era în continuare „etalonul corupţiei”, dar în laboratoarele CDR se pregăteau cu sârg zeci de operaţii „caltaboşul şi pălinca”. Din păcate, atunci Casa de Filme DNA nu exista nici măcar în proiect! Berceanu, Băsescu, Avram Mureşan, Remeş, Babiuc, toţi au fost clone de Havel şi au avut pe „poponeţ” ştampilele de „valabil” şi de „recomandat” ale „societăţii civile”! Rezultatul îl cunoaşteţi: CDR a fost măturat de la putere, iar PNŢ-CD a rămas în afara Parlamentului. Liberalii şi democraţii s-au salvat la mustaţă, şi le-au trebuit mai bine de trei ani să-şi revină. Singurul care nu a căzut în damblaua clonelor de Havel a fost PDSR, care a continuat să funcţioneze normal, ca partid, şi să producă noi lideri politici şi elite administrative. Asta fără rupturi dramatice de generaţii şi fără încercări de clonare a unor modele artificiale de lideri politici. Asta i-a permis să revină la guvernare, chiar şi după şocul desprinderii aripii Meleşcanu, care a dat naştere APR. „Societatea civilă” nu s-a împăcat cu eşecul primului model de lider politic, adică după ce Emil Constantinescu a renunţat la luptă, învins nu de „securitate”, ci de falsitatea şi de inadecvarea la realitate a modelului a cărui clonă acceptase să fie. Şi nici cu anonimatul în care s-a scufundat după alegerile din 2000, drept pentru care a format „Coaliţia pentru un Parlament Curat”, care a generat alt model de „lider politic”, care trebuia clonat de toate partidele, pentru a primi firmanul „societăţii civile”, care nu renunţase la rolul său de cenzor al clasei politice. Pentru informare, iată criteriile: 1. Profit ne-cuvenit ca urmare a unui conflict de interese cât timp persoana a deţinut funcţii publice;2. Persoană aflată în anchetă pentru corupţie, deturnare de fonduri, fraudă, etc.;3. Persoană care se află deja in al treilea partid politic sau mai mult în urma unor mutări repetate în căutare de avantaje personale, fără ca partidele anterioare să se fi desfiinţat, fuzionat cu cel actual sau să îşi fi schimbat orientarea politică în mod radical fără acordul candidatului;4. A colaborat ca agent sau informator cu Securitatea; 5. Se află sau s-a aflat în incompatibilitate cu o funcţie publică pe care a detinut-o;6. Este deţinătorul unei averi disproporţionate faţă de sursele sale declarate de venit;7. Ar intra într-o formă sau alta sub incidenţa proiectului de lege a lustraţiei, aprobat deja de o cameră parlamentară.” Vedeţi pe undeva criteriul competenţei? Şi care sunt produsele de excepţie ale acestui model, care s-au afirmat după 2004 în politica românească: Traian Băsescu, Mona Muscă, Theodor Stolojan, Geoană, Vanghelie, Lavinia Şandru, Guşă, Boureanu, Flutur, Negoiţă? Ei bine, atât originalele, cât mai ales clonele acestor indivizi vin să ne cerşească acum nouă votul. Blaga e o clonă corcită, o specie nouă, a lui Băsescu şi a lui Negoiţă, şi apare de mânuţă cu ei, fie pe la mitinguri, fie pe afişe, fie prin cârciumi. Candidaţii PD-L pentru primăriile de sector se pozează cu Negoiţă şi cu Stolojan. Cel mai comic e un nene de la sectorul patru, cu un slogan de toată jena: „după trei urmează patru”, sub o poză cu el şi cu Negoiţă, umăr la umăr. Cezar Preda, candidat la şefia unui consiliu judeţean, era extrem de indignat că nu poate să apară pe afişul electoral alături de Băsescu, pentru că, zice el, e normal să primească un transfer de imagine, că doar a contribuit şi el la succesul lui Băsescu. Clonele se dovedesc a fi nişte copii capii ale originalelor, şi nu stârnesc interesul, poate cel mult râsul. De aceea este o campanie fără personalitate: pentru că, excepţiile, puţine, întărind regula, aceste clone sunt total lipsite de personalitate. Iar când nu sunt nici clone, şi au şi personalitate, ca în cazul lui Cristian Diaconescu, asta nu le foloseşte la nimic! Atacul clonelor asupra electoratului este unul leşinat. Şi aşa va rămâne, câtă vreme partidele nu mai au personalitate, pentru că au renunţat la ideologie. Locul ideologiei a fost luat de modele arbitrare, construite de indivizi care le folosesc pentru a destructura partidele, într-o luptă pentru putere în care miza nu este binele public, ci accesul la banul public. Iar răspunsul cetăţenilor la această bătaie de joc este la fel de leşinat. În cei 18 ani de „democraţie” oamenii au învăţat un lucru: cel mai bun lucru, atunci când încerci să supravieţuieşti, este să consumi cât mai puţină energie. Iar politic românească, aşa cum este ea astăzi, nu este o investiţie rentabilă. Degeaba bagi voturi în ea, că de funcţionat funcţionează doar cu şpagă şi produce clone pe bandă rulantă, nu lideri politici capabili să propună României un proiect de viitor într-o Europă Unită.