Viața, ca un vis suprarealist

Am un obicei, care poate părea straniu multora: în dimineața zilei de 1 ianuarie, la prima oră, indiferent de vreme, fac o plimbare, pe jos sau cu mașina, prin orașul pustiu. Totul a pornit de la Revelionul petrecut în armată, în 1973. Făceam armata la Otopeni, la Regimentul de Aviație Transport, în 1973 se reluase tradiție milităriei cu termen redus, înainte de facultate. Atunci Regimentul cuprindea și Escadrila Specială(transformată, după 1989, în Romavia, și falimentată cu grația cunoscută), cea care asigura zborurile prezidențiale și guvernamentale. În anul acela nu erau în dotare nici Il 62, nici B 707(acesta urma să vină în luna februarie 1974, parcă, am asistat la prima aterizare a lui pe Otopeni, într-o dimineață cețoasă), ci doar Il 18, vreo două Il 14(cu care zburase și Dej) și Li 2. Erau parcă și două Alouette 3, un Mi 8, și cam atât la partea VIP, deși Li 2 era folosit mai mult de parașutiști.

Programul era lejer, nu aveam a ne plânge. Puteam pleca în oraș, dar cum nu prea cunoșteam pe nimeni(locuiam încă la Slatina), am rămas în cazarmă, ca majoritatea colegilor. Pe 1 ianuarie aveam bilete la teatru, la Bulandra, sala de la Grădina Icoanei. Se juca, la matineu, Elisabeta I, cu Toma Caragiu, printre alții. Spectacolul abia se roda, era la a treia sau a patra reprezentație. Biletele mi le făcuse cadou un prieten al tatălui meu. Cineva a fost fericit în dimineața aceea: a găsit un bilet în plus!

Așadar, în amintita dimineață, pe o ceață cumplită, de nu vedeai la doi pași, am purces către aeroport, de unde pleca autobuzul-celebrul Sanos al Tarom, un fel de Rata pentru echipaje, dar și pentru călători, care lega Otopenii de centru-spre București. Avea mai multe stații, printre care și la Piața Romană. După cea mai lungă călătorie-ca timp!-între Otopeni și centru, pentru că nu era doar ceață, era și polei, am coborât în dreptul cinematografului Studio. Cum nu era nimic, dar nimic deschis, să beau o cafea sau un ceai, trebuia să omor ceva timp până la începerea spectacolului. Amănunt: eram în uniforma de terist, cu mantaua aia oribilă, grea și incomodă, model sovietic, pe care toți o uram, și cu la fel de celebra căciulă cu urechi de tekel, sau cum s-o numi cățelul ăla care pare mereu gata să zboare, dând din ele.

Fără alternativă, înfrigurat, învăluit de umezeala aia care te pătrundea până la os, singur în orașul pustiu(era vreo opt dimineața, până și bețivii ajunseseră pe undeva, pe la casele lor), am luat-o încet pe mijlocul bulevardului, pe dunga continuă, de la cofetăria Casata spre Scala, prin ceața densă. Un soldat nebun, o umbră cețoasă, mergând agale pe mijlocul bulevardului Magheru, cu mâinile în buzunarele mantalei, fără țel și fără țintă. Am mers așa până la Intercontinental, nederanjat de nimeni, ca în vată, în care singurul zgomot era cel făcut de tălpile bocancilor mei și de stofa aspră a mantalei.

A fost ca un soi de vis, un vis suprarealist, ca și viața noastră, până la urmă. Iar spectacolul care a urmat-absolut minunat!- a venit ca o continuare a visului de mai devreme. Și de atunci, în fiecare an, încerc să retrăiesc acel vis. Uneori îmi iese, alteori, nu. Dar eu încerc. Fac asta de 42 de ani. O viață...

Vreau să cred că, în acea dimineață, am avut un spectator al nebuniei mele. Pe Constantin Țoiu. Care descrie, în ”Galeria cu viță sălbatică”, roman publicat în 1976, o scenă asemănătoare. Un militar, care măsoară cu pasul, în pustietatea nopții, drumul de la Ateneu la cimitirul în care va fi înmormântat Arghezi. Poetului îi fuseseră organizate funerarii naționale la cerea lui Ceaușescu. Alt vis suprarealist.