România pe care ne-o dorim

Observ, ca orice român care nu se află în situaţia de a face parte din "Top 300", accentuarea frustrării sociale, lucru extrem de îngrijorător, într-o ţară care de opt ani de zile cunoşte o creştere economică în ritmuri extrem de mari, comparativ cu media europeană. Motive pentru frustrare socială sunt grămadă. Creşterea economică, oricât de mare ar fi ea, nu schimbă cu nimic în bine viaţa de zi cu zi a românului. Ea nu se simte nici în creşterea bunăstării individuale, nici în creşterea volumului şi calităţii serviciilor publice.

Suntem în situaţia paradoxală în care mai bine de jumătate din populaţia ţării nu mai participă la crearea avuţiei naţionale. Şi nu mă refer în mod special la pensionari sau la asistaţii social. Pensionarii oricum şi-au făcut datoria, iar asistaţii sociali nu sunt nici atât de mulţi pe cât am crede, şi nici prestaţiile sociale nu sunt atât de mari încât să-i determine să nu mai revină pe piaţa muncii.

Mă refer în special la populaţia din mediul rural, fără ca sta să însemne că i-am uitat pe cei din zonele afectate de gravul proces de dezindistrializare din ultimii 15 ani. Agricultura de subzistenţă, de autoconsum, domină de departe viaţa economică a satului. Cu rare excepţii, cel mai bun produs al economiei ţărăneşti îl reprezintă specula cu terenuri. Asta în jurul marilor oraşe aflate în expansiune, expansiune pe cât de haotică, pe atât de periculoasă. În rest, sărăcie de acceaşi magnitudine cu aceea din ţările africane sau asiatice subdezvoltate.

Nu cred că este cineva atât de naiv să creadă că expansiunea sectorului construcţiilor va mai continua la acelaşi nivel ca până acum. Sigur că există o cerere, dar ea este tot mai puţin solvabilă, în condiţiile înăspririi condiţiilor de creditare. Şi dacă acest motor, cel mai puternic, al creşterii economice, se gripează, ce facem?

Dacă analizăm motivele succesului unor economii care au cunoscut ritmuri mari de creştere economică pe perioade lungi de timp(China, Japonia, Coreea de Sud, şi mai nou, Brazilia şi africa de Sud) vom vedea că ele au fost structurate astfel încât să-şi bazeze expansiunea pe exporturi. Economia Japoniei, care şi-a atins, se pare, limitele creşterii antrenată de exporturi, face faţă cu greu nevoii de a se schimba structural, pentru că şi modelul de expansiune bazat pe inovaţie tehnologică şi-a atins o parte din limite, ceea ce poate adânci criza. SUA au şi ele probleme cu motorul numit "inovaţie tehnologică", într-un moment delicat, în care piaţa imobiliară s-a prăbuşit, antrenând cu ea sistemul financiar-bancar.

Se aud tot mai multe voci care cer ţărilor cu economii orientate spre export, şi care au mari excedente de balanţă, să încurajeze mai mult consumul intern. Greu de crezut că vor avea succes. Pentru că aceste ţări şi-au bazat creşterea şi pe o rată înaltă a economisirii interne, care a devenit un soi de element al identităţii naţionale.

Economia României este greu de definit, ea ne-semănând cu nimic din ceea ce cunoaştem până acum. Este o economie a "delocalizării" producţiei, dependentă de deciziile luate de marile corporaţii globale, aflate în permanentă căutare de condiţii propice maximuzării profitului. Pe aşa ceva nu se paote construi nimic durabil. Un atribut al puterii publice îl reprezintă planificarea strategică, inclusiv în economie. Despre ce planificare strategică poate fi vorba în cazul nostru, când practic nu mai există domeniu economic asupra căruia statul să mai poată exercita vreo influenţă?

Mulţi vor spune că e mai bine aşa, că politicienii noştri, corupţi cum îi ştim, ar păpa banii publici şi nu ar face nimic cu ei. Nu e deloc bine, şi iată de ce: fără intervenţia statului, prin pârghiile specifice economiilor de piaţă concurenţială, dezvoltarea economiei va fi haotică, şi va duce nu la creşterea avuţiei naţionale, ci la risipirea resurselor.

Iar dezvoltarea economiei româneşti este haotică: nu mai există corelări nici pe verticală, nici pe orizontală, între diversele sectoare ale economiei: unele sunt subdezvoltate sau au dispărut, altele sunt hipertrofiate, şi consumă resurse peste capacitatea noastră de a le produce sau asigura din import.

Aceste dezechilibre economice se reflectă în gravele dezechilibre sociale pe care le-au produs. Polarizarea socială este semnul cel mai evident al acestor dezechilibre sociale. Dar nu este vorba doar de asta. Sunt categorii sociale tot mai largi acre sunt excluse de la împărţirea fructelor creşterii economice, fie pentru că statul nu-şi mai exercită rolul său de redistributor al averii naţionale, fie pentru că marile corporaţii care activează în România nu îşi asumă şi sarcinile sociale care le revin.

Aşadar, asta este România pe care ne-o dorim? O ţară cu serviciile sociale şi cu infrastructurile la pământ, cu peste 60% dintre cetăţeni care declară la fisc salariul minim pe economie, cu o agricultură de subzistenţă, cu peste 3 milioane de emigranţi din motive economice, cu averi sfidătoare şi cu sărăcie lucie?

Şi atunci, despre ce vom discuta în campania asta electorală? Despre imunităţi, despre monarhie, despre modificarea Constituţiei, despre rolul maneliştilor în Parlament? Sau despre nevoia unui New Deal social, care să transforme creşterea economică într-o realitate palpabilă pentru toţi românii?

Ce ne dorim este o Românie mai egalitară, mai solidară şi mai performantă social. Adică o ţară normală, civilizată şi europeană, în profunzimea ei, nu doar în saloanele îmbogăţiţilor de tranziţie.

Culmea slugărniciei

Două "gunoaie" portocalii

Cezar Preda, pe Antena 3, îi cere scuze lui Traian Băsescu, în direct şi la oră de maximă audienţă. Pentru ce? Pentru că boacăna lui Boc a făcut ca Traian Băsescu să fie suspectat de implicare în decizia PD-L. De parcă Traian Băsescu e întruchiparea inocenţei şi nu şi-a vârât niciodată coada în deciziile PD-L, de parcă Traian Boc este definiţia autonomiei decizionale! Câtă slugărnicie!

Întrebări

Acum, că cu jale primi Mizilul vestea că candidatura lui Cătălin Avramescu fu canibalizată de ăla mic cu ambâţul(şi capul!)mare, Traian Boc pre numele lui, să înţelegem că Oracolul din Bălceşti are cale liberă la dat cu mita electorală în populaţie? Şi că principiile sunt bune doar în manuale, în practică interesul purtând întotdeauna fesul? Iar interesul PD-L este mai bine servit de Mitică de la Ligă decât de specialistul în canibali Avramescu, nu-i aşa?

Un Colonel la curtea Regelui Capital

Nu cred că cititorii acestui blog nu ştiu cine este Colonelul Gaddafi. Şi nici că nu ştiu ce-i poate pielea liderului libian. Aşa încât nu cred că v-ar surprinde să aflaţi că, după ce a condus Marea Revoluţie Socialistă din 1 septembrie 1969, pentru a construi socialismul islamic, acum s-a sucit şi, tot cu data de 1 septembrie, a.c. a purces la Marea Revoluţie Capitalistă, pentru a construi, ce altceva? capitalismul islamic! Discursul lui este la fel de halucinant ca înainte, măsurile, la fel de extremiste: "The money that we put in the education budget, I say let the Libyan people take it,” he said. “Put it in your pockets and teach your kids as you wish, you take responsibility.” Practic, de la 1 ianuarie 2009 Libia nu va mai avea ministere, cu excepţia Apărării, Externelor, Justiţiei şi Securităţii! mai mult, banii obţinuţi din petrol vor fi împărţiţi oamenilor. Nu pare să-l deranjaze ideea că, aşa cum spune tot el, vor urma vreo doi ani de haos. Oricum Libia are antrenament la acest capitol!

Straiele cele noi(ideologic vorbind!) ale lui Gaddafi par să placă Occidentului. Silvio Berlusconi, marele maestru al combinaţiilor, care miroase banul de la o poştă, a găsit deja o cale să se cupleze la ţuţuroiul cu petrol. Sub pretextul că datorează scuze şi compensaţii Libiei pentru anii în care Italia a fost putere colonială, Berlusconi a anunţat un pachet de 5 miliarde de dolari, câte 200 de milioane de dolari pe an, timp de 25 de ani, sub formă de investiţii italiene în infrastructurile libiene. Libienii nu vor vedea banii la faţă, evident! dar gestul contează, iar firmele italiene apreciază!

Surpriza cea mare vine dinspre SUA, care o trimit în cortul lui Gaddafi pe madam Orez, primul Secretar de Stat american care vizitează Libia din 1953. "McCormack(State Department spokesman) said the decision to visit Libya was also "tangible evidence" the United States did not harbor permanent enemies and served as an example to nations such as Iran, which has refused to give up its sensitive nuclear work that the West believes is aimed at building a nuclear bomb."

A, vor să bată şaua libiană, ca să înţeleagă iapa iraniană! Ghinion! Iapa iraniană, pe lângă că e cam surdă de felul ei, nici nu consumă aşa ceva!

Şi uite aşa un nebun este legitimat de americani şi de occidentali, doar pentru că stă cu curul pe balta de petrol. Jalnică atitudine, jalnice valori, jalnici lideri are lumea democraţiilor liberale!

Soldaţii noii Revoluţii Bolşevice

Sunt sigur că mulţi m-au înjurat în momentul în care am scris despre Revoluţiile Colorate ca despre veritabile lovituri de stat civice, care au fost concepute, organizate şi finanţate în parteneriat public-privat de serviciile de informaţii din Occident, în special de cele ale SUA şi ale Marii Britanii, împreună cu ONG uri cunoscute, precum Fundaţia Soros şi Freedom House. Vreau să fiu bine înţeles: nu sunt nici filo-american, nici filo-rus, nici americanofob, nici rusofob. Nu sunt anti-occidental, cum nu sunt nici pro-occidental. Sunt un tip realist, care nu-şi face iluzii că o ţară precum România va putea fi vreodată tratată drept partener cu drepturi egale de marile puteri. Aşa a fost, aşa va fi mereu.

Nu există democraţie. Ceea ce numin noi democraţie este un sistem politic abia cu puţin mai bun decât celelalte pe care le-am cunoscut în decursul istoriei, care se poate oricând transforma într-un coşmar. Cu votul nostru, prin manipularea voinţei noastre. Lumea în care trăim oferă celor care vor să manipuleze opinia publică instrumentele societăţii informaţionale, care sunt infinit mai perverse şi mai persuasive decât propaganda bolşevică sau decât cele cu care s-a purtat războiul mediatic în perioada Războiului Rece. Romanul lui Orwell, 1984, este deja un soi de preistorie a controlului minţii prin media.

Mai grav este că apar tot mai multe dovezi ale constituirii şi funcţionării unui nou tip de Comintern, Civinternul, Internaţionala Civică, al cărui scop este acelaşi cu al bolşevicilor: abolirea statului, ca o condiţie de bază a victoriei Revoluţiei Bolşevice şi a instaurării dictaturii proletariatului, atunci, iar acum abolirea statului, drept condiţie de bază a instaurării "democraţiei" liberale" la nivel global, pentru a facilita instaurarea Guvernului Mondial. Un fel de Comunismul cel Mare înghite Comunismul cel Mic.

Nu, nu delirez! Citiţi ce scrie astăzi seriosul Los Angeles Times despre "Un soldat georgian al Revoluţiei de Catifea". "Velvet revolutions require the same type of discipline as military revolutions but without the guns," the 28-year-old Georgian lawyer says. "People, if they stay united and disciplined, can change a lot of things."Georgia's status as a kind of laboratory for such groups is a little-explored dimension of the recent battle between Moscow and Tbilisi. It is a conflict between imperial ambitions rooted in the 19th century and the soft power of 21st century electronic media and global culture -- the iron fist versus the velvet glove. The velvet revolutionaries, whose name comes from the peaceful 1989 uprising against communist rule in Czechoslovakia, have racked up numerous successes, including Georgia's Rose Revolution, which brought Soros protege Mikheil Saakashvili to the presidency in 2004; the Orange Revolution later that year that toppled the Kremlin-backed government in Ukraine; and the Cedar Revolution of 2005 in Lebanon that led to the withdrawal of Syrian troops."

Din acelaşi articol aflăm că există un centru special de planificare, CANVAS, adică Center for Applied Nonviolent Action and Strategies. "The group is funded in part by the International Republican Institute, which many describe as the international arm of the GOP, and Washington-based Freedom House, which receives most of its funding from the U.S. government."

Nu puţini sunt îngrijoraţi de întorsătura pe care au luat-o Revoluţiile colorate sau de catifea. "Critics say the velvet revolutionaries are naive, trying to graft foreign political solutions onto countries with long histories and regional realities."These do-gooders, thinking themselves to be doing good, walked themselves into a trap, sensing they could do whatever they wanted regardless of the long and tangled history of this place," says Thomas Goltz, an American journalist and scholar who lived for years in the Caucasus and has written books about Georgia, Azerbaijan and Armenia."Get real!" he says. "You've lived here for thousands of years." Şi adaugă: The irony is you have a bunch of political do-gooders pushing a military agenda."

Pe blogul KlausS, autorul publică articolul scris de un jurnalist american F. William Engdahl, scriitor contribuitor al "Online Journal", în care sunt prezentaţi "Maeştrii păpuşari din spatele preşedintelui georgian Saakashvili ". Citez: " Faimoasa „Revoluţie Trandafirie” din noiembrie 2003, care a forţat pierderea puterii de către un Eduard Şevarnadze îmbătrânit şi a adus la putere un absolvent de universitate SUA, în vârstă de 36 ani, a fost condusă şi finanţată de Departamentul de Stat SUA, Fundaţia Soroş şi agenţii legate de Pentagon şi comunitatea agenţiilor secrete ale SUA...Saakaşvili a fost adus la putere printr-o lovitură de stat aranjată pe teren de ONG-urile finanţate de SUA, prin aplicarea unei noi metode a SUA de destabilizare a regimurilor pe care le consideră ostile planurilor sale de politică externă. În ediţia din 23 noiembrie 2003, Wall Street Journal a creditat explicit pentru răsturnarea regimului Şevarnadze operaţiunile „unei serii de organizaţii neguvernamentale… susţinute de fundaţii americane şi occidentale.” Aceste ONG-uri, afirmă jurnalul, „au născut o clasă de tineri intelectuali, vorbitori ai limbii engleze, înfometaţi de reforme pro-occidentale”, care au fost instrumentali în aşezarea fundaţiei pentru o lovitură de stat nesângeroasă...ONG-urile au fost coordonate de ambasadorul SUA în Georgia, Richard Miles, care tocmai a sosit la Tbilisi, după proaspătul succes în orchestrarea răsturnării lui Slobodan Miloşevici la Belgrad, susţinută de CIA, folosindu-se aceleaşi ONG-uri. Miles, care se bănuieşte a fi un specialist sub acoperire al serviciilor secrete, a supravegheat lovitura de stat a lui Saakaşvili."

Şi în cazul Serbiei, care a trecut la mustaţă pe lângă un război civil, şi în cazul Libanului, care chiar a avut parte de un scurt război civil, care încă mai mocneşte, dar şi de un război în toată regula cu Israelul, dar mai ales în cazul Georgiei revoluţiile civice au produs efecte perverse şi mari pierderi de vieţi omeneşti şi de bunuri, distrugerea infrastructurilor şi a serviciilor publice, sute de mii de refugiaţi, sărăcie şi disperare.

Victoria în alegerile prezidenţiale din 2004 a lui Traian Băsescu şi negarea rezultatelor alegerilor parlamentare prin numirea lui C P Tăriceanu drept premier este tot o lovitură de stat, organizată de aceleaşi organizaţii ale societăţii civile vârâte până în gât în tragedia din Georgia. Motivele sunt altele: România era percepută ca o ţară prea apropiată de marile puteri europene, Franţa, Germania şi Italia, care se remarcau atunci prin anti-americanism şi prin relaţii bune cu Rusia. În plus România dăduse cu flit unui proiect promovat cu frenezie de Bruce Jackson , cel care privea introducerea flotei americane în Marea Neagră, sub un pretext oarecare. În plus individul este cel care a promovat agresiv în România produsele firmei Lockheed Martin, al cărui vicepreşedinte cu planificarea stategică a fost. Vreţi să ştiţi ce avion vom cumpăra? F 16, evident!

Deja "societatea civilă" românească se pregăteşte să conteste rezultatele alegerilor parlamentare din noiembrie, pentru a-i permite lui Traian Băsescu să-şi numească premierul şi guvernul pe care le doreşte. Singura noastră şansă ar fi ca neo-conservatorii de la Washington să sufere o înfrângere dramatică, astfel încât cârdăşia asta servicii secrete-societate civilă să se mai potolească, să nu se mai amestece în procesele politice şi să nu mai destabilizeze regimul democratic românesc.

Reanimarea unui cadavru politic

Cât de jos poate să cadă un partid, care până acum se prezenta ca un soi de fecioară neprihănită a politicii româneşti, conştiinţa vie a întregului popor! Să te aliezi cu PRM, să-i cedezi un post de vicepreşedinte al Senatului, după ce i-ai demascat cu mânie proletară pe cei "322", care ţi-au suspendat liderul mult iubit şi adulat, după ce CVTudor l-a umplut de căcat pe acelaşi Iubit Conducător într-un mod de-a dreptul incalificabil, dacă e să ne amintim doar de şedinţa din Parlament dedicată condamnării comunismului, este semn de disperare. Şi mai ales de izolare pe scena politică.

Oricât de disperat ai fi, dacă mai ai un dram de ruşine şi dacă mai crezi cât de cât în morală, e de preferat să stai în izolare, dar pe un piedestal moral, decât să te bălăceşti cu porcii în noroi, doar pentru a arăta că ai cu cine face alianţe. Jalnic!

PD-L face al doilea pas către extrema dreaptă, după alianţa de la Capitală cu PNG. De altminteri, natura extremistă a PD-L se devoalează tot mai mult, pe măsură ce ne apropiem de alegeri. Traian Băsescu şi bocii din dotare nu fac niciun bine României reanimând un cadavru politic, pe CVT. Unde sunt intelectualii Romavia, de ce nu protestează? Unde e Liiceanu? Unde e Pleşu? Unde e GDS? Unde e Alianţa Cinică? Unde e mama motanului Arpagic?

Unde e Cătălin Avramescu? Îşi dă demisia de la Cotroceni, în semn de protest faţă de curvăsăria partidului al cărui membru şi candidat pentru Parlament este? Sau va face ciocul mic, că Vadim nu e oracolul din Bălceşti? Unde e Sever Voinescu, alt moralist portocaliu? Lor nu le e ruşine să defileze alături de CVT? Sau au învăţat deja să mănânce rahat cu linguriţa, dacă aşa cer interesele lui Zeus?

Ceea ce s-a întâmplat astăzi demonstrează cum nu se poate mai clar că Tăriceanu a avut dreptate: PD-L nu este un partid, ci o adunătură, fără identitate ideologică, fără trecut, dar şi fără viitor, care trăieşte doar în prezent.

România politică nu mai are nevoie de PRM şi de CVT, dacă a avut vreodată nevoie de aşa ceva. De fapt, existenţa PRM mai mult ne-a încurcat în relaţiile cu UDMR, cu Ungaria şi cu UE. Fără PRM am fi negociat mai uşor şi am fi scăpat mai ieftin. Fără PRM ne-am fi putut afişa naţionalismul şi patriotismul ca orice altă naţiune normală. Dispariţia sa de pe scena politică ar fi una dintre cele mai bune veşti din ultima perioadă.

Sper doar că imprevizibilul CVTudor îi va face pe PD-L işti să regrete amarnic târgul de azi, după principiul: " pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!"

O labă tristă

Nu e tocmai academic, dar asta e singura concluzie de bun simţ după Consiliul European de luni seara, de la Bruxelles. Consiliul a fost o labă tristă, care nu a rezolvat nimic din ceea ce şi-a propus. Ruşii mor de râs, pentru că oricum negocierile erau blocate de tot felul de năuci precum polonezii şi balticii, georgienii se prefac că sunt mulţumiţi de rezultate şi aşteaptă vizele alea "speciale", care probabil că n-au să le mai ia după o lună de aşteptare, ci doar după trei săptămâni, iar europenii se consolează cu gândul că putea fi şi mai rău.

Ca să n-o întindem prea mult: Uniunea Europeană trebuie să se decidă. Are de ales între a pune piciorul în prag şi a cere fostelor ţări socialiste să termine cu prostiile şi cu rusofobia lor isterică, pentru a se putea defini o politică europeană comună faţă de Rusia, şi între a se lăsa manipulată în continuare de aceste istericale, lucru care va permite unor ţări precum Germania, Franţa şi Italia să-şi facă jocurile lor şi să-şi construiască relaţii speciale cu ruşii. Pe spinarea noastră, evident!

Să ne hotărâm dracului o dată: tratăm Rusia ca pe un adversar, şi atunci toate frăsuielile astea nu-şi mai au rostul, sau o tratăm ca pe un partener, şi atunci ţinem cont şi de interesele ei legitime, nu doar de ale noastre. Şi dacă ne decidem pentru un parteneriat cu Rusia, apoi stăm şi negociem, nu ne dăm cocoşi, deşi suntem nişte găini plouate.

Şi mai e ceva: relaţiile cu Rusia nu trebuie să fie structurate doar de faptul că ei au robinetul de la ţeava cu gaz sau de la cea cu petrol. Rusia este, şi îşi propune să-şi consolideze acest statut, şi o mare putere agrară, nu doar una militară. De aceea relaţiile trebuie să intre în profunzime, trebuie să ducă la ancorarea Rusiei de blocul european. Logica lumii multipolare, care să fie guvernată de reguli transparente şi democratice, cere construirea unei contraputeri credibile atât faţă de hiperputerea în declin care sunt Statele Unite ale Americii, cât şi faţă de puterea în ascensiune care este China. Singură, fără Rusia, UE nu poate juca acest rol. Dar pentru asta trebuie să trecem peste prejudecăţi şi noi, europenii, şi ruşii.

Poate că şi ruşii vor ajunge la concluzia că este mai bine să împartă costurile statutului de hiperputere cu alţii. Poate că vor înţelege că au pierdut Războiul Rece tocmai pentru că nu au avut cu cine împărţi costurile lui. Poate că vor considera că un eventual transfer de suveranitate este un preţ cu mult mai mic decât cel al luptei pe trei fronturi: cu UE, cu SUA şi, evident, cu China.

Iar europenii poate vor învăţa şi ei că ceea ce numesc "politică externă şi de apărare" comună este o labă tristă. Şi vor face ceea ce trebuie pentru a schimaba lucrurile. Numai că pentru aste e nevoie de viziune, iar birocraţii de la Bruxelles pot fi acuzaţi de orice, numai de faptul că ar fi vizionari, nu.

Ale cui propuneri?

Năravul idiot al lui Traian Băsescu de a face politică fie la cârciumă, fie la aeroport, devine enervant. Astăzi, înainte de a pleca la Bruxelles, a pomenit ceva despre un "non paper", cu propuneri pentru rezolvarea crizei georgiene. Dar ascultând o parte dintre propunerile lui Traian Băsescu (care a spus că sunt şi altele, care nu pot fi făcute publice) stai şi te întrebi: de fapt, ale cui sunt aceste propuneri?

Ale României? Dacă da, cine le-a formulat? au fost ele puse de acord cu toţi cei care răspund de politica externă a României? S-a consultat cu premierul? Unde şi când? S-a consultat cu preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului? S-a consultat ci şefii partidelor parlamentare?

Ale şefului statului? A devenit Traian Băsescu singurul decident în materie de politică externă? După care Constituţie? După aia din mintea tembelului de Boc?

Sau prin vocea lui Traian Băsescu vorbesc interesele americane? Judecând după conţinutul acestor propuneri, această ipoteză este cea mai probabilă. Linia de forţă a acestor propuneri este aceea a internaţionalizării tuturor conflictelor îngheţate din Caucaz, inclusiv prin schimbarea formatului mecanismelor de menţinere a păcii. Asta pentru a justifica sporirea prezenţei NATO în Marea Neagră şi mai ales pentru a exclude Rusia din aceste mecanisme. Nu m-aş mira să aflu că şi alte ţări membre, precum Polonia şi ţările baltice, au făcut propuneri identice sau asemănătoare.

Nu ştiu cu cât entuziasm vor primi aceste propuneri unii dintre vechii membri ai UE, care nu doar că nu sunt dispuşi să se lase la remorca intereselor americane în Caucaz, dar îşi văd periclitate propriile interese de afaceri în Rusia.

Nu este vorba doar de aprovizionarea cu petrol şi cu gaze naturale. Rusia este o piaţă uriaşă pentru mute ţări europene. Care dă de lucru la milioane de europeni. Nu e tocmai inteligent să renunţi la această piaţă când te afli cu economia în prag de recesiune, doar pentru că americanii îşi văd şifonat prestigiul, pentru că au făcut promisiuni fără acoperire unui diliu, Saakashvili.

Ne-am făcut sau nu un bine venind cu astfel de propuneri? Şi nu mă refer la relaţiile cu Rusia. Ălora le putem pune cruce definitiv. Putem renunţa la orice fel de legături cu Rusia, că nu s-ar întâmpla nimic. Oricum importurile de energie le facem prin intermediari, iar de exportat exportăm atât de puţin, încât nu contează în balanţa de plăţi. Iar despre alte relaţii nu mai am ştiinţă.

Mă refer la relaţiile cu UE, care sigur nu va gusta apelul lui Băsescu la întărirea relaţiilor transatlantice. Nu despre relaţiile transatlantice este vorba în propoziţie, ci despre modul în care se vor structura relaţiile UE cu Rusia. Cum nu despre extinderea NATO este vorba, şi nici despre acordarea MAP Ucrainei şi Georgiei. Ca să nu mai vorbim despre faptul că legarea problemei Osetiei, Abhaziei şi a celorlalte conflicte îngheţate din Caucaz de Kosovo înseamnă să intri cu chibritul aprins în depozitul de praf de puşcă.

Aşa că, până la urmă, ale cui propuneri sunt cele pe care le va prezenta Traian Băsescu la Bruxelles?

Victime şi călăi ai societăţii de piaţă

Am văzut cu toţii la sfârşitul acestei săptămâni unele dintre cele mai oribile accidente de circulaţie din ultimii ani, ani în care numai de aşa ceva am avut parte. Mai mult, statisticile vin parcă să facă în ciudă campaniei de sensibilizare "Viteza ucide!", campanie în care s-au investit multe speranţe şi nu puţini bani publici. Animalele pe care un sistem bolnav de corupţie, prostie, de nepăsare criminală le-a înzestrat cu permis de a ucide nu pot fi, nu au cum să fie sensibilizate. Ele sunt produsul cel mai toxic al "societăţii de piaţă", în care totul poate fi cumpărat, inclusiv permisul de condicere, dacă plăteşti preţul cerut de "piaţă".

O astfel de societate, în care banul este singura putere efectivă, adulată şi temută, nu ai cum s-o schimbi cu filmuleţe vag moralizatoare. Am dorit-o sau nu, asta este realitatea României, şi acestei realităţi trebuie să ne adresăm. De aceea, pentru a pune capăt măcelului de pe şosele( asta neînsemnând că nu vor mai fi accidente, ci că ele vor fi doar accidente, nu crime cu premeditare, ca acum!) trebuie să regândim sistemul de acordare a permiselor, pentru a se armoniza cu "societatea de piaţă", altă realitate, care nu se poate schimba peste noapte.

1. Totul porneşte de la modul în care se acordă permisul de conducere. El trebuie reformat din temelii, începâned cu veriga cea mai slabă, şcoala de şoferi.

Pentru a deschide o şcoală de şoferi, sau pentru a-i permite să continue să opereze, trebuie să se introducă plata unei garanţii de un milion de euro. Aşa vor fi închise toate şcolile făcute pe te miri unde, cu instructori de strânsură, cu dotări precare.

2. Şcoala trebuie să aibă un anumit tip de dotări obligatorii: laboratoare de legislaţie, de mecanică, simulatoare, inclusiv simulatoare în care să se poată testa capacitate elevilor de a reacţiona la situaţii conflictuale, care pot duce la accident. La fel, trebuie să existe o anumită structură de personal, inclusiv psihologi, care să evalueze capacitatea elevilor de a face faţă stresului inerent circulaţiei pe drumurile publice.

3. Şcoala trebuie să dispună de poligoane complexe, în care elevii să fie pregătiţi în condiţii cât mai apropiate de realităţi, inclusiv pentru manevre precum ieşirea dintr-un derapaj, în condiţii de umiditate.

Taxa minimă de şcolarizare să fie de 1000 de euro, iar durata minimă de şcolarizare de 50 de ore, conducere efectivă, plus minimum zece ore în simulatoare. Statul poate subvenţiona, pentru anumite categorii sociale, o parte din costurile şcolarizării, mai ales pentru tineri, care au nevoie de permis pentru a-şi găsi un loc de muncă.

4. Examenul pentru obţinerea permisului de conducere trebuie să cuprindă obligatoriu câteva probe: cunoaşterea legislaţiei, poligon, pentru probele de îndemânare, traseu de zi, traseu de noapte. Prima examinare este inclusă în preţul şcolarizării. Taxa pentru repetarea examenului să fie de minimum 200 de euro. Condiţia admiterii la şcolarizare să fie şi dovada absolvirii a minimum opt clase.

5. Permisul va fi, pentru primii doi ani de la obţinere, unul provizoriu. Dacă în acest răstimp posesorul colectează cele 15 puncte de penalizare, permisul se suspendă, se repetă examenul de obţinere a carnetului, cu o taxă de 500 de euro, şi procedura se repetă. Abia după trecerea celor doi ani permisul devine definitiv.

În aceşti doi ani posesorului carnetului provizoriu i se interzice să conducă maşini cu cilindreea mai mare de 1400 cm cubi, SUV uri, maşini de sport.

Încălcarea acestor reguli duce automat la confiscarea maşinii şi la anularea dreptului de a mai obţine permis de conducere. La fel, orice accident din vina conducătorului începător, care produce rănirea sau decesul unor terţe persoane duce automat la pierderea dreptului de a conduce, fără drept de a mai obţine un alt permis.

6. Suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă mai mare de 30 de zile impune, inainte de a avea din nou drept de a conduce, efectuarea a minim 5 ore de conducere într-o şcoală specială, contra unei taxe de minimum 200 de euro.

Depăşirea cu mai mult de 30 de km a limitei de viteză în localităţi şi cu 50 de km în afara lor duce automat la confiscarea maşinii. De asemenea se cere scăderea vitezei de circulaţie la 90 de km pe drumurile europene şi la 110 km pe autostrăzi. Să nu întrebaţi pe care autostrăzi!

7. Şcolile de şoferi care vor fi monitorizate şi în privinţa numărului şi gravităţii accidentelor produse de absolvenţii lor în cei doi ani de permis provizoriu. Dacă se depăşeşte cu 15% media pe ţară, şcoala se închide fără drept de apel.

8. Infracţiunile la legea circulaţiei să ajungă direct în faţa unui judecător special, care să pronunţe pe loc pedeapsa, cu excepţia cazurilor în care au rezultat morţi şi răniţi, unde se vor parcurge procedurile obişnuite. Nu văd de ce trebuie să aştepţi ani de zile să-l trimiţi la zdup pe unul pe care îl prinzi mort de beat la volan.

9. Automobilul face parte din civilizaţia modernă, de aceea este nevoie de un efort în materie de educaţie în domeniu. Nu este lipsit de interes să se introducă ore de legislaţie rutieră şi de conducere în ultimul an de liceu.

Sunt câteva propuneri, în acord cu valorile "societăţii de piaţă". Dacă nu ne mai pasă de valori morale şi etice, sigur ne pasă de bani. Atunci să-i atacăm pe călăii de pe şosele la portofel, şi cu cât mai dur şi mai repede, cu atât mai bine.

Aştept opiniile dumneavoastră şi idei despre cum am putea promova aceste măsuri în legislaţia românească în domeniu. Ştiu că nu am pomenit nimic despre infrastructuri. Ca să construieşti o şosea, în condiţii ideale, durează un număr de ani. Nu mai vorbum de România. Ceea ce am propus eu se poate promova şi mâine, prin Ordonanţă de Urgenţă. Dar pentru asta guvernanţilor trebuie să le pese!

Vara trece, toamna vine...

Asta da, dileală!

Dacă vreţi să vedeţi ce înseamnă adrenalină, priviţi acest filmuleţ. Este splendid, sunt imagini superbe, de-ţi taie răsuflarea! Numai că ele sunt filmate din cockpitul unui avion de vânătoare Hawker Hunter, care a aparţinut armatei elveţiene a aerului, iar după ce a ieşit din uz a fost cumpărat de particulari cu bani, amatori de senzaţii tari. Diliii noştri pe motociclete sunt nişte dulci copii nevinovaţi pe lângă tipul care face acrobaţie în Alpi, la mare viteză, la manşa unui fost avion de vânătoare. Luaţi de vedeţi!

Ucişi de comision

Astăzi, încă un soldat român şi-a pierdut viaţa în Afganistan, iar patru dintre camarazii săi au fost răniţi, după ce TAB ul în care se aflau a trecut peste un Dispozitiv Exploziv Improvizat. Ca de obicei, analiştii de serviciu au găsit explicaţia: comuniştii sunt de vină, pentru că au importat şi au fabricat tehnică sovietică. Şi ea, tehnica sovietică, e un rahat pe lângă tehnica americană, superioară prin definiţie, pentru că e americană!

Evident, după această afirmaţie vine următoarea: trebuie să importăm neapărat armament occidental, ca să nu ne mai moară soldaţii în Irak şi în Afganistan. Toată lumea aşteaptă cele 31 de transportoare LAV III, care înseamnă Light Armoured Vehicle, adică vehicul blindat uşor. Întrebarea este: în afară de comisionul aferent, băgat în buzunar de maeştrii combinaţiilor cu armament, oferă LAV III o protecţie mai bună personalului din interior la trecerea peste DEI decât transportorul românesc "Zimbrul"?

Mai mult, în România a fost dezvoltat un nou vehicul de luptă al infanteriei, după cele mai noi standarde de protecţie, SAUR 1, dar onor Armata Română nu a comandat nici unul! Pentru că, fiind produs de o inteprindere de stat, galonaţii noştri nu primesc comision! Că statul nu dă comision!

Este greu să proiectezi un vehicul de luptă al infanteriei capabil să reziste dispozitivelor improvizate, fără să devină un dinozaur obez. Israelienii au făcut aşa ceva, folosind cutia blindată de la tancurile sovietice T55, capturate de la egipteni. De unde se vede că nu cu oţelul rusesc pentru blindaje este problema.

O mină este o mină, ştii câte kilograme de exploziv are, cum se comportă în timpul exploziei. Un DEI este imprevizibil. Tot ce poţi face este să încerci să minimizezi efectele lui în interior: cum dispui muniţia, să nu explodeze prea uşor, cum protejezi cutia blindată împotriva eventualelor incendii, cum disipezi, dacă poţi, suflul exploziei, deşi într-un spaţiu închis, rusesc sau american, undele de şoc se comportă la fel, cum evacuezi rapid ocupanţii, şi cam atât, eventual o Biblie în plus, că nu strică!

Este adevărat că TAB ul nu a fost proiectat să fie exploatat în clima din Irak sau din Afganistan. Nu ne-am propus niciodată să ne hârjonim cu talibanii prin munţi, şi nici cu irakienii prin deşert. Dar de când am participat la acţiunile de menţinere a păcii în Angola puteam să începem un proces de modernizare a tehnicii de luptă. Suntem de şase ani în cele două teatre de luptă. Toţi au avut acelaşi tip de probleme cu noi când este vorba de DEI. Numai în Irak au murit până acum 1805 soldaţi ai coaliţiei din cauza acestor dispoziţive. Este o cifră uriaşă!

Nu puteam face un schimb de experienţă cu americanii, pentru a mări rata de supravieţuire după astfel de atacuri? Sau cu israelienii? Este vorba în special de noi materiale, pentru a proteja suplimentar cutia blindată, în partea inferioară. Iar ca să montezi aer condiţionat sau noi tipuri de echipament de comunicaţii nu-ţi trebuie prea mare ştiinţă!

De fapt, soldaţii noştri sunt ucişi de comision, nu de TAB uri, care îşi fac treaba pentru care au fost construite. Am distrus industria de apărare, mai ales institutele de cercetare-proiectare specializate, am distrus sectorul naţional de cercetare-dezvoltare, care ar fi trebuit să ofere industriei de apărare materiale şi tehnologii. Iar ceea ce cumpărăm este scump, prost, insuficient, şi inadecvat misiunilor Armatei Române. Dar schema funcţionează: tot ce-i românesc este prost. Să importăm, să vedeţi ce armată modernă vom avea! Nu vom avea, pentru că nicio ţară nu-şi permite o dependenţă de 100% de importuri.

Dumnezeu să-i odihnească pe cei căzuţi la datorie!

PS: Teodor Meleşcanu a confirmat că TAB ul a rezistat exploziei, cutia blindată nu a fost străpunsă. Numai că transportorul s-a răsturnat. Probabil că cel decedat se afla pe jumătate ieşit din TAB, la mitraliera exterioară. Numai că avem şi maşini de luptă ale infanteriei cu turele automate, care sunt telecomandate din interior. De ce nu le trimitem pe acelea în teatrele de operaţii? Şi apropo: Radu Tudor, de la Antena 3, e plătit cu juma de normă de firmele străine de armament? Că prea le promovează interesele! Şi cu câtă pasiune!

De ce se duc, cum vin?

Luni, la Bruxelles are loc Consiliul European Extraordinar, convocat de preşedinţia franceză a Uniunii Europene, la cererea unor ţări membre, în frunte cu Marea Britanie, Polonia şi ţările baltice, consiliu dedicat examinării relaţiilor cu Rusia, în lumina conflictului din Georgia.

Se prefigura posibilitatea adoptării unor sancţiuni împotriva Rusiei, lucru evocat de ministrul francez de externe, Bernard Kouchner. La nici câteva ore după declaraţia ministrului francez, un diplomat francez de rang înalt a dezminţit afirmaţiile şefului său: "În această etapă, nu ne aşteptăm la o decizie a Consiliului European privind sancţiuni", a precizat oficialul, sub protecţia anonimatului, adăugând că relaţiile dintre Rusia şi Uniunea Europeană vor fi "sub observaţie" cât timp acordul de pace în şase puncte mediat de Franţa nu este respectat"( sursa: Mediafax).

De ce s-au sucit europenii aşa repede? De ce li s-a blegit fermitatea? Explicaţia o găsim în articolul care o să apară luni în săptămânalul german "Der Spiegel", articol evocat de "Le Monde". Jurnaliştii germani citează rapoarte ale observatorilor OSCE, care confirmă varianta rusă a desfăşurării evenimentelor şi acuză Georgia că a declanşat conflictul.

România e membră a OSCE. A ştiut sau nu despre existenţa şi conţinutul rapoartelor observatorilor OSCE? Dacă da, de ce niciun oficial român nu a pomenit de ele? Măcar pentru a echilibra lucrurile, dacă nu pentru altceva. Dacă nu au ştiut, nu este cazul unui protest ferm, şi al cererii unei anchete oficiale, pentru a afla cine a ascuns date importante membrilor organizaţiei?

Ce-i foarte grav în toată această poveste? Faptul că, ţinând aceste rapoarte la sertar, departe de ochii publicului, OSCE putea genera o escaladare a confruntării ţărilor europene cu Rusia. Şi aşa liderii europeni îi vituperau pe ruşi, mediile de informaţii făceau din ruşi nişte bestii, care strivesc o jună democraţie sub şenilele tancurilor. Asta în timp ce, aşa cum demonstra acum mai bine de două săptămâni "Le Canard Enchaine" , instructorii militari americani reglau tirul artileriei georgiene, care pilona Ţincvali, ucigând sute de civili. Cine şi de ce a dorit escaladarea războiului în Caucaz?

Cum vor mai avea acum aceşti lideri europeni nu obrazul(că în politică obraz nu există!), ci capacitatea de a mai fi arbitri în acest conflict, dacă ignoră faptele şi se folosesc de prilej pentru a regla conturi mai vechi sau mai noi cu ruşii, mimând grija faţă de georgieni?

Şi atunci, de ce se întâlnesc la Bruxelles cei 27 plus 2 papagali(nu, nu s-a mărit UE, dar noi şi polonezii, având supraproducţie de papagali, trimitem câte doi!)? Ca să aibă de unde veni? Ca să dovedească unitatea Europei în faţa "ameninţării" Rusiei? Unitate care nu există nici măcar pe hârtie! Sau doar ca să aibă de unde să vină, cu coada între picioare?

N-am văzut nici cea mai mică dezbatere publică asupra subiectului: România ar fi fost sau nu de acord cu sancţiunile propuse? Cum vede România relaţiile UE cu Rusia: conţinut, obiective, mecanisme? Confruntare sau cooperare? Este Rusia o parte a soluţiei în conflictele îngheţate, sau doar o parte a problemei? Dacă se discută luni acordarea MAP Georgiei şi Ucrainei, noi ce poziţie adoptăm? E o decizie care aduce mai multă securitate pe continent, sau doar noi conflicte cu Rusia? Întrebări ar mai fi, răspunsuri din partea responsabililor statului român nu avem.

În încheiere, le recomand celor doi papagali ceva lectură de călătorie, aici, aici şi aici. De dragul interesului naţional, dacă mai ştiu ce e acela. Deşi sigur le este mai uşor să citească unul etichetele de pe sticle, celălalt prospectele de prezentare de la Citroen...

Gori arde când vrea Levy!

Scriam, nu cu mult timp în urmă, despre un reportaj publicat de Brenard-Henri Levy în "Le Monde", reportaj extrem de părtinitor, practic până la deformarea realităţii. La noi articolul lui a trecut neobservat, deşi ar fi fost muniţie excelentă pentru rusofobia "analiştilor" şi a "civicilor" cu vocaţie "de mamă a răniţilor" pentru cei din tabăra "bună".

La francezi articolul a fost mult prea "observat", stârnind critici acerbe în blogosferă, dar şi pe forumul ziarului, iar "Le Monde şi-a luat porţia de cucuie din partea cititorilor cât pentru un an, drept pentru care în ediţia de azi jurnalul se simte obligat, prin vocea(de fapt, tastatura!) moderatoarei Veronique Maurus(sic!) să-şi facă datoria faţă de cei care au protestat şi să se explice. Scuzându-l pe Bernard-Henri Levy, ziarul se scuză, mai ales pentru poziţia mult prea partizană şi necritică faţă de georgieni. " Une question demeure : était-il légitime de publier, sous l'apparence d'un reportage, un récit prenant aussi clairement parti pour les Géorgiens ? BHL n'est pas journaliste et ne le prétend pas. "J'assume ma subjectivité", dit-il. De fait, dès le premier paragraphe, le lecteur savait à quoi s'en tenir, d'autant mieux que le texte était présenté comme le "témoignage" d'un "philosophe et essayiste". Le Monde a toujours publié ce genre de récits, qu'ils soient signés John Le Carré, Mario Vargas Llosa ou François Maspero. En sus et non à la place des reportages de ses envoyés spéciaux - c'était le cas. "On peut imaginer une présentation qui distingue encore mieux ces textes des reportages du Monde", commente Alain Frachon, directeur de la rédaction.

A, bun! O frecţie! Vom pune etichete mai vizibile! Dar tot ce vinde ziarul veţi cumpăra! Şi clişeE(uri)le vor fi toate prezente, pentru că, nu-i aşa, filosofii nu sunt jurnalişti, să fie obligaţi la o minimă decenţă în partizanatul lor. La ei, ca la noi! Ce diferă este stilul în care ziarul îi bagă în pizda mă-sii pe cititori: la noi se petrece de-a dreptul, la ei pe ocolite!

Cu toate astea, criticile virulente ale cititorilor, care vin pe fondul unei crize pe care o traversează de ceva vreme ziarul, aflat în căutarea unei identităţi în acord cu aşteptările noii lui generaţii de cititori, l-au obligat să publice tot azi un reportaj scris de oamenii săi, nu de contributori externi. "Anatomia unui conflict" este o încercare de echilibrare a balanţei, insuficientă însă, în opinia mea. Cu o floare...

Şi un mic exemplu de manipulare de presă: două fotografii ale aceleiaşi clădiri oficiale din Gori, cea care are în faţa ei statuia lui Stalin, neatinsă de război. Prima este o fotografie de amator, cealaltă a apărut în Los Angeles Times, şi aparţine unui profesionist, care ştie ce să facă atunci când are ceva de spus, fără să fie acuzat că minte!

Cum va ajunge Elodia premier

Zeus numind-o pe Elodia premier

Deranj mare în vivariul pupinbăsesc, după anunţul de ieri al celor doi lideri de partid, Călin Popescu Tăriceanu şi Mircea Geoană, că partidele pe care le conduc i-au desemnat să ocupe funcţia de premier, în cazul în care partidele lor vor câştiga alegerile. Nu l-am pus la socoteală pe Stolojan, că era în slip şi nu poţi lua în serios pe cineva care face politică în piscină!

Unul Bleen, foarte activ pe forumul celor de la "Cotidianul", face mişto de toţi trei, întrebându-i dacă i-au cerut voie lui Băsescu să vorbească, pentru că, vezi doamne, Constituţia îi dă voie Marelui Beţiv să numescă pe cine vrea el premier, chiar şi în condiţiile în care un partid ar avea majoritatea absolută în Parlament.

În argumentaţia lui Bleen, şi a altora ca el, este vorba nu doar despre o suprainterpretare a prevederilor Constituţiei, ci şi de o citire incompletă şi lipsită de bună credinţă a ei. De fapt, în Constituţie totul începe de aici: "ARTICOLUL 2(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum."

Mai pe româneşte, organismele reprentative sunt: Parlamentul, consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale. Nu scrie nicăieri că poporul român dă dreptul unei singure persoane să exercite suveranitatea naţională în locul lui. Că Băsescu nu e Ludovic al XIV lea!

Doi: ignorând voinţa partidelor, şi numind cu de la sine putere un premier, Traian Băsescu ar încălca grav voinţa populară. Cetăţenii României ştiu(cum ştiau şi în 2004!) că partidul X va numi drept premier pe Y, în cazul în care va va câştiga alegerile. Şi vor vota în cunoştinţă de cauză partidul dorit, cu propunerea lui de premier cu tot.

Trei: în cazul în care Traian Băsescu ar trece peste voinţa partidelor, şi ar numi pe cine vrea muşchii lui premier, am asista la desfiinţarea de facto a pluripartitismului, implicit a democraţiei în România şi la întoarcerea la regimul partidului unic. Ne-am întoarce la situaţia de dinainte de 1989, în care Nicolae Ceauşescu hotăra, după discuţii formale în CPEx(în cazul de faţă la Cotroceni) cine va fi premierul. Toate partidele şi-ar pierde autonomia decizională, şi am avea un soi de ghiveci politic, cu Băsescu staroste peste ele.

Asta ar contraveni grav Constituţiei, care la Articolul 1, punctul(3) , spune: "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate."

Poate ne spune Bleen cum ar mai fi garantat pluralismul politic, când Traian Băsescu ar decide în locul organelor democratic alese ale partidelor. Că nici Tăriceanu, nici Geoană nu s-au trezit vorbind aşa, să se afle în treabă, ci au în spatele lor un proces de decizie colectivă. Cine este Traian Băsescu, să-şi aroge dreptul de veto în decizia partidelor din România? Dacă vrea, să-i dea palme şi şuturi în cur lui Boc. Dar atât!

Şi uite aşa la toamnă o putem avea pe Elodia premier, dacă ne luăm după mintea lui Băsescu şi a pupinilor care stau călare pe tastaturi, să ne explice cum le va face el şi le va drege nesimţiţilor care au tupeul să facă politică fără să-l întrebe pe Iubitul Conducător.

Cutia cu vechituri

Wasilla, Alaska

Aţi auzit de Wasilla, Alaska? De Alaska aţi auzit. E bucata aia bună de pământ pe care au vândut-o ruşii americanilor, că lor oricum le prisosea cât aveau. Dar de ce ar trebui să fi auzit de Wasilla, Alaska? Că e un amărâr de orăşel, cu 6000 de suflete, în care fie te pupi în bot cu ursul, mai mult sau mai puţin polar, fie cu o haită de câini de sanie, mai mult sau mai puţin flămânzi.

Ei bine, Sarah Palin, guvernatorul statului Alaska, aleasă azi de John McCain să facă echipă cu el, în calitate de vicepreşedinte, a fost, până acum doi ani, primarul acestui orăşel. Ceea ce ne face să credem că va avea în continuare succesuri multe, dacă în doi ani a trecut de la statutul de neica nimeni în deşertul de zăpadă, la acela de candidată pentru funcţia de vicepreşedinte al SUA. Şi nici măcar blondă nu e...

Are însă o calitate, esenţială în ochii "băieţilor deştepţi" din industria petrolieră: e de acord cu forajele în zonele protejate din Alaska, Arctic National Wildlife Refuge. Iegzistă mereu o iecsplicaţie!

Obama. Barack Obama...

Transfer de suveranitate, transfer de demnitate

Înainte de toate, o precizare. Nu sunt avocatul nimănui, deci acei care cred că iau partea ruşilor în conflictul cu Georgia sau cu Occidentul sunt rugaţi să se abţină. Politica marilor puteri este întotdeauna incomodă pentru ţări precum România, chiar şi atunci când se află în organizaţii de tip NATO şi UE. Aceste organizaţii funcţionează în logica transferului de suveranitate, şi asta limitează opţiunile membrilor, dar nu în egală măsură.

Să luăm cazul UE. În principiu organizaţia are o politică externă comună, măcar în cazul marilor subiecte, de genul relaţiilor cu Rusia. Greşit! Puterile regionale şi statele mari din UE au şi agende proprii în aceast caz, fapt care duce la o coliziune între poziţia ansamblului şi poziţiile lor particulare. Şi atunci când responsabilii politici români: preşedinte, premier, ministru de externe, declară că poziţia României este poziţia UE, la cine anume din UE se referă? La Germania, la Franţa, la Marea Britanie, la Polonia şi la ţările baltice?

Şi în cazul NATO lucrurile stau la fel. De fapt, ce contează în NATO este doar poziţia SUA. Restul sunt poveşti de adormit copiii, câtă vreme nu există o forţă armată europeană credibilă şi capabilă să asigure apărarea continentului în condiţii de autonomie faţă de americani.

Vorbeam despre transferul de suveranitate. Se presupune că acesta este egal pentru toţi. E adevărat, dar doar în teorie. În practică lucrurile stau altfel. Americanii nu au transferat şi nu transferă suveranitate nimănui. De aceea au acţionat, începând cu anii 80 ai secolului trecut, imediat după încheierea războiului din Vietnam, în aşa fel încât să fie cât mai puţin dependenţi în acţiunile lor la nivel global de aprobarea ONU.

Mai mult, după prăbuşirea comunismului SUA au reuşit să transforme ONU într-un organism lipsit de putere şi de relevanţă. În anumite cazuri, cum a fost cazul bombardării Serbiei în 1999, legitimarea acţiunilor militare americane, care ar fi trebuit să fie dată de votul din Consiliul de Securitate, unde ar fi putut fi exercitat dreptul de veto al Rusiei şi Chinei, în principal, a venit din partea NATO. Care a evoluat tot mai mult spre un soi de ONU regional, pentru uzul exclusiv al americanilor.

Ţările membre ale UE au transferat suveranitate, la rândul lor, dar cui? Birocraţiei de la Bruxelles, care s-a autonomizat şi care acţionează după reguli numai de ea ştiute. Iar voinţa cetăţenilor europeni se pierde undeva pe coridoarele întunecoase ale puterii de la Bruxelles, unde regulile sunt cu totul altele decât cele pe care ni le vând nouă agenţiile de PR şi "propagandiştii" societăţii civile, plătiţi cu bani publici pentru a promova interese private.

Rusia a încercat, imediat după destrămarea Uniunii Sovietice, o ancorare în Occident, pentru asta fiind gata să facă un transfer masiv de suveranitate către organisme de genul UE şi NATO. Acest lucru a fost privit de occidentali şi de americani drept un semn de slăbiciune, care deschidea o fereastră de oportunitate pentru un transfer masiv de proprietate din mâna statului rus în cea a multinaţionalelor americane şi vest-europene, şi în final, pentru spargerea Federaţiei Ruse în entităţi suficient de slabe pentru a nu mai pune probleme.

Au găsit în Boris Elţîn unealta perfectă: instabil psihic, alcoolic, lacom şi corupt, uşor de manipulat. Dispreţul lor a mers atât de departe încât au supralicitat umilinţele la care au supus Rusia în anii 90 ai secolului trecut. Fără să le treacă prin cap o singură dată că pot declanşa o reacţie de respingere atât de radicală şi de violentă încât nu doar că pierd poziţiile câştigate în Rusia, atât pe cele economice, cât şi pe cele politice, ci şi că în loc de partener vor avea un adversar neînduplecat.

Putin este expresia dorinţei ruşilor de a răzbuna umilinţele suferite. Dorinţa de răzbunare este un lucru extrem de periculos, şi americanii şi occidentalii s-au jucat cu focul. Dacă nu ar fi fost Putin, ar fi fost altcineva. Situaţia în care adusese Elţîn Rusia nu lăsa succesorului său prea multe opţiuni. Ancorarea în Occident eşuase, şi nu din vina ruşilor, care chiar şi-au dorit acest lucru. Crizele economică şi socială ameninţau existenţa naţiunii ruse. Şi în aceste condiţii, ce se mai putea face? Să continue ca înainte? Sau să facă o schimbare radicală?

Este drept că, până la un punct, veniturile din exportul de resurse energetice au favorizat renaşterea Rusiei. Dar asta ar fi o analiză mult prea superficială. Preţul petrolului şi gazelor naturale a crescut dramatic doar în ultimii doi, trei ani. Relansarea Rusiei a început din 1999, odată cu numirea lui ca premier. Şi sigur proiectul este o operă comună, aparţinând unei entităţi mai mult sau mai puţin statale. Nu aş supralicita semnificaţia apartenenţei lui Putin la KGB. Lucrurile sunt cu mult mai complicate. Dovadă modul în care s-a făcut transferul de putere la Kremlin şi mai ales alegerea lui Dmitri Medvedev pentru a ocupa locul lăsat liber de Putin.

De ce a fost anul 1999 un an de cotitură în evoluţia Rusiei, şi de ce cotitura este legată de Kosovo, explică detaliat şi documentat George Friedman într-o analiză Stratfor, asupra căreia voi insista în zilele care vin.

Ce mai rămâne de spus? Transferul de suveranitate nu implică şi un transfer de demnitate. De ce au crezut românii atâţia ani în politica externă a lui Ceauşescu? Simplu: pentru că le-a demonstrat că transferul de suveranitate( CAER şi Tratatul de la Varşovia funcţionau după aceleaşi principii cu UE şi NATO astăzi) nu înseamnă şi un transfer de demnitate naţională. Sigur că afirmarea demnităţii naţionale cere şi asumarea unor riscuri, iar conducătorii slabi şi indolenţi din ziua de azi îşi zic că e mai bine să faci ciocul mic, mai ales când ai bube în cap, vezi aşa-zisa "monitorizare" a României. doar că ei uită sau se fac că nu văd că sunt mize care impun afirmarea demnităţii naţionale. Repet întrebarea: cine îşi asumă riscul apărării demnităţii naţionale?

Biotopul imbecilităţii

Este de-a dreptul fascinant să vezi cum un fapt divers, care nu merita mai mult de două rânduri la rubrica diverse, mă refer la înmormântarea interlopului craiovean împuşcat de partenerul lui de rele şi de poker, a fost transformat de imbecilele noastre televiziuni de"ştiri" într-un soi de funerarii naţionale pentru "eroul" căzut la datorie(de fapt, din pricina unei datorii!). În curând o să avem şi "Monumentul Interlopului Necunoscut", dacă o s-o ţinem tot aşa!

Şi dacă televiziunile sunt imbecile, de ce n-ar fi şi "iluştrii" noştri politicieni? A început un soi de întrecere socialistă: "cine îi sperie cel mai tare pe pensionari cu mărirea pensiei"? Şi cum o puteau face, dacă nu cu sprijinul nemijlocit şi neprecupeţit al televiziunilor? Că s-a creat un soi de biotop al imbecilităţii, în care televiziunile parazitează politicienii, şi invers.

Că liberalii şi-au lovit electoral sub centură adversarii, mărind pensiile de la 1 noiembrie, e una, şi merită să şi-o fure pentru asta! Dar de aici până la a prezenta mărirea pensiilor ca pe un soi de Apocalipsă economică, în care pensionarii sunt primele victime ale Anticristului inflaţionist, e cale lungă şi multă, multă, multă prostie, lipsă de caracter, şi lipsă de principii şi de etică profesională.

Mărirea pensiilor era necesară, şi bine că s-a făcut. În fond, dacă liberalii au ajuns să facă şi politici redistributive, bravo lor! Era cazul! Şi nu cred că toţi banii în plus primiţi de pensionari se vor duce în consum. A crescut şi economisirea internă, ceea ce este o veste bună. Scad costurile creditării dezvoltării economice, foarte mari şi acum, după aderare.

Dacă tot vor să ajute pensionarii, de ce nu vine niciun partid să spună: eu măresc cota de contribuţie socială, măresc şi cota unică de impozitare. Pentru că e iraţional şi populist să promiţi mai multe prestaţii sociale, şi concomitent şi reduceri de taxe şi impozite. Nu ţine! Ori, ori!