luni, 9 februarie 2009

Cum spuneam, criza
Ei bine, este mai prezentă în viaţa noastră decât o muiere cicălitoare, zbanghie şi cu toane! cu toate astea, deşi ar fi trebuit să ne luăm lumea în cap, am ajuns să ne doară în cot de ea! Şi asta pentru că, la început, nu era nici aşa cicălitoare, nici aşa zbanghie, şi nici aşa de multe toane nu avea. Iar odată cu trecerea timpului am început să facem abstracţie de bombănelile, cicălelile şi furiile ei. Pentru un supliment de informaţii pe această temă, intraţi pe blogul prietenului Mordechai şi citiţi discuţiile lui cu nea Stere.
Ce vreau să spun? Nu întotdeauna vedem, deşi lucrurile sunt extrem de evidente, te iau de ochi, semnele prevestitoare ale crizei. De ce? Pentru că viaţa merge înainte, aşa cum ne-am obişnuit. Şi câtă vreme nu ne schimbă radical viaţa, nu ne pasă prea mult. Numai că niciodată nu vom şti când se va ajunge la acel punct de la care schimbarea indusă de criză devine ireversibilă.
Sfârşitul secolului 19 şi întreg secolul 20 au fost marcate de crizele cu repetiţie ale capitalismului, sub diferitele sale forme. Ele au provocat două războaie mondiale, un război rece, şi o pletoră de războaie regionale, subregionale, locale, civile, un Holocaust, câteva genociduri şi un lung, prea lung şir de crime de război şi crime împotriva umanităţii. Capitalismul părea că are resurse să supravieţuiască, şi chiar a spuravieţuit, sub diverse forme, în toată această perioadă.
Ştiu că voi fi înjurat de mulţi pentru asta, dar "comunismul" a fost tot un capitalism, de stat, o variantă ieşită din nevoia unor economii şi societăţi europene de a ieşi din subdezvoltare şi de a se apropia de nivelul de dezvoltare al Occidentului european. Această formă de capitalism, "socializant", este o pură afacere europeană, şi nu a putut fi transpus nicăieri în altă parte. Nici măcar în China sau în Vietnam, ca să nu mai vorbim de Cuba şi de Etiopia, sau de Angola. Trecem peste Chile, pentru că episodul Allende a fost cu totul altceva: o schimbare de guvern în limitele sistemului politic local, în democraţie, cu limitele de rigoare.
Cred că a venit vremea să medităm mai serios şi să vedem într-o altă lumină "revoluţionarul" an 1989 în Estul Europei. Modelul "capitalismului de stat" se epuizase? Personal, cred că nu. Dovadă: unii îi aplică acum reţetele, pentru a scoate capitalismul financiar din a cine mai ştie câta criză.
Se afla în criză? Evident, da. Dar, tot în opinia mea, avea toate şansele să iasă din criză. Era o emulaţie în Est, odată cu venirea lui Gorbaciov, se formulau modele alternative, se enunţau soluţii. Unde au greşit? Au pus, cum fac şi alţi naivi, nu puţini, şi acum, semnul egalului între democraţie şi capitalism. Din punctul meu de vedere, liderii din Est aveau de răspuns atunci la o singură întrebare: cum ieşim dintr-o dictatură de dezvoltare?
Nimeni n-a avut un răspuns cuprinzător, deşi existau două modele, ce-i drept, incomplete şi în acel moment destul de vagi: cel spaniol şi cel chilian. Modelul chinez se conturează abia acum , şi rămâne de văzut cât de rezistent este la şocul social al actualei crize.
De ce a fost nevoie de "revoluţionarul" an 1989? De ce a fost atât de sincronă schimbarea în Est? Părerea mea este că atunci s-a aplicat un uriaş plan de salvare a capitalismului de tip occidental, prin lărgirea pieţelor şi distrugerea concurenţei din Est. Pentru că nu doar pieţele fostelor ţări socialiste au fost introduse în circuit, ci şi altele, dominate de aceste ţări.
Numai că, în buna tradiţie a legilor lui Murphy, ORICE soluţie naşte noi probleme. Gestionarea acestei schimbări s-a dovedit extrem de costisitoare pentru toată lumea, iar rezultatul este agravarea dramatică a crizei de model a capitalismului. Pentru că, în urmă cu 20 de ani el nu de o amânare a reformelor avea nevoie, ci de o schimbare de fond, în care imaginea de Dumnezeu atotputernic a pieţei libere să fie scoasă din uz. A refuzat să plătească atunci preţul reformelor, acum, şi să vrea, s-ar putea să nu-l mai poată plăti.
Nu ştiu dacă întoarcerea la Marx ne poate oferi ceva soluţii. Şi nici la Keynes , de altminteri. Deşi o bună cunoaştere a gândirii celor doi nu ne-ar strica în citirea cauzelor crizei şi pentru formularea unor soluţii. Avem nevoie de altceva, care să ţină cont de noile date ale problemei.
În fond, suntem între două ape: o parte a umanităţii trăieşte încă în lumea în care şi Marx, şi Keynes sunt actuali, o altă parte în lumea care se naşte şi aşteaptă să apară un Marx şi un Keynes care să o descrie şi să-i ofere soluţii. O bună parte din lume trăieşte, deci, în lumea capitalismului industrial, alta, în societatea cunoaşterii şi a capitalismului virtual. Iar aceste două lumi se îndepărtează tot mai mult una de alta, deşi ar trebui să fie împreună.
Nu ştiu dacă după această criză, care va fi mult mai lungă şi mai profundă, chiar dacă multele planuri de relansare a creşterii economice se vor dovedi viabile, capitalismul, aşa cum îl ştim, va supravieţui. Probabil că nu. Economia de piaţă, da, cred că va supravieţui, şi, de fapt, speranţa nostră este tocmai în perenitatea ei şi în capacitatea de a funcţiona şi în timpuri de criză.
Cred şi că va trebui să păstrăm un mix optim între economia epocii industriale şi între economia cunoaşterii. Una fără alta nu se poate. Greşesc profund cei care cred că o societate poate "uita" să producă bunuri industriale, limitându-se doar la producţia de servicii şi de bunuri simbolice. Dependenţa Occidentului, înţelegând prin asta UE şi SUA, de China în materie de bunuri industriale şi de consum este profund nesănătoasă.
Pentru că nu e suficient să ştii, trebuie să ştii şi să produci, în acelaşi timp. Iar China asta face: cunoaşterea se dezvoltă chiar mai repede decât producţia de bunuri şi servicii. Occidentul a crezut că-şi poate menţine dominaţia monopolizând, ca în bunele vremuri ale imperialismului de secol 19, cunoaşterea. În secolul 21 acest monopol nu mai este posibil.
Acum Occidentul are o şansă: aceea de a se reindustrializa, ca o condiţie pentru refacerea ţesutului social grav afectat de procesul de delocalizare a producţiei din ultimii 20-30 de ani. Soluţia este valabilă şi pentru România. Iar procesul de reindustrializare nu poate fi iniţiat şi dus la un final "fericit" decât cu un ajutor substanţial din partea statului.
Şi totuşi, ce a însemnat anul "revoluţionar" 1989: sfârşitul istoriei sau începutul sfârşitului democraţiei?

2 comentarii:

N. Raducanu spunea...

Daca m-ar intreba cineva la ce servesc blogurile, printre argumente ar figura desigur si acela ca doar aici se mai pot citi articole curajoase, iconoclaste, cum este de pilda acesta, se spune ceeace gandesc multi, articole care insa nu se pot intalni in presa si inca mai putin in discursurile politicienilor. Sa scrii, in anul de gratie 2009, ca s-ar mai fi putut salva ceva din „capitalismul de stat“ al anilor `49-`89, ce a facut desigur nepermise greseli, dar care a rascolit societatea romaneasca accelerandu-i mersul in modernitate, trebuie sa nu te sinchisesti prea mult ca asta iti atarna o tinichea de coada. A mai arata ca nu trebuie pus semnul egalitatii intre capitalism si democratie, e o atitudine de stanga ce inca ii revolta pe Liiceanu, Patapievici, Plesu, TrU si alti analisti ce stapanesc spatiul public. Pana cand ei, auzind acelasi lucru din insasi gura lui Basescu, vor proclama ca tocmai ei au fost cei dintai care au descoperit viciile sistemului.
Dar regretele eterne nu isi mai au sens. Mai important ar fi acum de vazut care ar putea fi scenariile post-criza si daca Romania s-ar putea strecura fara cucuie prea dureroase din loviturile perioadei de tranzitie mondiala spre un alt sistem caruia nu i se vad bine contururile. Si sa reflectam daca interventia statului, cu multe sute de miliarde, pentru a aduce pe linia de plutire capitalismul, nu este un procedeu mai pernicios decat a lasa ca vinovatia celor implicati in criza sa se consume pana la capat…

Anonim spunea...

Din nou o discutie foarte interesanta si importanta. Pina acum, asa cum ai aratat, extinderea capitalului pe noi piete in Estul Europei a dat un ragaz pentru actuala criza, facind ce stie capitalismul sa faca mai bine: saraceste pe unii, in speta tari ca Romania, si imbogateste pe altii. Acum capitalismul nu prea mai are unde sa se extinda. O eventuala extindere in ultimele redute ale economiei de stat, Corea de Nord si Cuba, nu ar avea nici macar cum sa atenueze criza globala. Intrebarea este: odata ajunsi la limita extinderii capitalismului prin globalizare, atunci cind nu se mai poate face profit, se ajunge si la criza mondiala? Am ajuns la limita capitalismului prin globalizare? Suntem in perioada post-capitalista acum? Ideologii pietelor libere ne spun ca nu, capitalismul e bine-merci, si in curind iese din spital. Asa, fara un picior, da' cica trebuie sa ne bucuram ca iese viu.

In orice caz, sistemul global a devenit mult mai instabil, odata cu cuplarea majoritatii tarilor in aceasta retea capitalista mondiala. Un stranut la Washington viruseaza intreaga lume. Sa vedem cind or tusi chinezii :)

Fără ură, dar cu îngrijorare, despre viitor.

  Văd că și Elveția dă târcoale NATO. Cică îi tremură anumite părți ale anatomiei de frica rușilor. Măi, să fie! Când dracu au dat năvală ru...