Creșterea neîncrederii, ca sursă a crizei sistemului de relații internaționale

Aviația saudită a bombardat azi ambasada iraniană din Yemen. Vestea vine aproape firesc, pe fondul tensiunilor în creștere dintre cele două puteri regionale. Care, cel puțin până în momentul ăsta, s-au confruntat prin intermediari pe întreg cuprinsul Orientului Mijlociu. Confruntarea cea mai aspră este acum în Siria. Dar nici Yemenul nu rămâne o zonă periferică de confruntare între Iran și Arabia Saudită. 

Dacă deschidem puțin unghiul de vedere, acest conflict poate părea chiar nesemnificativ, față de marile confruntări, cu actori globali și semi-globali, precum SUA, UE, China, Rusia, India, și chiar Pakistan. Grupările teroriste, prezentate până acum drept principalele surse de instabilitate la nivel global, se dovedesc, în ultimă instanță, doar niște instrumente ale unora sau altora dintre actorii cu vocație globală.

Instabilitatea sistemului internațional, rezultat după cel cel de-al Doilea Război Mondial, este în creștere. Așa zisa ”ordine mondială”, rezultată atunci, în 1945, și consolidată în timp, este, practic, desființată. Procesul de disoluție a pomenitei ordini a început în 1989, și se apropie de final. Fără ca între timp să fi apărut o alternativă viabilă, și acceptată de toți cei interesați. ”Momentul unipolar al Americii” nu este o alternativă pentru nimeni, nici măcar pentru SUA, care acum se confruntă atât cu costurile gestionării simulacrului de ordine ce există, cât și cu propriile slăbiciuni și limite. 

Se pune întrebarea: cum de a fost posibilă evitarea confruntării directe între marii actori globali, în timpul Războiului Rece, în ciuda unor crize extrem de grave, de genul celei a rachetelor din Cuba, din anii 60, a rachetelor cu rază medie de acțiune, din Europa, în anii 80, sau a unor conflicte regionale, gen Coreea, Vietnam, Afganistan? Răspunsul este simplu, până la urmă: după fiecare criză principalii actori învățau din lecțiile crizei, scriau noi reguli pentru relațiile dintre ei, și le respectau. 

Să nu uităm un lucru: în mare, lumea de până în 1989 era dominată de trei mari blocuri de națiuni: două având drept lideri SUA, respectiv URSS, și un al treilea, fără lideri aparenți, cel al ”nealiniaților, care avea legături cu ambele, în jurul lui gravitau state precum India și China, și ai cărui membri formau nu de puține ori alianțe, funcție de obiectivele urmărite, cu state membre ale unuia sau altuia dintre cele două blocuri, conduse de superputerile momentului. 

A fost o lume complexă, și tocmai această complexitate s-a dovedit un soi de moderator al conflictelor, și a permis limitarea lor, pentru a nu se transforma într-o confruntare generalizată, cu arme nucleare. Un alt factor moderator a fost existența sistemelor politice, economice și sociale alternative, care, la rândul ei, a moderat pozițiile marilor puteri dominatoare. Păstrarea ordinii în interiorul blocurilor era sarcina marii puteri respective, care scria regulile și impunea respectarea lor. Noi preferăm să nu vedem decât acțiunile URSS în această direcție, intervențiile din 1953, din RDG, din Ungaria, din 1956, sau din Cehoslovacia, din 1968. Dar și SUA a intervenit, nu de puține ori extrem de brutal, pentru a păstra ordinea în interiorul blocului lor, inclusiv în Grecia și Italia, dar nu numai. 

Recunoscând pericolul unei confruntări mortale, marile puteri au convenit asupra unor măsuri, a unor reguli de comportament, care aveau drept obiectiv ”creșterea încrederii”. Interzicerea experiențelor nucleare, reducerea armamentelor, tratate de dezarmare nucleară, de reducerea a trupelor, de recunoaștere a granițelor în Europa, linii speciale de comunicații, conferințe, precum cea de la Helsinki, etc.

Când s-a schimbat trendul? În 1989, odată cu ”prăbușirea comunismului”. Care a fost, din păcate, nu acea visată eliberare a Estului european din lanțurile ”sclaviei totalitare”, ci doar o soluție de moment pentru rezolvarea(efemeră) a crizei de sistem a capitalismului, prin extinderea piețelor. Practic, dispariția CAER și a Tratatului de la Varșovia a adus capitalismului occidental cel puțin 400 de milioane de noi consumatori din URSS și din ”lagărul socialist”, cărora li se vor adăuga încă 1,2 miliarde din R.P.Chineză. Dar, ceea ce este mult mai important, i-a adus accesul la un uriaș rezervor de mână de lucru ieftină și foarte bine calificată(oricât ar crede unii contrariul), precum și la o intelectualitate tehnică de înaltă calitate. 

Criza, bizar, în loc să se diminueze, să-și găsească o rezolvare durabilă, s-a accentuat. Mâna de lucru a fost epuizată, practic, intelectualitatea tehnică, la fel, și din urmă nu vine mai nimic, din cauza degradării grave a sistemelor publice de educație, iar starea generală de sănătate a populației din zonă este un dezastru. Aparatul productiv al acestor țări a fost devastat, și nu a fost înlocuit cu nimic. Pur și simplu vin și pleacă întreprinderi occidentale, după unicul criteriu al costului forței de muncă și al taxării relaxate.

Această evoluție total defavorabilă a introdus tensiuni suplimentare în acest sistem al ordinii mondiale, care acum depinde doar de SUA. Care se văd drept o ”națiune indispensabilă” lumii, dar care sunt incapabile să o gestioneze, să scrie regulile de funcționare și să impună respectarea lor. Orice om cu mintea la el și-ar fi dat seama că este o sarcină imposibilă, oricâtă bogăție și oricâtă putere militară ar avea respectiva națiune. Doar că, deloc paradoxal, și SUA, ca și URSS, înaintea lor, sunt un uriaș cu picioare de lut. Care nu poate suporta costurile gestionării lumii.

Politica agresivă a Statelor Unite, de după 1989, care și-au îndepărtat pe toți, prieteni și parteneri, dar și posibili prieteni și ocazional parteneri, a făcut ca, în acest moment să trăim într-o lume extrem de periculoasă, dominată de creșterea neîncrederii. Toți se tem de intențiile și de acțiunile SUA, care nu mai au parteneri, ci supuși. Cursa înarmării, în Pacific, în Eurasia, în Orient, mai nou și în Europa, este expresia, și consecința directă, a creșterii neîncrederii în capacitatea Washingtonului de a gestiona acest spațiu și crizele cu care ne confruntăm. Pot da o lungă listă de crize și de conflicte generate de deciziile eronate ale Washingtonului, de promovarea unor interese mărunte, de urmărirea unor avantaje economice de moment, care nu pot fi închise nici acum, după decenii de la declanșarea lor. 

Nimeni nu face nimic pentru a schimba acest curs, care ne va duce la o confruntare globală. E simplu să dai vina pe Rusia, sau pe China, sau pe Iran, sau pe oricare alt ”vinovat” de serviciu mai găsește propaganda Washingtonului. Adevărul este unul singur: neîncrederea în Washington este vinovată de aceste crize. Când declari că scopul tău este ”îndiguirea Rusiei cu orice preț”, și dai o lovitură de stat în Ucraina, care pune în pericol interesele Rusiei, inclusiv, sau mai ales, capacitatea sa de a face față unei agresiuni externe, ce-ai vrea să facă Moscova? Să-ți mulțumească? Să te invite să o ocupi? 

Cum ai vrea să răspundă ceilalți actori geopolitici la extinderea absurdă-și contraproductivă-a NATO? Extindere care, în ultimă instanță, face rău organizației și capacității ei de a-și îndeplini misiunea de bază, care este de apărare colectivă, nu de braț înarmat al SUA. 

Dialogul între Washington și aliații săi, dar mai ales între el și adversarii lui, este grav viciat și aproape imposibil, în multe cazuri. Fapt care duce și el la creșterea neîncrederii. SUA ne-au dus pe toți în epoca neîncrederii generalizate. Conștient sau nu, nici nu mai contează. 

Reîntoarcerea la măsurile de creștere a încrederii pare imposibilă acum. SUA vor să își promoveze interesele fără să fie îngrădite de niciun tratat, de nicio regulă, de nicio obligație. Trăim în plin absurd: într-o lume organizată tot mai mult în rețea, fără un centru formal, în care părțile au un ridicat grad de autonomie, și cooperează după reguli bine stabilite, acceptate unanim, o țară vrea să-și construiască un Imperiu, ultracentralizat, opresiv, care-și impune regulile în detrimentul celorlalți, care îi pedepsește pe cei ce se opun acestor reguli, și care face prăpăd pe unde trece. 

SUA trebuie să se gândească serios la răspunderile pe care le au în lumea asta. De ele depinde acum felul în care va evolua ordinea internațională: cooperare pe baza unor reguli acceptate de toți, consensual, sau confruntare generalizată, bazată pe creșterea neîncrederii și imposibilitatea dialogului. SUA trebuie să facă primul pas pe drumul spre restabilirea încrederii, renunțând la excepționalism, și la pretenția de a impune celorlalți interesele sale. Nu va fi simplu, și nici ușor. Dar nu există alternativă rațională. Cea care există, acum, este distrugerea umanități...