Teoria labei peste bot În editorialul său de luni, 10 martie, publicat în The New York Times, Paul Krugman, profesor de economie la Princeton University şi editorialist al ziarului de aproape zece ani vorbeşte despre „teoria palmei peste faţă”, cu referire la criza economică în care se afundă tot mai mult economia americană şi, odată cu ea, şi economia globală. Ideea este următoarea: dacă nu avem de-aface decât cu un soi de criză isterică, adică este vorba doar de aspecte să le spunem psihologice, dar bazele economiei sunt fundamental solide, o palmă peste faţă, aplicată la timpul potrivit, poate opri criza de isterie şi readuce „istericul” la realitate. În cazul economiei americane, FED a aplicat deja două palme, nu una, peste faţă economiei americane, injectând lichidităţi şi reducând dobânzile, fără rezultate notabile. mai mult, după criza imobiliarului se anunţă o criză a obligaţiilor emise de municipalităţi, care, dacă ne gândim doar la New York şi la Los Angeles, ne dă fiori până şi nouă, darămite americanilor! Dacă stăm bine să ne gândim, teoria asta s-ar putea aplica cu bune rezultate şi în analiza spaţiului politic românesc, care, de ce să nu o recunoaştem, este mai cuprins de isterie ca niciodată. Să fim oneşti şi să recunoaştem că nici măcar în 1990 şi 1991 n-am avut parte de atâta isterie politică, deşi n-am putea spune că am trăit vremuri liniştite. dar cel puţin atunci era clar cine ce era şi ce dorea, rea clară miza jocului, actorii aveau legitimitate şi autoritate, credeau în ceea ce fac şi-şi asumau răspunderi. Numai că în cazul nostru teoria suportă o schimbare de nume, şi se va numi „teoria labei peste bot”, pentru că numai de eleganţă nu e vorba în viaţa politică românească, şi, cu din ce în ce mai rare excepţii, actorii politici se comportă ca nişte băieţi de cartier, cu „maniere” în consecinţă. Sistemul politic românesc este profund traumatizat. Este o realitate indubitabilă, de la care trebuie să plecăm. El a plecat la drum cu cel puţin două handicapuri majore. Primul handicap este permanenta lui comparare atât cu trecutul comunist, cât şi cu sistemele politice din ţări cu democraţii mature şi stabile. Cel de-al doilea handicap îl reprezintă concurenţa ne-loială a unor pseudo - organizaţii ale societăţii civile, în fapt actori politici ne-declaraţi, care au transformat sistemul politic în ţap ispăşitor pentru toate eşecurile de natură economică şi socială ale tranziţiei. Sistemul politic românesc nu a avut timp să se aşeze, să se maturizeze, să se definească, să-şi găsească o voce distinctă. De fapt, nici nu a fost lăsat să se aşeze, pentru că în cazul în care a r fi reuşit s-o facă, ar fi stricat jocurile celor care prosperă de pe urma mediului politic şi economic instabil. După victoria PSD în alegerile din noiembrie 2000 se conturau premizele unei stabilizări a sistemului politic românesc. Stânga îşi găsise, în sfârşit, un vector politic unic, puternic şi eficient, iar dreptei i se oferea şansa unei reconstrucţii, după eşecul guvernării CDR. Condiţiile normalizării erau întrunite: pace socială, creştere economică, integrare europeană şi euroatlantică. Din păcate, reconstrucţia dreptei nu a fost un program al forţelor respective, ci unul exterior lor. Cei care au „programat” Alianţa „Dreptate şi Adevăr” sunt, la modul propriu, nişte anarhişti, prin simplitatea şi radicalitatea proiectelor şi acţiunilor lor. Maniheismul dăunează grav sănătăţii politicii. Era firesc ca nişte vajnici activişti anti-sistem să-şi caute un vector politic pe măsură. Aşa a fost inventat Traian Băsescu drept lider al noului proiect de dreapta, trecându-se peste amănuntul, cel puţin stânjenitor, că acesta era liderul unui partid de stânga, membru al Internaţionalei Socialiste. Traian Băsescu poate patenta „teoria labei peste bot”. A elaborat-o şi a verificat-o în timpul guvernării CDR, a perfecţionat-o în luptele sale de gherilă cu guvernul lui Adrian Năstase şi adus-o la perfecţiune în campania electorală din 2004. Atunci valuri de isterie au cuprins România, culminând cu acuzele de fraudare a alegerilor. Alegerea sa ca Preşedinte al României a fost „palma peste bot” dată clasei politice, care, pe moment, a potolit valul de isterie şi a dus la invalidarea voinţei populare, prin impunerea altei formule de guvernare decât cea ieşită din urnele de vot. A urmat un alt val de isterii: răpirea jurnaliştilor în Irak, lupta anticorupţie, alegerile anticipate, votul uninominal, refuzul de a numi miniştrii propuşi de guvern, destrămarea Alianţei DA, Referendumurile, suspendarea sa. De fiecare dată toată lumea aştepta ca pe o salvare „laba peste botul clasei politice” dată de Traian Băsescu, direct sau prin intermediari, a se citi DNA. Numai că de fiecare dată forţa de lovire a lui Traian Băsescu era tot mai mică, pentru că autoritatea morală sa a ajuns la cele mai joase cote posibile. De aceea ultima „labă peste bot” pe care a încercat s-o aplice Traian Băsescu, prin reîncălzirea „ciorbei” numită „fuga lui Hayssam”, clasei politice a căzut în gol. Nici măcar oficioasele(unele dintre ele aflate în grave crize de management, de resurse şi de credibilitate) nu s-au mai isterizat. Un motiv al nepăsării lor s-ar putea să fie atacul cel mai brutal la adresa jurnaliştilor şi trusturilor de presă conţinut de intervenţia lui Traian Băsescu în faţa procurorilor. Nimănui din presă nu-i surâde o vizită la Parchet doar pentru că lui „Zeus” i s-a pus pata pe el! S-ar părea că „laba peste bot” şi-a făcut efectul, dar nu după cum spera Traian Băsescu, ci după de-acum clasicul principiu „unde dai şi unde crapă”. Cea mai mare parte a clasei politice pare să se fi vindecat de isterie şi începe să gândească raţional. Se conturează alianţe politice interesante, cum este cea dintre PSD şi PNL, care, mie, cel puţin, mi se pare cea mai logică şi mai adecvată condiţiilor actuale ale României şi imperativelor continuării creşterii economice şi reducerii sărăciei şi subdezvoltării. Cred că un prim pas spre construirea unei alternative politice ne-isterice la partidul prezidenţial, PD-L, născut isteric, ar putea fi numirea unui candidat comun pentru Primăria Generală a Capitalei, altul decât Ludovic Orban, Sorin Oprescu sau Marian Vanghelie. S-ar putea să fie o idee greu de digerat pentru cei doi actori, dar este posibil ca proiectului unei candidaturi comune celor două partide să se ralieze şi alte partide mai mici. Oricum, din punctul de vedere al votanţilor, isteria nu rimează cu exigenţele bunei guvernări. Şi nici cu labe peste bot nu mai poţi schimba ceva în ţara asta.

Când te prinde Fiscul la curve

Guvernatorul statului New York, Eliot Spitzer, a fost prins la curve, de lux, ce-i drept, nu de nevastă, ci de inspectorii de la Fisc, care au fost sesizaţi de bancherii guvernatorului despre mişcări suspecte de fonduri.

Citiţi toată povestea aici: http://www.nytimes.com/2008/03/11/nyregion/11inquire.html?hp.

La noi curvele de lux sunt pe prima pagină a ziarelor, lăudându-se cu maşinile de zeci şi sute de mii de euro, primite pentru "prestaţiile" lor, dar Fiscul se face că nu vede. Sunt analfabeţi, sau citesc doar "Idei în dialog"?

Anticomunismul de hipermarket.

Dacă nu aş fi împotriva etichetelor, în general, rândurile care urmează se pot încadra la capitolul „Ce-mi plac idioţii de serviciu!”. De ce? Nu e greu de înţeles. Criza hipermarketurilor şi mai ales activismul, neobişnuit pentru România, al patronatelor din industria alimentară, a pus în dificultate marile lanţuri de retail, care nu de patronate se tem, ci de o criză de imagine. Pentru că pagubele de acolo vin, din scăderea încrederii consumatorilor în capacitatea lor de a fi negustori cinstiţi. Şi până acum hipermarketurile au făcut tot ce au putut pentru a nu ieşi în presă nicio informaţie compromiţătoare despre practicile lor şi mai ales despre neregulile descoperite de diferitele organisme de control ale statului, care, nu se ştie de ce, le cam ocolesc, în schimb se înverşunează asupra amărâţilor de buticari, care au parte de spectacole televizate ori de câte ori se descoperă vreo conservă expirată. 

Nu că asta nu ar fi grav, dar prea sunt unii sfinţi şi alţii diavoli, funcţie de mărimea şpăgii şi de destinaţia ei! Şi cum se prefigurează cea mai gravă criză de imagine pentru hipermarketuri, şi-au zis că nu strică să atace, că atacul este cea mai bună apărare. Cineva, băiat deştept, i-a sfătuit să joace pe cartea anti-comunismului. Rezultatul e de tot hazul! Cităm din articolul publicat în „Cotidianul” de sâmbătă, 8 martie 2008, sub semnătura lui Lucian Davidescu, nu înainte de a face o precizare. „Cotidianul” este prins într-un ghem de interese publicitare greu de descâlcit pentru cititorul obişnuit. Deşi pare o opinie inocentă, nu e. Şi nu e pentru că în alte publicaţii ale caţavencilor apare reclamă din gros pentru hipermarketuri, ca să nu mai vorbim despre faptul că au şi agenţie de publicitate, deci sunt într-un perfect conflict de interese! „Acum doi ani cereau taxe vamale la import, ca să nu fie concuraţi de marfa ieftină. Acum patru ani cereau ştergeri de datorii, pentru că nu reuşiseră să îşi plătească impozitul la stat. 

Acum opt ani câştigau licitaţii pentru spitale la preţ triplu, din care jumătate era spaga. Acum 16 ani deveneau proprietarii de drept ai unor fabrici unde în comunism fuseseră doar stăpâni. Acum 32 de ani îşi începeau cariera de gestionari, politruci sau securişti. I-aţi recunoscut? Ei sunt proprietarii fostelor ferme şi făbricuţe de stat, care nu prea au ştiut niciodată să facă afaceri, dar s-au priceput de minune să facă bani. Să rezolve orice cu jumătatea de porc sau baxul de vin bine plasate în portbagajul prim-secretarului pe judeţ. Ei bine, dacă astăzi îi auziţi pe câte unii care se plâng despre cât de năpăstuiţi sunt pentru că trebuie să-şi vândă marfa ieftin prin magazine, uitaţi-vă bine: ei sunt! S-au strâns intr-un fel de sindicate ale patronilor.” Puteţi citi continuarea la http://www.cotidianul.ro/index.php?id=18375&art=44283&cHash=778a7ac117 

După ce trecem peste demascarea stalinistă, rămân câteva întrebări. În primul rând, în industria alimentară a României domină marile grupuri europene şi fondurile de investiţii americane. Asta se întâmplă şi la carne, şi la lactate, şi la ulei, şi la zahăr, şi la pâine. Nu dăm nume, că nu-şi au rostul aici, dar cine vrea se poate informa. Or fi ăia „comunişti sau securişti”? Nici vorbă! Sunt tot capitalişti! Şi vor să obţină o felie mai mare din tortul creşterii preţurilor alimentare, din care hipermarketurile se înfruptă singure şi cu neruşinare. Să mizezi pe anti - comunism în lupta dintre nişte capitalişti care se încaieră pe profit, iată ceva ce doar în Românie se putea imagina!

UPDATE: În apărarea hipermarketurilor intervine şi Sorin Ioniţă, director la SAR, într-un editorial din "Evenimentul Zilei" de astăzi, 11 martie, pe care îl puteţi citi aici http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/795152/SENATUL-EVZ-Mestecati-bine-inainte-de-a-inghiti/. Omul nostru e, ca tot românul, imparţial, de genul: "toţi sunt de vină, de fapt nimeni nu-i de vină, resemnaţi-vă cu situaţia, aşa-i în capitalism!"

Totuşi aş vrea să discut un pasaj din editorial. Spune Sorin Ioniţă: " Nu-mi fac, de asemenea, iluzia că publicul majoritar ar putea înţelege principiul economic elementar, dar contraintuitiv, că preţul final pe piaţa concurenţială nu e decis de producători şi costurile lor, ci de puterea de cumpărare a consumatorilor. Dacă noi am fi dispuşi să plătim mai mult, de mâine preţurile ar sălta instantaneu, în ciuda lacrimilor de crocodil vărsate în conferinţe de presă. Ce vedem de fapt este o bătălie între cele trei categorii - producători, procesatori, vânzători - pentru a împărţi între ei un anumit profit fix generat pe piaţă. Indiferent cine câştigă această luptă, fiţi siguri că preţul la consumator nu se va schimba."

Să vedem ce este fals în această afirmaţie. Plecăm de la realitatea că, de exemplu, în România preţul la lapte, pe raft, este dublu decât în RFG. Să înţelegem, în prostia noastră contraintuitivă, că atât suntem dispuşi să plătim, iar nemţii, cu venituri medii de cel puţin cinci ori mai mari decât media românilor, sunt dispuşi să plătească doar jumătate? Deci vinovaţi pentru preţuri suntem noi, că plătim, nu băieţii deştepţi, care se prevalează de poziţia lor dominantă pe piaţă? Fain e să te facă academician madam Pippidi! Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi!

Măciuca lui Geoană

Vă mai amintiţi ce scriam nu de mult despre poliţa de asigurare pe care şi-a făcut-o Mircea Geoană, acceptând revenirea lui Adrian Năstase în prim-planul acţiunii politice a PSD? Ei bine, ceea ce s-a întâmplat la acest sfârşit de săptămână a confirmat cele scrise, pentru care mulţi mi-au bătut obrazul. Marian Vanghelie a ieşit astăzi într-o conferinţă de presă, în care a lansat un atac virulent la adresa lui Adriean Videanu. De fapt, sub pretextul nevoii de a face lumină în afacerea „Bordei”( ce glumă bună, cu Daniel Morar şef la DNA!) Vanghelie a dezvăluit, candid, că Ion Iliescu , împreună cu Adrian Năstase s-ar fi întâlnit vineri cu premierul Tăriceanu. Ştirea, în sine, nu ar avea nimic senzaţional, cu atât mai mult cu cât Vanghelie a spus că cei doi au avut mandat de la conducerea PSD. Numai că lucrurile nu sunt atât de inocente pe cât par. După ce joi noaptea s-a întâlnit cu Ion Cristoiu, vineri la prânz Vanghelie a avut două întâlniri, care pun în altă lumină informaţia oferită presei, mai bine zis motivele dezvăluirii. Una a fost întâlnirea cu Vasile Blaga. Da, acel Vasile Blaga! Căruia i-a spus clar că el nu va candida, pentru că în sondaje are doar 5% din intenţiile de vot ale bucureştenilor. Dar că poate da o mână de ajutor PD-L, în sensul aşteptărilor lui Băsescu: eliminarea lui Iliescu şi a lui Năstase din PSD. Planul lui este simplu: formal, va sprijini candidatura lui Sorin Oprescu, având grijă să rezulte clar că doctorul este candidatul celor doi. După care îi va torpila candidatura, astfel încât Oprescu să obţină un rezultat catastrofal, care să-i dea lui motiv să ceară măsuri radicale împotriva celor doi. Iar organizaţia de Bucureşti nu dă în clocot de dragul lui Sorin Oprescu. Dacă planul lui Vanghelie va funcţiona, şi avem motive să afirmăm că va funcţiona, el va deschide drumul unei înţelegeri între PD-L şi PSD, aripa Geoană, un Geoană care-şi doreşte cu ardoare un post în viitorul Guvern. De altminteri, Geoană i-a oferit deja lui Vanghelie echipa lui de consilieri englezi, mari „cunoscători” ai realităţilor dâmboviţene! Eşecul este garantat! Vă mai amintiţi ce spunea Vanghelie, citez aproximativ: „Staţi liniştiţi, PSD va pierde alegerile locale. Totul este să le pierdem onorabil!” Se vede clar că înfrângerea este premeditată. A doua întâlnire a avut loc tot vineri, coincidenţă! în cârciuma în care Michy Şpagă îşi serba aniversarea. Interlocutor, Cristian Pârvulescu. Motivul? Acelaşi sondaj de opinie. Vanghelie vrea să candideze în continuare la sectorul cinci. Numai că are o problemă de imagine. În sondaj, primul lucru care i se reproşează este acela că ar fi analfabet. De aceea, după principiul „intelectualii Romavia”, care l-a făcut pe Traian Băsescu răsfăţatul jet setului „intelectual”, şi-a zis că nu ar strica să-şi cumpere şi el un intelectual de marcă. I-a propus lui Pârvulescu să fie, şi de formă, şeful echipei lui de campanie electorală. Şi nu degeaba, ci pe o sumă extrem de atrăgătoare. A fost tratat cu refuz, nu pentru că Pârvulescu ar avea doar principii, nu şi nevoi, ci pentru că nu poate risca să păţească ce a păţit Dan Pavel după aventura lui cu Jiji! Cine îşi închipuia că la PSD lucrurile s-au liniştit, înseamnă că nu-l cunoaşte pe Geoană! Şi la aşa stăpân, aşa slugă. Vanghelie, măciuca lui Geoană! Idioate vremuri trăim!

Afacereza, teorie şi practică Un năuc, oploşit pe la una dintre multele agenţii de creaţie publicitară din minunata noastră ţară, crede că a dat lovitura cu o invenţie lingvistică pe cât de stupidă, pe atât de lipsită de haz: afacereza. E un soi de păsărească, din seria furculision, pe care, vezi Doamne, o vorbesc oamenii de afaceri în taxi, la restaurant şi, dacă facem un nu prea mare efort de imaginaţie, probabil şi la budă! Lăsând reclama acolo unde îi cam este locul, la coşul de gunoi al rateurilor publicitare, năucul cu pricina nu a exagerat prea mult, el inspirându-se dintr-o realitate la fel de stupidă şi lipsită de haz, de această dată cu trimitere la guvernanţi şi la capacitatea lor de a „comunica”. Un exemplu de afacereză practică l-am avut joi seara, când invitatul lui Mihai Gâdea la „Sinteza Zilei” a fost poetul, prozatorul şi ministrul de finanţe Varujan Vosganian. Că Mihai Gâdea e alăturea cu economia, nu ne miră. A terminat Teologia! Dar, în felul lui, a reuşit să fie mai coerent şi mai explicit decât ministrul nostru de finanţe. Pentru că Varujan Vosganian nu a reuşit să ne spună clar un lucru: de ce a fost nevoie de o rectificare bugetară la numai două luni după începerea execuţiei bugetului? Ni s-a pus placa nevoii de reducere a deficitului bugetar, prin tăierea cheltuielilor inutile ale administraţiei. Teoretic sună bine, adică populist, mai ales în an electoral. Le-am luat limuzinele şi aerul condiţionat de la gură, mama lor de birocraţi! Da, dar e vorba de 1,1 miliarde de euro cheltuieli în minus! Dacă am fi cumpărat aparate de aer condiţionat de banii ăştia, puneam de-o schimbare climaterică în România şi aveam nevoie de o centrală nucleară în plus să le facem să funcţioneze! Ce se putea întâmpla atât de dramatic în aceste două luni, de era nevoie de o rectificare motivată de nevoia disperată de a ţine în frâu deficitul bugetar? Să fim serioşi! Statul nu are prea mari cheltuieli în aceste luni de iarnă, pentru că lucrările de investiţii fie sunt oprite, pe motiv de climă aspră, fie în faza de pregătire a licitaţiilor. Mai mult, graţie conştiinţei înaintate a poporului român, e sezonul cozilor la plata impozitelor locale. Şi încă ceva: anul trecut, chiar şi cu miliardul ăla de euro cheltuit în câteva zile, la sfârşitul lui decembrie, deficitul bugetar s-a situat sub cel asumat prin Bugetul de stat, graţie unei creşteri economice mai mari decât cea prognozată, cu tot anul agricol mizerabil pe care l-am avut în 2007. „Guvernul vrea sa evite o eventuală procedură de deficit excesiv, care ar da sentimentul că România nu poate coordona politica bugetara cu cea monetară. Plus că ar fi un semnal negativ pentru investitorii străini şi pentru agenţiile de rating în ceea ce priveşte limitarea deficitelor externe", declara Varujan Vosganian în conferinţa de presă care a urmat şedinţei de Guvern în care s-a aprobat rectificarea. A, despre deficitul extern era vorba, şi despre inflaţie! Dar ca de obicei când pui diagnostice greşite, nici tratamentul nu are cum fi adecvat bolii reale. Iar boala reală a economiei româneşti poartă un nume: uitarea. Am uitat că, pentru a consuma bunuri şi servicii, trebuie să le producem întâi. Or, noi nu mai ştim să mai producem. Nu citiţi aceste lucruri pentru prima oară, şi nici ultima oară. Bun, nu vom mai cumpăra aparate de aer condiţionat, limuzine şi mobilier pentru birocraţia statului. Dar nu vom mai cumpăra mâncare? S-a întâmplat ceva dramatic, în sens pozitiv, cu agricultura românească? Nu vom mai cumpăra petrol? Gaze naturale? Bogaţii României vor renunţa la maşinile lor de sute de mii de euro în favoarea Loganului? Se vor îmbrăca de la Apaca? Să nu uităm şi alt lucru important: dacă prin măsuri administrative putem limita cheltuielile statului, ce facem cu cele şase-şapte miliarde de dolari trimise în ţară de românii care muncesc în Occident, şi care se duc în consum, nu în economisire? În afară de autoturisme şi piesele de schimb aferente lor, ceva produse „albe”, adică frigidere, congelatoare, maşini de gătit, ceva mobilă, ce mai producem? Veţi spune că mai producem soft. Da, vezi să nu! Softul ne va echilibra imediat balanţa externă! Mai degrabă industria XXX! Cei patru ani de guvernare a dreptei au dus la accentuarea problemelor structurale ale economiei. Deşi reală, creşterea economică este înşelătoare. Ea nu face decât să amâne restructurarea de fond a economiei. Nicio ţară nu va putea trăi la nesfârşit într-o economie bazată exclusiv sau majoritar pe servicii, oricât de mare ar fi valoarea adăugată a acestora. România are una dintre cele mai reduse rate de economisire din UE. Asta este o slăbiciune structurală importantă. De ce nu economisesc românii? Cei mai mulţi nu au cum s-o facă, pentru că de-abia îşi duc zilele. Cei care au ceva bani, nu au prea multe instrumente de economisire la îndemână. Şi atunci, fie statul pune la punct o strategie coerentă de amânare a consumului gospodăriilor, care să includă, ca în cazul Franţei, Livretul A, un instrument de economisire bancară cu un randament fix, garantat de stat, care să se situeze clar peste inflaţie, fie continuă să facă gesturi simbolice, care servesc scopurilor propuse precum frecţia cu „Diana” piciorului de lemn! Presiunile inflaţioniste vor continua să vină din afară. Preţul petrolului atinge cote inimaginabile, din motive dintre cele mai ciudate, departe de mecanismele obişnuite ale cererii şi ofertei. Şi celelalte materii prime au ajuns valori de refugiu pentru capitalurile speriate de criza imobiliarului din SUA. Alimentele se scumpesc într-un ritm nemaiîntâlnit în ultimele decenii. Dolarul a luat-o la vale, euro la deal, toată lumea se teme de o recesiune, dar lucrează pentru a o face posibilă. De unde se vede că nu doar în România se vorbeşte afacereza! Avem decidenţi politici la vârf tot mai ignoranţi în materie de economie, care nu ar recunoaşte o criză economică nici atunci când ar călca în ea! Avem tot felul de teoreticieni ai nimicului, care cred că pot vindeca recesiunea economiei globalizate cu câteva incantaţii monetariste. Acestora le dăm o veste proastă: anii Friedman s-au terminat! A venit vremea economiei sociale de piaţă. O spune J. Bradford DeLong, fost subsecretar de stat la Tezaur în administraţia Clinton, profesor de economie la Universitatea Berkley din California, care adaugă: „ Există chiar şi un argument acceptabil de către conservatori în favoarea principiilor social-democrate. Democraţiile sociale de după cel de-al Doilea Război Mondial au produs societăţile cele mai bogate şi mai juste social din întreaga istorie a umanităţii. Puteam spune oricând că politica socială şi cea industrială post-belice erau ineficiente din punct de vedere economic, dar nu că ele erau ne-populare(precum monetarismul, s.n.) Nu ne înşelăm afirmând că stabilitatea politicilor duse în acel timp datorează mult coexistenţei unei economii de piaţă dinamice, în creştere rapidă şi unei politici social democrate.” Bradford DeLong nu vorbeşte afacereza, deci nu are nici-o şansă de a fi înţeles la Bucureşti, unde se mai vorbeşte şi stupireza. De la stupiditate...

Liberalizarea Realităţii Bate vântul schimbării la trustul de presă al lui SOV. Mai timid prin paginile Cotidianului, mai viguros prin studiourile Realităţii. S-ar putea să asistăm la un moment istoric, din seria: "anul dezlipirii buzelor lui Păunescu de fundul lui Ceauşescu"! Numai că acum este vorba de transformarea Realităţii din goarnă cotrocenistă în goarnă liberală. O discuţie cu un personaj bine informat mi-a lămurit misterul siguranţei şi aroganţei cu care Fenechiu, Relu Fenechiu! evolua în ultimul timp în emisiunile Realităţii TV.

Liberalii i-au dat o lovitură crâncenă lui SOV. Mai ţineţi minte o afacere de acum câteva luni, când, precum câinele ţiganului, Petrom Service s-a întors la stăpânul lui dintâi, după ce a poposit în ograda lui Vântu? Dacă da, trebuie să ştiţi şi faptul că nu s-a întors degeaba, ci contra sumei de 200 de milioane de euro. Doar că plata sumei către Vântu se află la mâna liberalilor, de vreme ce statul român îşi are reprezentantul său în Consiliul de Administraţie al OMV-Petrom. Iar reprezentantul are puterea de a bloca anumite decizii, ceea ce a şi făcut în cazul de faţă.

Naşpa moment pentru SOV şi, implicit pentru trustul media din dotare! De ce? Pentru că SOV n-a dat niciodată bani de la el pentru ziare şi pentru Realitatea TV, ci obliga firme precum Petro Service să le dea reclamă. Acum că şi-a vândut firmele, nema reclamă, nema bani! Secetă mare! Că o televiziune costă scump, mai ales când plăteşti nişte muhaiele ca pe Larry King!

Aşa încât între liberali, în căutare de presă bună, şi SOV a avut loc o discuţie amicală, cu pistoalele pe masă! Mesajul lor a fost, în rezumat: flăcău, dacă eşti cuminte şi ai grijă de noi, şi noi avem grijă să-ţi primeşti banii! Dar nu acum, că nu suntem proşti! Să vedem cum te comporţi, să vedem cum va fi la locale, cât de fidel eşti noii cauze...

SOV a încercat s-o dea cotită, că el nu face campanie electorală partidelor, că nu face politică la televiziunea lui, că hâr, că mâr... Băieţii l-au placat scurt: nu-i nimic, nu promovezi PNL, promovezi oamenii noştri şi mesajele noastre. Uite lista. Mai vorbim!

SOV a mai fost vizitat în particular de Relu Fenechiu, care vrea "Ziua de Iaşi". SOV iar a dat-o cotită, că se termină cu francizarea, că nu-l mai interesează. Punem pariu că se face Relu Fenechiu cu un ziar numai bun să-l promoveze în fruntea Consiliului Judeţan? Şi nu-i aşa că bate vântul schimbării şi pe la Vântu prin ogradă?

Băieţi, luaţi notiţe! Dacă liberalii fac asta având un Guvern cu 20% susţinere, ce vor face ăia de la PD-L, dacă, Doamne fereşte! pun de-o majoritate absolută? Şi apropo, ce vor zice caţavencii acum? iar vom asista la un greţos festival de "principii"?

Când laşitatea legiferează

Până în momentul în care deputaţii au votat Legea votului uninominal, din lungul şir de motivaţii pentru care o lege sau alta iese într-un anume fel din Parlament lipsea laşitatea. Acum această lipsă a fost corectată. Practic, reprezentanţii poporului în Parlament au votat schimbarea sistemului electoral nu din motive de oportunitate, de necesitate sau de servire interesului public, ci din laşitate. Nu au avut puterea să se opună presiunii care a venit dintr-o anumită parte a presei, aservită până la greaţă Palatului Cotroceni, care întrece în obedienţă defuncta „Scânteia”, şi a „societăţii civile”, cea care vede idei şi crede că misiunea ei este „reformarea” cu orice preţ a clasei politice. Ni s-a spus până la saturaţie că românii doresc cu ardoare votul uninominal, că-l aşteaptă precum poporul evreu pe Mesia, că nu au decât un singur dor: la următoarele alegeri să voteze omul, nu lista. De parcă pe listă ar fi fost păsărici(sic!), nu oameni! În tot acest timp în care chipurile s-a dezbătut tema introducerii votului uninominal nu am văzut manifestată în nici-un fel dorinţa arzătoare a ”poporului” în ceea ce priveşte votul uninominal. Fapt care pune la îndoială existenţa milioanelor acelea de semnături în sprijinul schimbării sistemului de vot cu care se laudă partidele. Cum se face că din milionul ăla de semnatari ai iniţiativei PSD nu am văzut nici unul cu o pancartă, ceva, în faţa Parlamentului, în ziua votului? Or fi înţeles pentru ce semnează? Din laşitate şi de frica linşajului mediatic deputaţii au votat o lege despre care ştiu că va produce efecte opuse celor clamate, o lege care, în loc să rezolve problemele clasei politice, le agravează şi induce altele noi. „E bine? E rău? Va fi bine? Va fi rău? Nu ştiu încă. Legea şi votul din Parlament reprezintă însă cel mai clar exemplu de capcană creată de oamenii politici şi în care au căzut chiar ei. Ani de zile, pentru a arăta că ei sunt buni şi ceilalţi răi, că ei ţin seama de opinia alegătorilor, dar că sunt puţini, în timp ce oamenii politici ceilalţi nu stau cu picioarele pe pământul realităţii, nu simt nevoile poporului pentru că sunt aleşi pe listă şi de aceea este nevoie de vot uninominal, ca să avem omul şi parlamentarul, fiecare cetăţean să aibă deputatul sau senatorul său, pe care să-l aleagă şi pe care, apoi să-l tragă de urechi, unii politicieni au afirmat - până la saturaţie - că singurul medicament pentru vindecat actuala clasa politică (din care ei nu fac parte) sunt alegerile uninominale”, scrie, de exemplu, pe blogul său Adrian Năstase. Nu este singurul din PSD care are îndoieli. Dan Mihalache scrie, la rândul lui: „Trebuie să constat că subiectul sistemului electoral nu a parcurs o dezbatere raţională, ci a fost utilizat ca vehicul populist demagogic. Noi nu am discutat, pe fond, ce tip de scrutin se potriveşte actualei etape de dezvoltare politică a României, ce vrem să obţinem cu el, ci am demarat o „cursă a populismului” în ceea ce priveşte susţinerea publică a votului uninominal. E valabil si pentru PSD! Cu alte cuvinte: problema a fost nu cum configurăm sistemul politic prin sistemul electoral, ci cum un actor sau altul adiţionează „puncte” pliindu-se pe opinia publica…Asta este…” Aşa o fi! Dar e cam târziu pentru regrete! PRM şi UDMR au refuzat, din motive diferite, dar nu pe fond, uninominalul. PC l-a acceptat, dar îl contestă, alături de PRM, la Curtea Constituţională. PNL nu este foarte convins că-l avantajează uninominalul, dar nu putea vota altfel, de vreme ce Guvernul îşi asumase răspunderea pe marginea acestei legi. Iar PD-L nu-şi permite să cârâie, că-l fulgeră Zeus! Şi uite aşa ajungem la Traian Băsescu, adevăratul autor moral al impasului în care se găseşte România, prin adoptarea unei legi populiste, care, cum spuneam, nu va aduce beneficiile scontate. Traian Băsescu este un speculant politic de un cinism fără margini, un om lipsit total de morală şi de ruşine. S-a hotărât să mizeze pe votul uninominal, despre care iată ce afirma în 2006, la şcoala de vară a tineretului din PD, în septembrie 2006: „Ai momente când demagogic susţii o soluţie numai pentru că ţi se pare că dă bine la public, după care, când te duci în spatele uşilor la partid şi cu oameni care se pricep, începi să faci socotelile şi îţi dai seama că soluţia pe care o propui nu permite realizarea unei majorităţi democratice“ , doar în momentul în care se contura în Parlament o majoritate anti - prezidenţială, care l-a şi suspendat în aprilie 2007. De fapt, unde am ajuns? Din dorinţa de a se răzbuna, Traian Băsescu a folosit ameninţarea cu votul uninominal, dar s-a trezit că parlamentarii, de frica unui nou linşaj mediatic, i-au făcut pe plac. Acum, la rândul lui un laş, Traian Băsescu nu suflă un cuvânt, nu salută adoptarea legii, pentru că, de fapt, legea propriu-zisă nu-i mai serveşte la nimic. Abia dacă nu ar fi fost adoptată i-ar fi fost de folos, pentru ajuta PD-L printr-un discurs demascator, acuzator, la adresa „nemernicilor” din tabăra celor 322, care se tem de judecata poporului. Dacă bunul Dumnezeu ascultă rugăciunile nevolnicilor noştri politicieni, acum este probabil foarte ocupat! Nu avem nici-o îndoială că toţi se roagă pentru un verdict de ne-constituţionalitate, care ar mai amâna aplicarea Legii până la următoarele alegeri. Şi asta e o formă de laşitate. Această lege nu trebuia votată. Punct! Pentru că, în esenţă, este produsul laşităţii, fricii şi ipocriziei unor indivizi pentru care interesul naţional este o vorbă în vânt. Nici unul dintre ei, în frunte cu Traian Băsescu, nu mai are dreptul moral să vină să ceară votul românilor. O vor face, din păcate, pentru că au lipsit de la lecţia de morală. Şi pentru că ştiu că laşitatea lor este şi laşitatea noastră, a cetăţenilor...

Fragmentarea puterii

"Totul ar fi pierdut dacă aceeaşi persoană sau acelaşi grup de oameni influenţi - nobili sau simpli cetăţeni, ar deţine controlul asupra tuturor celor trei puteri: puterea de a emite legi, de a executa deciziile şi de a da verdicte juridice." Aşa sună paragraful din capitolul şase al cărţii a unsprezecea a lucrării lui Montesquieu „Despre spiritul legilor”, care va fi cunoscut de atunci încolo drept „principiul separării puterilor în stat”, care stă la baza organizării sistemelor politice moderne. Pentru a înţelege ce l-a făcut pe Montesquieu să emită celebrul principiu trebuie să ne reamintim cuvintele regelui Ludovic al XIV lea, care se identifică de atunci cu regimul absolutismului regal, „statul sunt eu!” Născut în 1689, Montesquieu s-a format în ultimii ani ai domniei Regelui Soare, cel care timp de cincizeci şi patru de ani a fost propriul său prim ministru. Pe măsură ce statul a devenit tot mai complex, puterea sa a sporit, dar şi sarcinile care îi revin s-au înmulţit. Politologul german Winfried Steffani a formulat un catalog cuprinzător al acelor factori care joacă astăzi un rol important în vederea realizării ideilor lui Montesquieu — garantarea libertăţii şi demnităţii umane precum şi evitarea abuzurilor statului. Winfried Steffani, politolog german, distinge între următoarele nivele: Nivelul statului de drept, orizontal: acesta se bazează în principiu pe separaţia uzuală a puterii în putere legislativă, putere executivă şi putere juridică, care a fost însă modificat în mod considerabil de introducerea sistemului parlamentar şi de sistemele moderne de partide. Nivelul temporal: în toate democraţiile occidentale, durata mandatului parlamentar şi al celui guvernamental este limitat. Acesta este încheiat sau reînnoit prin alegeri. În timp ce partidele din sistemele parlamentare contribuie parţial, la nivelul statului de drept, la o amalgamare a puterilor, la nivel temporal ele sunt cele care previn abuzurile de putere, punând la dispoziţia electoratului alternative şi împiedicând constituirea unei dictaturi monopartidiste. Nivelul federal: nu interesează cazul României, dar poate fi interesant în cazul în care UE va deveni o federaţie. Şi acum Tratatul Constituţional limitează puterea instituţiilor politice ale statului naţional. Pe de altă parte, statele membre ale Uniunii au puteri diferite de influenţare a întregului. Nivelul constituţional: aici vorbim în primul rând despre Constituţie. Ea limitează în majoritatea democraţiilor de tip occidental competenţele decizionale ale majorităţilor parlamentare, stipulând necesitatea că pentru modificarea Constituţie este nevoie de o majoritate calificată (= două treimi din voturi) care să-şi exprime acordul în acest sens . Nivelul decizional: Procesul decizional şi de formare a voinţei politice nu mai are loc astăzi doar la nivel statal, ne-putând fi astfel descris doar cu ajutorul unor categorii care ţin de statul de drept. La acest nivel trebuie ţinut neapărat cont de capacitatea partidelor, grupurilor de interese şi a opiniei publice de a limita puterile din stat. Nivelul social: în ciuda dizolvării statului fragmentat în clase, societatea de astăzi s-a transformat într-o "clasă mijlocie nivelată" (Helmut Schelsky). Interesele multiple susţinute de diferitele straturi sociale fac ca partidele politice să formuleze oferte şi propuneri diferite în vederea soluţionării problemelor de ordin politic.(Pentru mai multe detalii, vezi www.dadalos.org/rom). Pe noi ne interesează, din perspectiva evoluţiilor de pe scena politică, nivelul decizional şi nivelul social al separaţiei puterilor în stat. Apariţia statelor totalitare, după Primul Război Mondial, dar mai ales perpetuarea lor după cel de-al Doilea Război Mondial a constituit un excelent pretext pentru o fragmentare a puterii statului, în sens larg. Statul, chiar şi în forma sa democratică, după model occidental, a fost privit permanent ca un duşman al cetăţeanului, fiind suspectat de abuzuri şi de intenţia de a limita drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Luând ca model principiul separaţiei puterilor în stat, s-a procedat la o fragmentare a puterii legislative, executive şi administrative a statului, cel mai adesea sub forma „descentralizării”, a apropierii deciziei de cetăţean. S-a spus că acest proces de „devoluţie” a statului este în interesul cetăţeanului. Dar chiar este în interesul său? Statul este, chiar fără să-şi fi propus asta, cel mai mare obstacol în calea generalizării modelului neo-liberal al globalizării, singurul adversar de talie, capabil să oblige marile entităţi economice transnaţionale să respecte regulile şi interesele legitime ale cetăţenilor este statul. Un astfel de adversar trebuie pus la colţ şi puterile lui limitate drastic. De aceea de la mijlocul anilor 70 ai secolului trecut a început un adevărat război mediatic împotriva statului, un proces de demonizare a sa, care a avut drept obiectiv reducerea puterilor sale la un nivel care să asigure doar capacitatea de a menţine un minimum de stabilitate politică şi socială, necesară marilor actori economici ai globalizării să-şi asigure maximizarea profiturilor, fără a mai fi obligaţi la cheltuieli suplimentare cu asigurarea unor standarde de calitate pentru bunurile şi serviciile lor. Prin fragmentarea iraţională a puterii calitatea guvernării s-a deteriorat progresiv peste tot în lume, inclusiv în marile democraţii occidentale. Clasa aceea mijlocie nivelată este o ficţiune. Real este doar procesul de disoluţie a clasei mijlocii, care va fi înlocuită, fără îndoială, de o clasă care are în comun sărăcia. Într-o lume tot mai bogată, sărăcia este criteriul de structurare a noilor clase sociale. Şi cum spuneam nu de mult, săracii nu votează, pentru că nu se mai simt reprezentaţi, dar şi pentru că prin fragmentarea iraţională a puterii, se diluează şi răspunderea aleşilor. Practic, nu au pe cine trage la răspundere pentru eşecurile guvernării. Multiplicarea centrelor de putere naşte o concurenţă nesănătoasă între ele şi transformarea luptei pentru putere în scop în sine. Modificarea legilor electorale şi alegerea directă a preşedinţilor de consilii judeţene este un pas în plus pe drumul fragmentării suplimentare a puterii în Românie. Asta va reproduce războiul dintre palate şi la nivel local. Cu menţiunea că se introduce un actor suplimentar: parlamentarul. Aşadar vom avea conflicte între preşedinţii de consilii judeţene, un soi de preşedinţi de judeţ, consiliile judeţene, deja un soi de parlamente, prefecţi, primari, dar şi parlamentari, care, după introducerea votului uninominal, cer, cum a făcut recent Ioan Oltean de la PD-L, puteri executive, pe motiv că trebuie să aibă instrumentele necesare îndeplinirii promisiunilor electorale. Super primari sau super miniştri? Fragmentarea iraţională a puterii se evidenţiază şi la nivelul altor instituţii politice şi administrative româneşti. Ea a ajuns în acel punct în care practic a paralizat statul şi-l face neputincios. În acest moment statul român este o ficţiune, şi asta se vede. Nu vedem cum, cu o clasă politică inconştientă, nedemnă de acest nume, cu o societate civilă cu nimic mai bună decât ea, cu indivizi, în loc de cetăţeni, se va putea pune punct fragmentării iraţionale a puterii, respectiv golirii de conţinut a statului şi transformării democraţiei într-o formă fără fond. Trist, dar perfect în logica distructivă a demersului nostru post-revoluţionar.

Prizonierii clişeelor Acum, că rezultatele alegerilor prezidenţiale din Rusia sunt cunoscute, pentru noi, românii, rămâne să primim răspuns la o serie de întrebări. Prima: oferă alegerea lui Dmitri Medvedev o oportunitate pentru îmbunătăţirea relaţiilor României cu Federaţia Rusă? A doua: avem, pentru asta, o poziţie coerentă şi realistă, ştim ce anume vrem în relaţia cu Moscova? A treia: ştim care sunt motivele pentru care România are cele mai complicate relaţii cu Federaţia Rusă dintre toate ţările foste socialiste? Din punctul meu de vedere, alegerea lui Dmitri Medvedev în funcţia de şef al statului rus este un eveniment pentru oricine, numai pentru decidenţii politici de la Bucureşti nu. Ceea ce am citit şi am auzit, în materie de analiză politică, în legătură cu alegerile parlamentare şi prezidenţiale din Rusia, a fost doar o colecţie de clişee şi de idei preconcepute, dominate de o rusofobie primitivă, toate dovedind o cunoaştere precară a realităţilor ruseşti. Mai mult, aveam impresia că unii dintre „analişti” citeau punctele de vedere ale unor oficiali americani, democraţi şi republicani deopotrivă, rămaşi de bună voie în tranşeele Războiului Rece. Sigur că pentru o ţară ca România nu este uşor să trăiască în vecinătatea unei mari puteri, mai ales în momentele ei de slăbiciune şi de criză de identitate. Această constatare, banală în formă, importantă în fond, este la fel de valabilă şi pentru ţările baltice, şi pentru Polonia, şi pentru Ungaria, dar şi pentru ţările din fosta Uniune Sovietică, devenite independente după 1991. Unele au ales să se situeze pe poziţii revanşarde faţă de Moscova, încercând să facă uitate astfel decenii de istorie umilitoare pentru ele. Altele, mult mai sigure pe identitatea lor, şi mai interesate de viitor, au decis să lase istoria relaţiilor lor cu Federaţia Rusă istoricilor şi au ales realismul politic, oricât de cinic ar suna asta. România nu a depăşit criza de identitate pe care o traversează de mai bine de patru decenii, de la celebra plenară a CC al PMR din 15-22 aprilie 1964, unde s-a adoptat „Declaraţia cu privire la poziţia partidului în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti”, pe care mulţi o văd ca pe o „declaraţie de independenţă” faţă de Moscova. Până la un punct, aşa a şi fost, dar, atenţie, în limitele impuse de ideologia dominantă atunci. Am oscilat atunci între fidelitatea faţă de ideologie şi nevoia de a accelera dezvoltarea economică, prin deschiderea spre occident. Aceste oscilaţii au însoţit relaţiile noastre cu URSS până la destrămarea ei. Şi atunci ne-a lipsit o politică rusească limpede şi realistă. Nici acum, ca tară membră a NATO şi a Uniunii Europene, nu reuşim să structurăm o astfel de politică. Orice om politic sau de cultură, jurnalist sau om de afaceri care face imprudenţa să pledeze public pentru normalizarea relaţiilor cu Moscova va fi, mai devreme sau mai târziu, ţinta unui linşaj mediatic, va fi etichetat drept KGBist, securist, oligarh, comunist, anti-occidental, etc, etc. Oricât de deschis ar fi Medvedev faţă de România, nu de el depinde normalizarea relaţiilor cu Bucureştiul, ci de noi. Vrem sau nu vrem să avem relaţii bune cu Moscova? Dacă da, atunci trebuie să renunţăm la discursul public rusofob, ca un semn că suntem cu adevărat interesaţi de acest lucru. Am citit delirul unei jurnaliste de la Evenimentul Zilei, care, în stilul „Scânteii” din anii 50 ai secolului 20, îi demască nu doar pe românii care pledau pentru normalizarea relaţiilor cu Rusia, ci şi pe socialiştii de la Budapesta, care au semnat un acord cu Moscova pentru participarea la construcţia conductei de transport gaze South Stream. Păi, la câte ţări europene au acorduri energetice cu Rusia, inclusiv pentru construcţia de conducte de transport, fiind pasibile de pedeapsa cu„izolarea”, ar însemna ca NATO sau UE să existe doar pe hârtie! Iar jurnalista, după ce ne flutură spectrul izolării, în cazul în care ajungem la un acord cu Moscova, concluzionează: „Indiferent cât ar fi de mic preţul gazelor ruseşti, costă mult. Prea mult pentru ca România să-şi permită.” Ăsta să fie motivul pentru care am refuzat să acceptăm o derivaţie a conductei South Stream pe teritoriul nostru, pe motiv că nu ne interesează? Ni se tot repetă un clişeu, anume acela că o factură mai redusă pentru gazele importate din Rusia ar avea un preţ: renunţarea la independenţă. Aşa încât românii au un foarte bun motiv să accepte actualele facturi la gaze: este preţul independenţei faţă de Moscova. Întrebarea este: chiar suntem independenţi, la modul general? Mai există vreo ţară independentă, în sensul pe care îl dăm de obicei cuvântului, cu excepţia câtorva mari puteri, şi acelea doar parţial? Răspunsul este nu. Independenţă absolută nu există, în lumea noastră globalizată şi interdependentă. Am renunţat, pentru a putea gestiona riscuri globale, care nu pot fi gestionate altcumva decât colectiv, la o parte a suveranităţii naţionale, atunci când am aderat la NATO şi la UE. Politica energetică a României este tot mai mult structurată de regulile impuse de Bruxelles. Nu văd de ce aceste reguli, care ne-au mărit binişor facturile la gaze şi la energia electrică, la benzină şi la motorină, nu au stârnit aceleaşi proteste vehemente. Tot UE a făcut presiuni inacceptabile asupra României, pentru a privatiza cum „trebuie” companiile energetice româneşti. Nu am văzut prea mulţi revoltaţi de situaţia asta, în schimb facem crize de isterie doar la ideea că ne-am putea normaliza relaţiile cu Rusia. Aceste relaţii nu se reduc la preţul gazelor, cum cred tot felul de „analişti”. Avem, am mai spus acest lucru, un deficit de balanţă comercială uriaş, de circa cinci miliarde de dolari, în relaţiile comerciale cu Rusia. Adică circa 40% din totalul deficitului extern. Noi pur şi simplu nu mai înţelegem piaţa rusă, nu mai avem contacte de afaceri, nu mai avem specialişti care să cunoască dreptul lor comercial, practicile locale. Dar nici nu vrem să facem ceva pentru a schimba lucrurile. Vorbim de independenţă, dar nu înţelegem că ea înseamnă în primul rând echilibrarea balanţei de plăţi în relaţia cu Rusia. Am face o mare eroare dacă am vedea în Medvedev doar un „pudel” al lui Putin. Omul nostru gândeşte şi are propriul său program, liberal în materie economică, dar cu o surprinzător de puternică dimensiune socială. Continuitatea în politica externă, clamată de el, nu înseamnă automat şi continuitatea instrumentelor, chiar dacă a fost în conducerea Gazprom. Împărţirea puterii cu Putin poate fi o fază tranzitorie, sau poate fi o evoluţie care să anunţe un proces mai accentuat de democratizare internă, de apropiere de occident. Se sapă astfel la temelia unui mit: acela că Rusia poate funcţiona doar cu un autocrat în fruntea sa, că împărţirea puterii este echivalentă cu haosul, ca în anii Elţîn. Am auzit în aceste zile şi un îndemn de a ne situa pe poziţii de forţă faţă de noua administraţie de la Kremlin, prin torpilarea proiectului South Stream, în sensul în care ar trebui să refuzăm să ne dăm acordul pentru construcţia conductei submarine care ar avea destinaţie Bulgaria. O mai idioată propunere mai rar! Dacă aşa înţelegem să ne normalizăm relaţiile cu Rusia, atunci chiar vom rata şi această oportunitate! Nu ştim sigur dacă Putin va participa sau nu la Summitul Rusia - NATO de la Bucureşti. Dar un nou val de rusofobie în presă şi în declaraţiile unor politicieni nu serveşte interesului naţional. Mult mai utilă ar fi structurarea unei politici faţă de Rusia, care să ducă la o abordare raţională, nu viscerală, a relaţiilor bilaterale. Câtă vreme vom rămâne prizonierii clişeelor, ruşii vor fi cu banii şi cu gazul, noi cu ponoasele!

Sclavii hipercapitalismului

Marţi, la ceas de seară şi de şezătoare televizată pe posturile de nişă, s-a votat în plenul Senatului României moţiunea simplă depusă de PSD, cu un titlu care, rezumat, ar suna cam aşa: „partid de stânga, caut disperat motiv să fiu băgat în seamă!”. Cităm, pentru că nu avem pretenţia să fim crezuţi pe cuvânt: „Semnatarii prezentei moţiuni nu-şi propun să prezinte o analiză detaliată asupra evoluţiilor macroeconomice. Scopul acestei moţiuni este, pe de o parte, acela de a trage un semnal de alarmă în legătură cu impactul direct pe care derapajele macroeconomice îl au asupra agravării fenomenului de sărăcie în România, prin scăderea drastică a puterii de cumpărare a persoanelor cu venituri mici şi medii, iar, pe de altă parte, de a solicita Guvernului să acţioneze urgent în sensul limitării extinderii acestui fenomen. „ Adică fix nimic! Toată lumea trage semnale de alarmă, de parcă politicienii noştri s-au născut cu sindromul „Vasile Roaită”! Şi românilor la ce le foloseşte asta? Vor scădea preţurile în galantare? Se vor reconverti la caritate transnaţionalele care fac legea pe piaţa românească? Haida-de! Şi atunci, ce rost mai are să ceri unui Guvern neputincios ceva ce sigur nu va face, şi asta nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu mai are instrumente adecvate la îndemână pentru a interveni şi a corecta eşecurile pieţelor. PSD, sub diversele sale nume, s-a aflat la conducerea acestei ţări timp de zece ani. Ani în care s-au construit instituţiile şi mecanismele economiei de piaţă. Pentru că nu a vrut sau nu a putut să-şi asume până la capăt identitatea sa de stânga, dar mai ales pentru că unora din partid şi de pe lângă el le-a convenit de minune starea de lucruri care le-a permis să acumuleze averi neruşinate, PSD a fost mai liberal în alegerile sale decât mulţi dintre liberalii cu pedigree. La rândul ei dreapta, lipsită de viziune şi dogmatică, a dus la absurd retragerea statului din procesul de control şi de reglementare a economiei. Tot din lăcomie şi din dorinţa de îmbogăţire rapidă. Că şi unii şi alţii s-au justificat cu de-acum clasicul „aşa vrea Europa” nici nu mai contează. Cine se mai amăgeşte cu ideea că în 1989 democraţia a învins totalitarismul este, s-o spunem pe de-a dreptul, prost! În 1989 am asistat la victoria hipercapitalismului, care nu-şi mai încăpea în piele şi avea nevoie de noi pieţe şi de noi sclavi, pe care să-i înhame la muncă! Nimic nou sub soare! La începuturile sale, capitalismul, aşa cum arăta Fernand Braudel în „Dinamica capitalismului”, având în centrul universului său Europa Occidentală, a transferat şi a re-inventat în Lumea Nouă sclavagismul, a generat, prin exigenţele sale, a doua şerbie în Europa de Est(vezi şi consecinţele ocupaţiei ruse din anii 1820 în Ţările Române). Sau, cum spunea Immanuel Wallerstein: „capitalismul este o creaţie a inegalităţii lumii; pentru a se dezvolta, lui îi trebuie complicităţile economiei internaţionale. El este un privilegiat al organizării autoritare a unui spaţiu evident fără măsură. El nu ar fi putut creşte atât de viguros fără să recurgă la munca înrobitoare a celor mulţi”. Întotdeauna s-a pus problema construirii unei contra-puteri care să tempereze excesele capitalismului, care, în paranteză fie spus, este un soi de cancer al economiei libere de piaţă, pentru că nu iubeşte concurenţa, are domeniile sale de predilecţie şi caută cu orice preţ maximizarea profitului. Economia socială de piaţă a fost în lumea occidentală instrumentul prin care capitalismul a fost dacă nu adus la raţiune, măcar „civilizat”. Că despre umanizare nici nu poate fi vorba! Numai că economia socială de piaţă a fost doar un episod pasager din istoria capitalismului, care îşi datorează existenţa fricii de „comunism”. Existenţa alternativei „comuniste” a fost un permanent motiv de nemulţumire pentru hipercapitalismul celei de-a doua jumătăţi a secolului 20, pentru că-l obliga să-şi limiteze profiturile şi să le împartă cu angajaţii şi cu societatea. Dispariţia „alternativei”, prin prăbuşirea sistemului socialist, a fost semnalul revanşei pentru hipercapitalism. În vizorul furiei sale răzbunătoare au intrat statul şi economia socială de piaţă, a cărei exprimare concretă este modelul social european. Ambele se află de mai bine de douăzeci de ani sub asaltul neo-liberalismului, fiind declarate „duşmani de clasă” ai hipercapitalismului. Ce legătură are asta cu moţiunea PSD? Simplu: este nerealist să ceri tot felul de lucruri, când ştii că nu mai ai la îndemână nici un instrument de intervenţie în economie şi de corecţie a pieţelor. Şi nu-l mai ai pentru că ai renunţat de bunăvoie la el. Un singur amănunt, care spune multe despre incapacitatea statului de a mai face corecţii în economie: Călin Popescu Tăriceanu şi-a anunţat intenţia de a tăia circa 1,2 miliarde de euro din cheltuielile bugetare având pe fundal sigla Careffour, unul dintre simbolurile hipercapitalismului, care dă tonul la inflaţie în România! Tristă soartă avem! Cum să ne aşteptăm la responsabilitate socială din partea hipercapitalismului? Cine i se mai poate opune acum? Consiliul Concurenţei? Curca aia plouată, care tremură ori de câte ori trebuie să ancheteze vreo multinaţională? Politicienii români, de stânga sau de dreapta, care stau cu căciula în mână pentru vreo sponsorizare în campaniile electorale ce vor veni? Consumatorii români, care sunt la fel de „solidari”, pe cât sunt de „cetăţeni”? „Societatea civilă”? Dar pe ea cine o „sponsorizează”? Poate că birocraţii de la Bruxelles sunt fericiţi că şi-au arătat muşchii şi au dat o amendă de vreo 900 de milioane de euro celor de la Microsoft. Numai că asta nu rezolvă nimic. Puterea de cumpărare nu de asta scade, că Microsoft nu oferă acces liber la unele dintre codurile sale sursă. Dar cum să-i faci pe coloşii care controlează producţia şi distribuţia de produse alimentare să nu mai profite de o situaţie conjuncturală pentru a-şi mări neruşinat preţurile, de fapt marja de profit? Suntem sclavii hipercapitalismului şi fericiţi că suntem aşa. Nu am văzut pe nimeni să se isterizeze, ca în cazul taxei auto-acţiune comandată şi plătită de marile lanţuri de distribuţie a autoturismelor second hand- şi pentru faptul că noi suntem taxaţi la secundă, în telefonia mobilă, abia după primul minut, când în ţara de origine a operatorilor taxarea se face la secundă din prima secundă a apelului, că preţurile la alimente sunt adesea duble decât în ţările de origine ale marilor lanţuri de retail, că... Mai mult: ne mirăm că suntem săraci, dar i-am întrebat de cei care operează în România cum se face că au profiturile alea uriaşe, pe care în Occident nu le-au mai văzut de mult! într-o ţară săracă? Ne mirăm că rata de economisire internă este atât de mică? Cum ar putea fi altfel, dacă nu avem de unde economisi, noi fiind sclavii tuturor acestor firme-far ale hipercapitalismului? Şi atunci, crede PSD că este partid de stânga doar pentru că scrie bazaconii într-o moţiune de care nu ţine seama nimeni? Poate că reforma PSD de aici trebuie să înceapă: de la poziţionarea sa faţă de hipercapitalism. Asta dacă mai înţelege cineva prin sediul din Kisellef care este deosebirea între stânga şi dreapta, sau dacă îi mai pasă de asta...

Baronie, conturi grase!

Odată trecută euforia revenirii în prim planul deciziei politice în PSD, Adrian Năstase trebuie să se fi întrebat: eu cu cine câştig alegerile? Chiar dacă nu şi-a pus încă această întrebare, realităţile de care se va lovi cât de repede îl vor obliga să şi-o pună. Iar răspunsul pe care şi-l va da nu-i va face nici-o plăcere. Plăcere sau nu, va trebui să se descurce cu ceea ce are la îndemână, la fel şi Miron Mitrea, cel însărcinat direct cu organizarea alegerilor locale şi generale. Primul lucru de care se vor lovi cei doi este actuala incapacitate organizatorică a PSD, o noutate absolută pentru partidul cunoscut pentru eficienţa organizării şi pentru capacitatea sa de mobilizare. Titus Corlăţean este un secretar general slab şi fără autoritate, care şi-a dat măsura incompetenţei cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul European. În noiembrie 2007 maşinăria organizatorică a partidului a funcţionat din inerţie, din amintirea vremurilor când Cosmâncă era la butoane. PSD nu a mulţumit nici pe departe cum se cuvine fidelilor săi alegători, care sunt tot mai puţini. În paranteză fie spus, e o minune că au rămas atât de mulţi, după trei ani de eşecuri politice măreţe! Un alt obstacol în pregătirea PSD pentru alegeri îl reprezintă incapacitatea de a atrage fonduri de la sponsori. Comparaţia cu anterioara perioadă de opoziţie pe care a parcurs-o PSD nu se mai poate susţine. În 1999, când a început să se populeze din nou curtea din Kisellef 10 cu „dricurile” oamenilor de afaceri, veniţi să-şi prezinte „omagiile”, PSD era virtualul câştigător al alegerilor. Acum lucrurile s-au schimbat: virtualul câştigător este PD-L, deci sponsorii se îngrămădesc la uşa domnului Boc. Dar cea mai grea misiune a celor doi; Adrian Năstase şi Miron Mitrea, o va reprezenta impunerea voinţei centrului asupra organizaţiilor judeţene şi locale. Ele au fost scăpate din mână de cei din actuala conducere a PSD, care, ocupaţi fiind să lupte din greu pentru a-şi păstra scaunele, i-au lăsat pe baronii sau baroneţii locali să-şi facă de cap, cu condiţia să nu se implice în jocurile de putere de la vârful partidului. Aranjamentul le-a convenit de minune celor din teritoriu, de vreme ce nu aveau nimic de câştigat din implicarea în aceste jocuri de putere. Toţi ştiau că fanfaronadele lui Mircea Geoană nu fac nici doi bani, că intrarea la guvernare este o himeră şi că, în general, ce-şi face omul cu mâna lui este bine făcut! Aşa că preşedinţi sau vicepreşedinţi de Consilii Judeţene, consilieri judeţeni, primari şi vice - primari, baronii şi baroneţii PSD din teritoriu au purces la croirea unui viitor în care conducerea centrală a partidului se vede puţin spre deloc! Mai mult, autonomiei decizionale i se adaugă autonomia financiară. Pentru că oamenii noştri cunosc cel mai bine ce înseamnă să fii baron şi cât de mult depinde prosperitatea lor de poziţionarea corectă faţă de capătul pixului cu care se semnează contractele din bani publici, au investit pe măsură în viitorul lor, devenind autonomi şi din punct de vedere financiar. Ne este greu să apreciem cine se va aşeza în poziţii de forţă faţă de cine: Năstase şi Mitrea faţă de baroni şi baroneţi, sau invers? Iar miza este mare pentru aceştia din urmă: acum nu mai contează prea mult să te afli la „centru”, pentru că bătaia peştelui în materie de bani publici se dă în teritoriu. Şi este vorba de zece până la douăzeci de miliarde de euro până în 2012, bani care vor veni de la UE, plus fondurile bugetare pentru co-finanţare, cel puţin zece miliarde de euro. În aceste condiţii nu mai ispiteşte pe nimeni un post de deputat şi de senator, cu atât mai mult cu cât renunţarea la votul pe listă complică lucrurile şi măreşte factura. Din păcate Consiliul Naţional nu a făcut şi o analiză la sânge a stării fiecărei organizaţii judeţene în parte, analiză fără de care nu se vor putea lua decizii de fond în ceea ce priveşte stabilirea candidaţilor pentru primăriile municipiilor capitală de judeţ şi pentru şefia consiliile judeţene. Suntem curioşi dacă unii dintre vocalii apostoli ai reformei în PSD, precum Ilie Sârbu, Ioan Rus, Vasile Dâncu, Dan Nica şi alţii ca ei dovedesc un la fel de mare apetit pentru a candida şi a se bate pentru ocuparea unor funcţii în administraţia locală, mai ales în acele zone unde PSD a stat şi stă cel mai rău, adică în Ardeal şi în Bucureşti. Situaţia de la Bucureşti este cea mai delicată. Adrian Năstase îl detestă , cordial sau nu, dar sigur sincer, pe Marian Vanghelie, un Vanghelie mai decis ca oricând să se bată pentru Primăria Generală. Sondajele par să spună că la Bucureşti şanse ar avea Sorin Oprescu, altul care se detestă cu Vanghelie. Numai că, amănunt esenţial, organizaţia PSD Bucureşti este condusă şi controlată de Marian Vanghelie. Şi fără a fi sigur de sprijinul organizaţiei de Bucureşti nimeni nu se va angaja în campania pentru Primăria Generală. Un cerc vicios căruia nu-i vedem o soluţie „consensuală”. Iar cu „parul” nu se prea poate, deşi ar fi singurul instrument care dă rezultate în astfel de situaţii. Şi teamă mi-e că scenariul de la Bucureşti se repetă cam peste tot în ţară! Să nu-şi facă nimeni iluzii: toate partidele vor investi în acest ciclu electoral exclusiv în alegerile locale. Un singur exemplu: Sorin Frunzăverde dă Bruxellesul şi demnitatea de euro-parlamentar pe Reşiţa şi funcţia de preşedinte de consiliu judeţean, se vede treaba mult mai bănoasă, de vreme ce merită acest sacrificiu. Alţi doi grei ai PD-L se aruncă deja în luptă: Gheorghe Flutur şi Dan Cârlan, primul la Suceava şi al doilea la Iaşi. Atât lui Năstase, cât şi lui Miron Mitrea le lipseşte în acest moment mai ales timpul. Trăgând de timp pentru a nu permite revenirea celor doi, Mircea Geoană a făcut încă un mare rău partidului. În două luni nu poţi face ceea ce nu s-a făcut în mai bine de trei ani. Nu se îngraşă porcul de Crăciun şi nu-şi construieşte notorietate candidatul în două luni. De fapt, cei doi vor putea cel mult să limiteze proporţiile înfrângerii anunţate. Personal, fără a fi pesimist, nu văd care ar fi subiectele cu care ar reuşi PSD să-şi recâştige electoratul şi apoi să-l şi scoată la vot. S-au promis atâtea în cei aproape douăzeci de ani de „democraţie” încât este greu să mai fii original. Nici măcar votul negativ nu va mai funcţiona. Aşa încât este vremea baronilor. Ei vor fi singurii câştigători ai acestor alegeri, indiferent de partidul din care fac parte. Pentru că mai mult ca sigur se va prefera răul cel mai mic, adică răul cunoscut. Lehamitea de politică a alegătorilor lucrează pentru baroni. Şi banii publici pentru bunăstarea lor! A baronilor, nu a cetăţenilor.

Alianţa pentru o Românie Isterică

Faptul că avem o viaţă politică isterică nu mai este un secret pentru nimeni. La fel de cunoscută este şi ciclicitatea acceselor de isterie, ele fiind declanşate de obicei de apropierea alegerilor, locale, parlamentare şi prezidenţiale. Prin urmare, cum 2008 este an electoral, isteria este în „meniul” tuturor partidelor, în diverse grade, ce-i drept. Este de presupus că, după atâta amar de vreme, alegători sau nu, românii s-au obişnuit cu isteria, au căpătat un soi de imunitate. S-ar putea invoca drept dovadă în spiritul celor afirmate faptul că mitingurile „societăţii civile” nu mai strâng demult zecile şi sutele de mii de manifestanţi care mărşăluiau prin Bucureşti la începutul anilor 90, ci doar câteva zeci sau sute de „uitaţi în tranşee”, care nu au aflat că „filmul” în care joacă ei nu mai angajează figuranţi! S-ar putea să ne pripim cu concluziile. Isteria s-a mutat din stradă şi dintr-o parte a presei în spaţiul virtual şi în mediile electronice de informare, care şi-au dat mâna într-o veritabilă Alianţă pentru o Românie politică isterică. Merită să vedem cum s-a format această Alianţă şi care sunt raţiunile existenţei ei. Isteria politică este un caz particular al isteriei mediatice, forma cea mai palpabilă a procesului de tabloidizare a mediilor de informare. Nu poţi face din nimic subiect de primă pagină fără să stăpâneşti arta generării fenomenelor isterice. Adică forma supremă a manipulării prin media. Cazul Elodia este un exemplu de manual în acest caz, iar OTV profetul tabloidizării isterice a televiziunilor româneşti. Cum la rândul ei clasa politică pare convinsă că şi-a epuizat capacitatea de a comunica normal cu cetăţenii, pentru promovarea proiectelor şi programelor, a politicilor publice, crede că a găsit mijlocul ideal de a trece peste barierele de comunicare: tabloidizarea politicii. Dacă altfel nu se pot face auziţi, politicienii au decis să apeleze la isterie, pentru a atrage atenţia asupra lor. Un exemplu recent îl reprezintă alegerea Elenei Băsescu în funcţia de secretar general al organizaţiei de tineret a PD-L, care a fost tratată mediatic mai ceva decât alegerile pentru Casa Albă! Traian Băsescu este un pionier, un deschizător de drum în domeniu. Şi-a început „cariera” de politician isteric în guvernarea CDR, a perfecţionat-o în anii cât a fost primar General al Capitalei şi a ajuns la un climax în vestita scenă a plânsului, când şi-a anunţat candidatura la funcţia de şef al statului, în locul lui Teodor Stolojan. Odată cu transformarea sa peste noapte în partid popular, Partidul Democrat s-a lepădat de doctrina social-democrată şi a optat pentru o ideologie sui generis: isteria! Ei bine, da! Isteria ţine loc de ideologie în PD! Nu este prima oară când scriu acest lucru. Este suficient să urmăreşti intervenţiile publice ale liderilor partidului, mai ales pe acelea ale lui Emil Boc şi Cezar Preda, ca să nu-i cităm decât pe cei mai isterici dintre ei, ca să înţelegi în ce impas se află un partid care, în afară de „locomotiva Băsescu” nu are, practic, nici-o raţiune de a exista! Nu ne referim aici la structurile din teritoriu, la faptul că are primari în mari oraşe, inclusiv la Bucureşti, că are preşedinţi de consilii judeţene. Un partid răspunde unei nevoi publice, reprezintă interesele specifice ale unui grup social – ei bine, domnule Băsescu, şi dumneavoastră reprezentaţi un grup de interese! – promovează un proiect politic, are un program de viitor, o ideologie. PD şi-a început ascensiunea în siajul istericalelor anti - PSD şi anti – Adrian Năstase ale lui Traian Băsescu, inventatorul conferinţelor de presă de duminică la prânz. Dacă discursul anti-sistem are logica lui atunci când te afli în opoziţie, el îşi pierde legitimitatea atunci când te afli la putere. Cu toate acestea, PD s-a comportat şi la putere ca şi când ar fi fost în opoziţie, continuând cu istericalele anti-sistem, criticând în stânga şi în dreapta, dar ne-uitând să se lingă pe degetele mânjite de mierea guvernării. Isteria PD a atins cote maxime după ieşirea de la guvernare, pe care şi-a căutat-o cu „lumânarea” lui Traian Băsescu în mână. Partidul nu a fost un partener loial pentru nimeni: nici pentru ţărănişti în guvernarea CDR, nici pentru liberali, în Alianţa D.A. Mai mult, democraţii au avut permanent o agendă ascunsă, din care a făcut şi face parte destructurarea sistemului politic românesc, slăbirea partidelor şi ocuparea locului liber lăsat de ele pe scena politică. Ar fi fost de aşteptat să se producă o schimbare de fond în demersul PD odată cu integrarea aripii oropsite a PNL, condusă de Teodor Stolojan, cu atât mai mult cu cât are în rândurile sale un aşa-zis ideolog liberal, pe Valeriu Stoica. N-a fost să fie! Actualul partid prezidenţial, PD-L, este tot produsul isteriei prezidenţiale şi, cum altfel, tot un un partid isteric! Poate chiar mai isteric decât PD. Lipsit de identitatea pe care ţi-o dă ideologia, lipsit de un program şi de un proiect politic, altul decât acela de a fi un vehicul politic pentru obţinerea celui de-al doilea mandat de Preşedinte al României, PL-D duce isteria pe noi culmi ale ridicolului! Din nefericire, PD-L şi-a găsit un instrument ideal de inducere şi de răspândire a isteriei: Realitatea TV, un post isteric, care şi-a dovedit resurse nebănuite de imaginaţie în materie. Capacitatea respectivului post de a aborda isteric orice subiect este pe zi ce trece tot mai mare. Dorinţa de a face rating cu orice preţ este la fel de mare ca şi dorinţa PD-L de a obţine cât mai multe voturi în aceleaşi condiţii. Rezultatul este un amestec exploziv, care se propagă în toate mediile de informare şi în toate partidele. Şi aşa se face că, începând de la cazul accidentului ministrului Ludovic Orban, când postul Realitatea TV şi trustul media din care face parte au trecut peste orice etică profesională pentru a face din ministrul prea rău de gură un infractor, care a lovit o persoană şi a fugit de la locul accidentului, bulgărele de zăpadă al isteriei se măreşte peste măsură, măturând totul în calea lui: principii, valori, prevederi legale, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la propria imagine, dreptul la viaţă privată, la apărare. Şi aşa crizele de isterie politico-mediatică se repetă tot mai des: pune Realitatea TV taxa auto la zid, PD-L iniţiază o moţiune de cenzură care sună a somaţie: „Tăriceanu, dă banii înapoi!”, anunţă PSD că vrea alegeri anticipate, toţi se reped să-şi clameze paternitatea lor, etc, etc. Să nu uităm isteria autonomiei Ţinutului Secuiesc, din care, firesc, nu putea lipsi Traian Băsescu! Într-o ţară profund divizată, ceea ce au produs mai bun în materie de „solidaritate” elitele politice şi mediatice, dar şi cele intelectuale, este Alianţa pentru o Românie Isterică”? Se vede treaba că da! Atunci să vă isterizaţi bine!

Mult zgomot pentru nimic

„România, anul schimbării” este sloganul sub care s-au desfăşurat lucrările Consiliului Naţional al PSD, care, ca eveniment politic, a fost departe de aşteptări. Sloganul nu spune nimic şi nu impresionează cu nimic, dar relevă, o dată în plus, mediocritatea unui lider, Mircea Geoană, mediocritate care s-a transferat şi asupra partidului. De fapt, la fel de bine sloganul putea fi „PSD, anul ratării”. Pentru că acest Consiliu Naţional tardiv a confirmat ceea ce fie ştiam, fie doar bănuiam: partidul nu mai are prea multe de spus românilor, de vreme ce nu alocă unei dezbateri cu o miză determinantă pentru viitorul României şi implicit pentru viitorul său decât câteva ore, petrecute de principalii lideri ai partidului mai mult pe la tot felul de şezători televizate, asta când nu erau ocupaţi cu diverse aranjamente de culise, în bunul obicei „social-democrat”. Discursul lui Mircea Geoană a fost, cum altfel, mediocru, iar trucul cu bancnota de un leu, studiat în oglindă, ridicol, sala ignorându-l total. Dar poate cel mai bine se poate citi adevărata stare din partid citind aşa-zisul document programatic: „România, anul schimbării”. Doar privind punerea în pagină îţi dai seama cât de divizat este acest partid: corpuri de literă diferite, formulări neglijente, totul îţi dă senzaţia de improvizaţie, de cuvinte şi de idei puse cu furca. Un material făcut pe bucăţele, care a fost asamblat de cineva căruia îi lipsea un lucru esenţial: viziunea! Din acest document rezultă cât de mult a contat în eşecul său ca partid de opoziţie în aceşti mai bine de trei ani şi în slaba pregătire pentru anul electoral 2008 lipsa unui ideolog. Poate că absenţa unui ideolog să nu fi însemnat prea mult în deceniul trecut, când toţi fugeau de ideologii ca dracul de tămâie. Dar nu poţi să constaţi senin că „Structura votanţilor noştri rămâne o tema extrem de preocupantă: oameni în vârstă, aflaţi cu predilecţie în mediul rural şi în urbanul mic, cu studii primare sau medii. Acest nucleu electoral se află într-o vizibilă şi relativ rapidă contracţie naturală, în timp ce categoriile dinamice ale societăţii sunt în continuare ostile sau indiferente faţă de noi. Aşadar nu numai că nu am atras alte segmente ale populaţiei, dar nu am reuşit să-i mobilizăm îndeajuns nici pe votanţii noştri tradiţionali”, fără să spui şi de ce s-a întâmplat asta! Poate că electoratul acela dinamic, indiferent sau ostil PSD, este mai structurat şi mai motivat ideologic decât cred unii dintre liderii PSD. Poate că ideologia contează mai mult decât vrem noi să recunoaştem. Degeaba se plâng cei din PSD: dreapta şi-a construit un electorat, în primul rând prin ocuparea, după 1990, a universităţilor, unde s-au format „apostolii” noii drepte. Au urmat sistemul educaţiei naţionale, prin intermediul programelor şcolare în domenii sensibile, dar mai ales presa, unde domină ura faţă de stânga. Un popor a cărui educaţie politică şi civică este practic zero, şi care nu are nici cea mai mică apetenţă pentru raportarea critică la mesajul care i se prezintă nu avea cum să reziste unei manipulări mediatice care se desfăşoară de aproape douăzeci de ani. Aşa încât stânga a devenit răul absolut, atât ca ideologie, cât şi ca practică a guvernării. Şi cum stânga se identifică acum cu PSD, atunci şi PSD este tot răul absolut. Or, în acest document-ghiveci, pentru că luările de cuvânt în cadrul lucrărilor Consiliului Naţional au fost fie plictisitoare, fie lipsite de substanţă, nu se găseşte urmă de elaborare ideologică. Cifrele şi statisticile comparative nu mobilizează pe nimeni! La asta să se rezume acea utopie capabilă să genereze pasiuni şi controverse, care să mobilizeze pe cei care se situează la stânga: „Valorile noastre fundamentale sunt cele pe care le împărtăşim împreună cu toţi socialiştii şi social democraţii din Europa: munca decentă, solidaritatea, justiţia socială, egalitatea de şanse, responsabilitatea socială a individului, statului şi companiilor, progresul social, democraţia participativă, dezvoltarea durabilă.”? Cum vedeţi, dacă veţi căuta un răspuns în documentul cu pricina, vă veţi pierde timpul! Sau, cum poţi să spui aşa ceva, după ce declari că nucleul tău dur de votanţi este format din categoriile cele mai defavorizate, în special din pensionari: „Fiecare cetăţean trebuie să ajute, după puterea sa, la progresul societăţii. Între plătitorul de impozite şi consumatorul de subvenţii, mai important este plătitorul de impozit”? Păi, pensionarii, cu rare excepţii, nu sunt plătitori de impozite! Şi atunci ei sunt mai puţin importanţi pentru tine decât salariaţii? Ce să mai înţeleagă lumea de aici? PSD este un partid care nu se mai înţelege pe sine, nu mai înţelege de ce este de stânga. Asta se vede, oricâte eforturi ar face liderii partidului să fardeze realitatea. Singurul discurs cu adevărat de stânga, cel al lui Ion Iliescu, părea din alt film, şi, în ciuda aplauzelor venite dintr-o parte a sălii, nu găsea receptori pe măsură în sală. Era, cu tristeţe o spun, un discurs anacronic în raport cu ceea ce înţeleg liderii PSD că este stânga. PSD nu mai are o minte limpede, care să facă ordine în haosul din partid. Şi când spun asta, nu mă refer la ordinea administrativă, ci la ordine în idei şi în proiecte. PSD are nevoie în primul rând de cineva care să-i dea o ideologie, şi abia apoi de buni administratori de campanii electorale. Miron Mitrea chiar se străduia să convingă presa că el e mai degrabă un soi de port bonheur, şi nu un manager de campanie electorală! Revin şi asupra insistenţei cu care PSD promovează două proiecte care îi sunt defavorabile: votul uninominal şi moţiunea de cenzură. Trec peste votul uninominal. Am mai discutat acest aspect al problemei. Dar să generezi o criză politică, oricât de corecte şi morale ar fi argumentele tale – deşi nu sunt, de vreme ce actualul guvern nu ar fi existat fără voturile PSD - care să te transforme în ţintă pentru criticile tuturor adversarilor tăi politici este sinucidere curată. Decizia adoptată de Consiliul Naţional, aceea de a elabora o moţiune de cenzură, va diviza iarăşi partidul, va genera noi scandaluri, şi va bruia bruma de mesaj de stânga pe care încearcă să-l promoveze PSD. Ar fi fost mult mai onest să se spună: „România are nevoie de măsuri economice care să elibereze libera iniţiativă şi să susţină creşterea economică. Este principalul motiv pentru care PSD a sprijinit guvernul PNL. În acelaşi timp PSD a reuşit să impună o serie de corective sociale, poate nu suficiente, dar oricum semnificative. Credem că aceste măsuri sociale sunt mai importante pentru oameni decât o opoziţie distructivă, care ar fi lăsat drum liber unui liberalism dezlănţuit.” Sunt sigur că românii ar fi înţeles. La fel de sigur nu au înţeles însă toate voltele şi aranjamentele de culise, toate aceste oscilaţii care au lăsat tuturor un gust amar. N-a fost să fie! Una peste alta, nici nu mai contează cine a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al PSD, pentru că propunerea surpriză a lui Ion Iliescu a împăcat şi capra şi varza, atât Adrian Năstase, cât şi Dan Mircea Popescu, dar şi Alexandru Athanasiu şi-au găsit un loc în conducerea executivă. Dar câtă vreme sub unitatea de faţadă se ascund în continuare o mie şi una de conflicte, iar problemele de fond cu care se confruntă partidul nu au primit răspunsurile aşteptate, PSD va continua să plutească în ceaţă, să aibă un discurs lipsit de consistenţă şi de substanţă. În concluzie, mult zgomot pentru nimic!

Poliţa de asigurare Ca observator neutru, nu pot să nu observ că cea mai bună dezbatere publică despre starea stângii româneşti, inclusiv despre viitorul Consiliu Naţional al PSD, are lor pe bloguri. Dintr-un anumit punct de vedere, e mai bine aşa. Doar că, oricât s-ar amăgi unii sau alţii, politica nu se face în spaţiul virtual, ci în realităţile de zi cu zi ale unei economii şi societăţi lăsate la voia întâmplării de elitele politice, economice şi intelectuale ale ţării, ocupate cu alte probleme decât cele de pe agenda publică. Practic, excepţie făcând obişnuitele aranjamente de culise, care, dacă e să dăm crezare gurilor rele, au ca obiectiv blocarea accesului lui Adrian Năstase în fruntea Consiliului Naţional al PSD, organism ignorat cu superbie de conducerea partidului, de vreme ce timp de mai bine de un an n-a catadicsit să-l convoace, conform prevederilor statutare. Candidatura lui Adrian Năstase i-a trimis brusc la studiu individual, pe textul Statutului, pe Mircea Geoană şi apropiaţii lui, astfel ei descoperind cu mirare ce puteri are cel ce va fi ales în funcţia de preşedinte al acestui organism. Practic, viitorul lui Mircea Geoană la conducerea PSD se leagă de persoana din fruntea acestui organism, care, la nevoie - şi va fi nevoie, credeţi-mă! – poate convoca şi un Congres Extraordinar al partidului. Iarăşi se repetă tradiţionalele de acum scenarii pesediste ale luptei oarbe pentru putere. Mimarea democraţiei este o soluţie mai proastă decât abolirea democraţiei în partid. Măcar în cazul abolirii ei se limpezesc apele. Dar să apelezi mereu la golănii de genul celor evocate în ultimele zile de presă şi de unii membri ai PSD este deja prea mult! Nu poţi construi nimic pe minciuna aranjamentelor de culise. Dacă Mircea Geoană continuă cu aceste manevre imorale, îşi pierde şi bruma de legitimitate pe care o mai are. Şi va rămâne şef peste un partid mort, cel puţin moral. Întrebăm şi noi: cum se face că doar, şi subliniez, doar Oficiosul preia aşa-zisele atacuri ale lui Ion Iliescu la adresa Uniunii Europene, urmate de remarca „ironică” a lui Geoană? Cum de s-au scurs informaţii dintr-o şedinţă în „onoarea„ căreia s-a activat până şi aparatura de bruiaj al telefoanelor mobile? Nu cumva se urmărea crearea unui scandal public, pentru a scoate din circuit un susţinător al lui Adrian Năstase? Liderii PSD, mă rog, unii dintre ei se comportă ca şi cum nici nu s-ar apropia alegerile locale şi parlamentare, ca şi cum partidul ar avea un candidat pentru prezidenţiale şi ar conduce în sondajele de opinie. Şi atunci, cu satisfacţia lucrului bine făcut, se pot ocupa şi de altele. Le dăm, nu noi, ci sondajele de opinie, o veste proastă: e jale! PSD nu are şanse, în alegerile locale, să câştige vreo capitală de judeţ, poate cu excepţia Constanţei. La nici trei luni distanţă de alegeri nu au fost stabiliţi candidaţii pentru aceste funcţii, iar dacă legea votului uninominal se aprobă, nu sunt validaţi nici candidaţii pentru funcţiile de preşedinţi de consilii judeţene. În organizaţia de Bucureşti se dau lupte crâncene, şi Mircea Geoană, care-i datorează deja prea multe lui Marian Vanghelie, se va afla în ingrata situaţie de a arbitra. Să vedem cum se va descurca în viesparul acestei organizaţii, ajunsă un soi de stat în stat. De fapt, timp de aproape patru ani de zile PSD nu a fost capabil să găsească şi să propună alegătorilor din Bucureşti un candidat valabil, care să corespundă profilului aparte al votantului bucureştean, mai supus manipulării mediatice decât oricare alt votant. Personal, nu cred în bunele intenţii ale actualei conduceri nici în cazul „recuperării” lui Adrian Năstase şi a lui Miron Mitrea. Cei doi vor fi un soi de poliţe de asigurare pentru Mircea Geoană şi actuala conducere, în cazul unui eşec sever la alegerile locale şi parlamentare. Este un fel de a spune: „băieţi, voi v-aţi ocupat de alegeri, a voastră este vina! Ori răspundem toţi, nu doar eu, ori nu răspunde nimeni şi ne facem că n-am văzut ce s-a întâmplat!” Acest tip de raţionament oferă o explicaţie insistenţei cu care Mircea Geoană promovează ideea cuplării alegrilor locale cu acelea parlamentare, dar şi votul uninominal. Spre deliciul presei, dar şi spre disperarea simplilor membri şi simpatizanţi ai partidului, PSD agită acum ideea alegerilor anticipate şi iar ameninţă guvernul cu moţiunea de cenzură. Iar ca o paranteză: pentru discursul unui partid de stânga, social democrat, european, sună ca dracul să ceri pedepsirea unui partid, recte UDMR, pentru delict de opinie. Chiar nu-i poate explica cineva lui Mircea Geoană care sunt limitele peste nu care poate trece un lider de stânga în discursul său? Miron Mitrea şi Adrian Năstase vor fi obligaţi să se împartă între gestionarea campaniilor electorale pentru partid şi a celor proprii. Le pot rata cu brio pe amândouă, dacă unii vor face strategic pasul înapoi, şi aşa scapă Geoană definitiv de ei şi din structurile de conducere ale PSD, şi din Parlament. Deşi e greu să alergi după doi iepuri şi să-i prinzi pe amândoi, în cazul de faţă, cu puţin ajutor din partea prietenilor din PD-L, i-ar putea ieşi! Iar ajunşi aici cu discuţia, nu putem trece uşor nici peste faptul că, excepţie făcând mişcarea, de acum clasică, de apropiere de „partidul Antenelor” - vezi iniţiativele parlamentare comune PSD şi PC din ultimele zile – PSD încă nu ştie cu cine s-ar putea alia. Şi nici prea mulţi doritori de alianţe cu PSD nu se arată...Cel mai puţin entuziast este PD-L. În fond, „domn profesor” nu are nevoie de un aliat puternic, în cazul în care nu reuşeşte să aducă PD-L în situaţia de a guverna singur. Iar Mircea Geoană ştie care sunt condiţiile: eliminarea lui Ion Iliescu, Adrian Năstase şi a celor ca ei, personalităţi puternice, cu influenţă şi care pot reprezenta alternative la actuala conducere a PSD. Eliminarea celor mai sus pomeniţi este o altă parte a poliţei de asigurare: cea care-i garantează accesul la un post guvernamental. Acestea fiind zise, rămâne o întrebare: care este totuşi scopul acestui Consiliu Naţional? Să aprobe o amărâtă de Moţiune de Cenzură care să demonstreze, odată în plus, neputinţa partidului? Să-i ofere lui Mircea Geoană o poliţă de asigurare în plan politic? Să se mimeze democraţia? Să-i demonstreze lui Adrian Năstase că vremea lui a trecut? Dincolo de declaraţiile de faţadă, în PSD se aud cuţitele ascuţindu-se. Şi nu este cel mai plăcut sunet cu putinţă!

O scurtă analiză a situaţiei internaţionale

În toamna anului 2007 am prezentat la Fundaţia Europeană Titulescu, la îndemnul domnului Adrian Năstase, un punct de vedere în legătură cu posibile evoluţii ale situaţiei internaţionale. Consider că nu este lipsit de importanţă să prezint cele susţinute atunci, dintr-un motiv cât se poate de simplu: cu toţii avem nevoie de explicaţii, pentru a putea înţelege evenimente precum cel al recent auto-declaratei independenţe a provinciei Kosovo. Există, în analiza situaţiei internaţionale, o tendinţă de a proceda la simplificări de genul „Vestul şi restul”, ecuaţie în care, mai recent, „vestul” înseamnă „comunitatea transatlantică”. În acest caz lucrurile se citesc doar prin prisma intereselor şi valorilor „vestului”, care devin criterii cu valoare de standard. Monopolul grilei occidentale de citire a realităţilor geo - politice actuale este pe cale să fie spart, lucru care va constitui, după părerea mea, un eveniment important pentru viitorul relaţiilor internaţionale, pentru că în spatele acestei grile de citire se află putere şi capacitate de a influenţa evenimentele la scară globală. Grilei de citire trans-atlantice, recte occidentale, i se vor alătura cel puţin două, care aparţin celor două puteri emergente: China şi Rusia. Merită să medităm şi să răspundem la următoarea întrebare: ce vor avea în comun şi ce va deosebi cele trei grile de citire a realităţilor, funcţie de care se iau decizii cu valoare strategică? Primul element: va fi democraţia o valoare comună celor trei grile de citire? Răspunsul este: nu neapărat. Democraţia, aşa cum o cunoaştem noi, este un sistem politic specific capitalismului industrial. După căderea comunismului părea să fie un moment fast pentru democraţie. Se dovedeşte că am fost prea optimişti. Asistăm, la nivel global, la o deteriorare a guvernării democratice, chiar dacă, formal, cele mai multe state pot fi catalogate drept „democraţii.” Dacă luăm în calcul populaţia care trăieşte cu adevărat în democraţie, lucrurile se schimbă. Vedem că nici China, nici Rusia, nici măcar India, ca să nu mai vorbim de ţările africane, arabe, o parte din cele din America Latină, cele din Asia Centrală nu sunt decât democraţii de faţadă, „dirijate” sau de-a dreptul dictaturi. Mai mult, democraţia este în declin şi în „comunitatea transatlantică”. Motive sunt mai multe, de la „războiul împotriva terorismului” până la trecerea la societatea post-industrială. Cum se va reflecta acest declin al democraţiei în structurarea relaţiilor internaţionale? Din punctul meu de vedere, o primă consecinţă a declinului democraţiei va fi scăderea calităţii actului de guvernare, cu repercusiuni la nivel social şi economic. Vom asista la creşterea neliniştii şi violenţelor sociale. Nu ar fi pentru prima oară când naţiuni confruntate cu astfel de probleme şi le-ar scoate în exterior, generând conflicte mai mult sau mai puţin locale sau globale. O a doua consecinţă ar fi un declin al parlamentarismului şi o întărire a regimurilor prezidenţiale. Fenomenul este evident atât în Europa, nouă sau veche, dar şi în alte zone. O a treia consecinţă a declinului democraţiei îl reprezintă afirmarea în forţă a populismului, apărut în siajul discursurilor anti-sistem. Populismul scoate din ecuaţia democratică „clasa politică”, identificată cu sursa tuturor relelor sociale. O a patra consecinţă a declinului democraţiei o constituie înlocuirea ideologiilor cu religia şi renaşterea fundamentalismelor religioase. Statul laic este pus în discuţie peste tot în lume. Nu este fără interes să menţionăm un recent articol din „New York Times”, al cărui titlu spune tot: „ O naţiune de creştini, nu o naţiune creştină.” Este o trimitere directă la ponderea disproporţionată pe care o are subiectul religios în campania electorală, cu efect asupra structurării politicilor publice americane, în plan intern şi extern. Pe acest fond al „renaşterii religioase” asistăm la afirmarea unui nou conservatorism în Europa de Est, care explică mult din pro-americanismul activ al acestor ţări. O menţiune specială pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în contextul declinului democraţiei. Sub pretextul luptei împotriva terorismului şi a corupţiei, s-au adus şi continuă să se aducă atingeri grave liberului exerciţiu al acestor drepturi şi libertăţi. Al doilea element al grilei: atitudinea actorilor majori la nivel global faţă de procesul de globalizare şi de capitalism. Poate părea ciudat un astfel de criteriu. Realitatea ne spune contrariul. Primo: globalizarea nu are, cum ştim, doar câştigători. Din acest punct de vedere, marele câştigător al globalizării este China. Statele Unite ale Americii, furnizorul modelului globalizării, cel neo-liberal, Uniunea Europeană, dar şi Rusia, sunt mai mult sau mai puţin perdanţi în acest joc economic la nivel global. Secundo: capitalismul suferă o mutaţie de fond, stimulat fiind de oportunităţile oferite de globalizare. Schimbarea nu este neapărat benefică, după cum o dovedeşte criza creditelor imobiliare americane. Injecţiile de lichidităţi făcute de băncile centrale sunt fără precedent. Iar în lipsa mecanismelor de protecţie crizele financiare se vor propaga aproape instantaneu. Tertio: scăderea influenţei şi relevanţei în procesul de globalizare a FMI, OMC şi BM. Locul lor este luat de naţiuni precum China, foarte activă în Africa şi mai nou şi în America Latină. Din acest punct de vedere, cea mai mare relevanţă o are transformarea fondurilor de investiţii suverane în instrumente de politică externă. Un fond de investiţii suveran este un fond de stat. În 2015 fondurile suverane vor gestiona 12 000 de miliarde de dolari, faţă de 2500 de miliarde acum. Or, cei care au bani în astfel de fonduri sunt China, cu o rezervă valutară de 1400 de miliarde de dolari, Rusia, cu o rezervă de circa 500 de miliarde dolari. Reacţia firească la apariţia în forţă a fondurilor suverane va fi protecţionismul, cu toate consecinţele care decurg de aici. Al treilea element al grilei: soft power sau hard power? Fiecare actor major la nivel global este evident preocupat de alegerea celor mai adecvate instrumente prin intermediul cărora să-şi exercite influenţa. Puterile în ascensiune, în special China, vor miza pe soft power, cele în declin, precum SUA, pe hard power. Uniunea Europeană este greu de spus ce va face, câtă vreme nu iese din actualul impas constituţional şi nu-şi elaborează o politică externă comună clară. Forţele armate au redevenit o miză esenţială a relaţiilor internaţionale. Al patrulea element al grilei de citire: atitudinea faţă de fenomene care se cer gestionate colectiv şi global, precum schimbările climaterice, ameninţările teroriste, accesul la materii prime, fluxurile migratorii, etc. Asistăm în acest moment la o tendinţă generalizată de creştere a preţurilor materiilor prime şi mai ales ale alimentelor. În ceea ce priveşte alimentele, criza este agravată de explozia cererii de bio-combustibili. Unele ţări vor dori să gestioneze în comun aceste riscuri, altele acţionează pe cont propriu, chiar şi atunci când acest lucru este contraproductiv pentru ansamblul comunităţii internaţionale. Cel mai elocvent exemplu este poziţionarea marilor actori pe scena politică internaţională în raport cu protocolul de la Kyoto. Mai mult, trebuie să luăm în calcul o mutaţie de fond care se petrece în Statele Unite ale Americii: privatizarea politicii externe şi a războiului, pe fondul problemelor care au apărut după atentatele din 11 septembrie 2001 şi mai ales după invadarea Irakului. Rolul exagerat acordat de americani sub-contractorilor, atât în politica externă, în culegerea şi în analiza informaţiilor, inclusiv privatizarea torturii, cât şi în executarea unor misiuni operative pe câmpul de luptă a dat naştere deja la fenomene periculoase, vezi episodul Blackwater. O ultimă remarcă: fără a fi profeţi, scena internaţională va avea, în viitor, în loc de o hiper - putere globală şi câteva puteri regională, cel puţin trei puteri semi - globale, ca să spunem aşa: China, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. De unde şi imperativul definirii regulilor de funcţionare a ceea ce vrem noi să credem că ar trebui să fie noul „multilateralism.” Kosovo este doar unul dintre semnele îngrijorătoare ale destructurării ordinii internaţionale bazate pe principiile wilsoniene, la sfârşitul Primului Război Mondial. Primul eşec al acestei încercări de a structura lumea l-a reprezentat incapacitatea Ligii Naţiunilor de la împiedica izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Organizaţia Naţiunilor Unite, succesoarea Ligii, s-a descurcat ceva mai bine în perioada postbelică, paradoxal, tocmai datorită bipolarizării lumii şi competiţiei dintre cele două sisteme ideologice. Acum este evident că ONU nu mai serveşte nimănui, şi, mai devreme sau mai târziu cineva trebuie să aibă curajul să scape de „leşul” ei. Dreptul internaţional este o noţiune tot mai goală de conţinut, aşa că a vorbi despre faptul că independenţa auto-proclamată de Kosovo este o excepţie sună a glumă proastă. Întrebarea care se pune este dacă Uniunea Europeană va supravieţui momentului Kosovo. Motivul? Simplu. Odată cu recunoaşterea independenţei provinciei sârbe Kosovo triumfă modelul regionalizării. Cu alte cuvinte, statele naţionale sunt actori prea puternici pentru birocraţia hipercentralizată de la Bruxelles. Disoluţia lor şi înlocuirea cu regiunile, actori infinit mai slabi, este văzută ca o condiţie a succesului proiectului unificării Europei. Dacă în cazul în care unificarea ar avea ca actori statele naţionale construirea unei identităţi europene, adăugată identităţii naţionale, nu ar fi un proces conflictual, dimpotrivă, distrugerea identităţii naţionale şi construirea concomitentă a două noi identităţi, una regională, cealaltă europeană, va arunca, mai devreme sau mai târziu, întreg edificiul european în braţele haosului şi ale unui nou război civil. Nu am înţeles niciodată fascinaţia unora pentru Evul Mediu. Iar dacă ea există, se poate „vindeca”, la nevoie, cu jocuri pe calculator. Tehnologia face minuni! Dar nu ar fi în interesul nimănui ca fanteziile unora să provoace noi suferinţe pe continent. Cât despre americani, numai de bine! Graba cu care au recunoscut independenţa provinciei dovedeşte, o dată în plus, că nu înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în lume. Pe de altă parte, nici motivele pentru care România nu o recunoaşte nu sunt dintre cele mai onorabile, pentru că nu de grija sârbilor sau a Transilvaniei mor cei mai mulţi dintre politicienii noştri, ci de grija voturilor.