Paul Simon

Paul Simon împlineşte şaptezeci de ani. Doamne, ce bătrân sunt! Am crescut cu muzica lui, în anii şaizeci. El Condor Pasa,  Bridge over trobled waters, Mr. Robinson, Boxer, Old Friends, Sound of Silence. Muzică pentru suflet, în ani marcaţi de Războiul Rece, de războiul din Vietnam, de mai 1968 sau de invazia Cehoslovaciei. Anii 60, ani sub spectrul Holocaustului nuclear. 

A avut o carieră sinuoasă, după ce cuplul cu Art Garfunkel s-a destrămat. Şi-a relansat cariera în anii 80, cu un album înregistrat în Africa de Sud, Graceland, cu trimitere la Elvis Presley, pe care l-a admirat, şi care l-a inspirat. Anul trecut a lansat un nou album memorabil, So Beautiful or So What, care arată să sursa inspiraţiei nu a secat. 

Cum moare un vis

Un excepţional editorial în NYTimes, despre soarta clasei de mijloc americane actuale, citită prin grila unei piese celebre, "Moartea unui comis voiajor", de Arthur Miller, care se joacă din nou pe Broadway. 

"Yet “Salesman” is full of empathy for Willy. Mr. Miller remembered worrying in 1949 that “there was too much identification with Willy, too much weeping, and that the play’s ironies were being dimmed out by all this empathy.” He recalls with somber pride that the play’s first director, Elia Kazan, “was the first of a great many men — and women — who would tell me that Willy was their father.”

No wonder those first audiences’ identification was so strong: they recognized Willy’s search for humanity within his profit-driven job. Mr. Miller recalled that after performances during the play’s first run, “some, especially men, were bent forward covering their faces, and others were openly weeping.”

It’s hard to imagine a similar reaction among audiences today. Not only have the industries that employed the salespeople, factory workers, middle managers and others in the plentiful, humbler realms of mid-20th-century capitalism begun to dry up, but today’s capitalists no longer share Willy’s belief that he could attain dignity through his work.

In 1949, Willy’s desperate cry — “the competition is maddening!” — must have chilled theatergoers for whom competition still had a mostly positive connotation. In 2012, a fight to the death for shrinking opportunities in so many realms of life renders the idea of fair competition an anachronism. It is a sign of the times that sitcoms, in which trivial, everyday conflicts are comfortably resolved into neighborly harmony, are giving way to the Darwinian armageddons of reality TV. It is as if the middle class were being forced to watch the gladiatorial spectacle of its own destruction. "

E vremea ca şi membrii fragilei noastre clase de mijloc să vadă piesa, pentru a înţelege cum moare un vis... 

Augusta sulă, augustul cur, şi restul. Statui pe Calea Victoriei

Azi, la prima oră, am luat-o pe Calea Victoriei, să fotografiez statuile. Sigur, cum altfel, cea mai mare atenţie a primit-o statuia lui Traian. Am fost "stimulat" de doamna Verona, şi de Comitelul pentru statua lui Traian, care au dat publicităţii un Kommunikat, a cărui concluzie, reconfortantă, confirmă că e bine şi mai mică, dacă-i veselă. Prin urmare colajul de fotografii începe cu augusta sulă şi cu augustul cur, şi continuă cu restul statuilor dintre Ateneu şi Piaţa Naţiunile Unite. Judecaţi voi ce şi cum...

O remarcă: de ceva vreme nişte idioţi au mânjit cu vopsea roşie obeliscul Monumentului Revoluţiei, sub nasul boilor care păzesc Ministerul Administraţiei şi Internelor. Aştept cu nerăbdare momentul în care ministrul cu pricina va fi jefuit la el în birou! Sorine, curăţă dracului vopseaua aia, că e mai mare râsul!

Trăim în România, şi asta ne strică tot cheful!

Azi, nimic despre politică. Este o zi mult prea frumoasă, pentru a o strica scriind despre mizeria numită politică. Am profitat de o zi superbă de primăvară, pentru a bântui prin oraş. Un oraş care nu are ce oferi locuitorilor lui, dacă e să fim sinceri. Parcurile sunt cele pe care le ştim cu toţii.

În Cişmigiu, nimic schimbat de decenii. În afară de posesorii de patrupede, şi de vreo doi alergători stingheri, dimineaţă la zece nu era mai nimeni în parc. Doar o mămică, târând după ea un camion uriaş din plastic, se juca de-a v-aţi ascunselea cu puştiul ei, care avea la vreo trei ani. Şi atât. Nici măcar pensionarii nu erau la datorie! Cişmigiul are nevoie de o amplă transformare, de un arhitect peisagist, de o regândire. Trebuie distribuit într-un rol, dacă vreţi.

Am plecat spre Grădina Icoanei. La intrarea în Parcul "Ion Voicu" m-au întâmpinat vreo trei câini furioşi, dimpreună cu rânjetele jandarmilor care păzesc nu ştiu ce ambasadă, şi care i-au pripăşit acolo. Am intrat în celălalt parc, în Grădina Icoanei. Aceeaşi câini, unii cu stăpân, alţii, fără. Mai o lătrătură, mai o muşcătură, mai un răhăţel. Clasic, nu?

Am luat-o spre Herăstrău. Acolo, puhoi de maşini, şi ceva oameni. Mai puţini câini, cu stăpânii, ce-i drept, acelaşi mobilier plictisit, chiar dacă mai scump. Pavilionul H se degradează pe zi ce trece, spaţiul verde amenajat aproximativ, chiar dacă în ansamblu era curat. Noroc cu Mama Natura, care a scos la înaintare verdele crud al ierbii şi al frunzişului renăscut. Am văzut pe lac noul vaporaş cumpărat de municipalitate. Arată surprinzător de bine. În rest, m-am crezut în toamnă: toată lumea ronţăia porumb fript! Comerţul socialist! 

Am trecut şi pe la Romaero, unde mi-am petrecut ceva ani din viaţă. O aglomeraţie nebună, şi inevitabilii motociclişti, adunaţi în turme compacte, la nu'ş ce salon de specialitate. Tristă soarta platformei aviaţiei de la Băneasa. Asta e: a venit progresul peste noi, fraţilor! Nu mai producem nimic, nu mai concepem nimic, vindem ce fac alţii. Şi suntem fericiţi! 

Pe drumul spre casă am văzut un Opel din anii '40, pe o platformă, exemplar refăcut şi vopsit impecabil. Bravo posesorului! Păstrarea mărturiilor trecutului poate fi o industrie. Noi, românii, nu vrem să avem memorie istorică. De asta ni se par bizare astfel de gesturi, fireşti la alţii. 

Vedeta zilei de azi a fost lumina. Am făcut un morman de fotografii. Cu telefonul, ce-i drept. Camera mea este la Barcelona, cu fiul meu, Cătălin. Deci peste câteva zile am ce posta pe celălalt blog. Sper că e la fel de entuziasmat de Gaudi ca şi mine. Oricum, măgăoaia aia n-are cum scăpa privirii, deci vor fi ceva fotografii şi cu catedrala. E interesant de văzut cum percepe un tânăr oraşul, dincolo de punctele obligate de trecere pentru orice turist. 

Asta e, aşteptăm o nouă săptămână de zbucium politic şi de inepţii guvernamentale, de tocşoaie goale de conţinut şi de promisiuni deşarte. Trăim în România, şi asta ne taie tot cheful!   

  

Unde a dispărut bucuria?

Iar soseşte "lumina sfântă" de la Ierusalim, iar vor fi transmisii în direct de la aeroport, cu nelipsitul Flutur fâlfâind în cadru la ineptele televiziuni de ştiri, care se cretinizează pe zi ce trece. M-am săturat de imbecilitatea asta, de reportaje care încearcă să ne inducă ideea că românii fac orice pentru a "sărbători" Paştele.

Am fost şi ieri, şi azi, după diverse cumpărături, şi, sincer, nu am găsit pic de înghesuială pe nicăieri. N-am stat la coadă nicăieri, cu o excepţie. Cam prin toate magazinele bate vânt de criză, sunt mai mulţi vânzători decât cumpărători. Poate nu m-am dus eu la ora la care ies de la slujbă sclavii de pe plantaţiile corporatiste.  Singurul loc unde am stat la coadă-civilizată-a fost Cofetăria Capşa. Şi asta pentru că a rămas singura din Bucureşti unde poţi cumpăra ceva care are gust de cozonac, de pască, de plăcintă cu brânză sau mere, nu de plastic sau de diverse chimicale. 

Sincer, ce m-a întristat este că n-am văzut pe faţa nimănui acea expresie care spune că se apropie o sărbătoare, că există un dram de fericire în asta. Am văzut figuri obosite, îngrijorate, posomorâte, am văzut gesturi mecanice, coşul ăla pe roţi părea să le fie mai degrabă un duşman. 

Nici în oraş nu simţi că se apropie o sărbătoare. De fapt, Bucureştii sunt pustii. Am făcut doar vreo opt minute de la Capşa până la Băneasa! Centrul este ocupat de haite de ţigani, cu puradeii din dotare, care se mută de colo-colo, pe unde sunt locuri de parcare goale. Doar că nu sunt maşini care să parcheze!

Unde a dispărut bucuria? Până şi în cele mai negre zile ale ceauşismului găseam puterea să ne bucurăm. Şi bucuria nu se măsura în cât reuşeam să băgăm în burdihan, ci în cât de solidari eram unii cu alţii. Ne bucuram că putean fi împreună, că ascultam muzica pe care o iubeam, că vorbeam despre cărţile sau spectacolele care ne plăceau, că respiram aerul curat al nopţii de Înviere. Nu era nimic religios în asta, doar fericirea de a fi împreună.

Yuppi du

Omul cât trăieşte, află! Îmi place Adriano Celentano. Dar, sincer, n-am ştiut că a regizat un film, Yuppi du, pe care l-a şi prezentat la Festivalul de la Cannes. Melodia care face parte din banda sonoră a filmului o ştiam, şi este una dintre preferatele mele. Celentano nu e un simplu cântăreţ, e un artist complex, şi creator. Aş vrea să văd filmul. Dar la fel de mult aş vrea ca imbecilii ăia de la televiziunea publică să lase propaganda politică şi să facă ceea ce făcea în odioasa dictatură: educaţie cinematografică. Să prezinte filmele clasice, şi filme precum ăsta. Asta dacă vrem să avem public pentru sălile de cinema. Printre altele...

Ei da, primăvara!

Timpul florilor



După furtună

Veşti despre magnolia mea preferată # 2

Am trecut şi ieri pe acolo. Căldura a deschis tot mai multe flori. În curând o să fie o nebunie! Mai multe fotografii, pe celălalt blog al meu.

Veşti despre magnolia mea preferată

Îmi plac la nebunie magnoliile. Iar magnolia mea preferată e pe o străduţă, paralelă cu bulevardul Kiseleff. Azi i-am făcut o vizită. Cu o viteză nebună, după numai câteva zile mai călduroase, şi-a deschis primele flori. Trecusem şi duminică pe acolo: nimic. Are o poftă de viaţă, ceva de speriat! Deşi iarna şi-a lăsat urmele şi pe trunchiul ei: o creangă zdravănă e despicată pe o porţiune destul de mare. Asta n-o împiedică să se umple de flori.

Aici, pe celălalt blog al meu(pe care l-aţi cam uitat!) aveţi mai multe fotografii.

Şi dacă putem, s-o ajutăm pe Gabriela s-o vadă şi ea!

Primăvara: un proiect

Nokia, moartă? S-o credeţi voi!

O mulţime de "analişti" cânta în cor prohodul Nokia, pentru că, nu-i aşa, n-are Android sau iOS. Iar când a făcut alianţa(cretină, din punctul meu de vedere) cu ăia de la Microsoft, se vorbea deja la timpul trecut despre firma finlandeză.

Acum, ca să mă înţelegeţi bine, nu sunt fan Nokia, deşi, până de curând, am avut DOAR telefoane Nokia. La un moment dat m-am plictisit de ei, mai ales că nu mai aveau inventivitatea aia în design, care i-a făcut mari. Iar de când am duda, nu cred că m-aş mai întoarce la Nokia. Dar asta nu mă împiedică să văd că au făcut un progres imens, şi că au redevenit creatori.

Acum câteva ore au lansat la Barcelona, la MWC, un telefon superb, ca forme, cu sistemul de operare Simbian Belle(de asta zic că nu era cazul să se încurce cu Microsoft!): Nokia 808 PureView. Ştiu, unii au să mârâie: că are un microprocesor cu un singur nucleu, că nici rezoluţie ecranului nu sparge gura târgului, c-o fi, c-o păţi. Nici mirobolanta rezoluţie a camerei, de 41 MP(da! 41 de MP, interpolaţi!) nu e un argument foarte tare. Dar ansamblul este o minunăţie!

Ce vreau să spun? Că adesea piaţa, în cretinismul ei congenital, poate distruge firme extrem de solide şi creatoare, doar pentru că nu-i dă profitul estimat de tot felul de conţopişti, care nu pot trece cu analiza mai departe de sacrosantele trei luni, ce au devenit standardul în judecarea performanţelor. Cercetarea costă, şi durează. Nimeni nu poate veni la infinit cu noi modele. Dacă suntem sinceri, vedem că Samsung, HTC, şi alţii ca ei, declină la nesfârşit acelaşi model, cu mici variaţiuni, pentru a demonstra că "se mişcă". Iar firme precum RIM(care face duda) sunt arătate cu deştu' şi penalizate, pentru că nu scot modele noi pe bandă rulantă.

Tâmpenia asta s-a întins ca râia peste tot, în toate domeniile: de la cosmetice la detergenţi, de la calculatoare la televizoare, aspiratoare, frigidere şi chiar şi autoturisme. Progresul nu este liniar, şi permanent crescător. Mai ai şi coborâşuri, şi erori, apuci şi pe drumuri care nu duc nicăieri. Dar pieţele nu pot accepta aşa ceva, pentru că, nu-i aşa, e prea uman. Şi ele nu au nimic în comun cu umanitatea. Ele sunt Dumnezeul nostru, al tuturor, care nu greşeşte niciodată, şi nu iartă greşelile nimănui!

Unde eşti, copilărie?

Fotografia este absolut delicioasă! Şi de un umor irezistibil! 


UPDATE: prieteni, fotografia este luată de aici. Dar faptul că puştiul este rus, în anii '60, nu schimbă cu nimic lucrurile. Aşa eram şi noi. Ne distram de minune, fără Nintendo, XBox sau alte cretinisme. Ne bucuram sincer de orice mică jucărie. Aveam prieteni, citeam mult, umblam pe urmele eroilor din cărţile citite, mergeam mult la cinematograf, era Casa Pionierilor, unde făceam tot felul de minuni. Şi, mai ales, ne simţeam iubiţi, de părinţi, de învăţători şi de profesori. Nu eram singuri. 

PS: din motive de neînţeles(sau poate nu!), Bloggerul nu mai funcţionează pe Explorer. Am trecut pe Google Chrome. Evident! Sunt nişte măgari, ca orice monopolişti!  

Pierdut în timp

PS: a aflat şi Pulimea Sa că afară ninge, oameni sunt îngropaţi, cu case cu tot, în zăpadă, şi că, în general e naşpa. Dar îi trage înainte cu Tratatul. De unde se vede că, de fapt, îl doare în cur de oameni... 

Frumuseţea diavolului



Nu, nu e un trucaj! Este bisericuţa din satul Jenisberg, lângă Davos, după o furtună de zăpadă, urmată de ger.

Flowers and guns

Calmantul febrei sociale

Clipa de frumuseţe

Cred că merităm să ne luăm un răzag, să ne depărtăm de cotidian, de problemele lui, de urâţenia lui, să ne aducem aminte că există şi frumuseţe în lumea în care trăim. Vă propun câteva fotografii de iarnă în Crimeea.