Bolile copilăriei mele

        Se pare că n-am fost un copil tocmai sănătos. Fizic, vreau să zic. Că zdravăn la cap este încă de discutat. Am început călătoria pe acest pământ împreună cu un icter. Cică ar fi o chestie obișnuită printre puradei, în primele zile de viață. Cert este că taică-meu, venit de pe cele coclauri, după câteva zile de la naștere, a găsit un marțian, nu verde, ci galben. Bine și așa.

        Maică-mea a stat în ultima lună de sarcină în spital. Venea acasă doar duminica. N-a fost tocmai plăcut, nici pentru ea, nici pentru familie. După naștere, a stat mai mult în spital, de data asta cu mine. Pe moașa cu care născuse o cunoștea de ceva vreme. Era o femeie în vârstă, și atașată de paciente. Ea s-a oferit s-o ajute pe maică-mea, să învețe cum să aibă grijă de puradel, să-l îmbăieze, să-l împacheteze, mă rog, tot tacâmul. Doar că, problemă. Acasă era soacră-sa, mama Seana, o tipă mică și a dracului, care făcea de toate acasă, la Țuțulești: era și moașă, și bucătăreasă la nunți, botezuri și înmormântări, țesea covoare. Și pilea. Adică le mai trăgea la măsea. Bine. Lucru bine făcut, ce mai.

        Când a auzit-o taică-meu pe maică-mea că vine asistenta de la spital s-o ajute cu baia puradelului, s-a făcut foc și pară! Nici vorbă de așa ceva! Cum s-o jignească el pe mă-sa, aducând pe altcineva să îngrijească de fiu-său? Pa, și s-auzim de bine!

        Se pregătește deci băița puradelului. Maică-mea, care făcuse o infecție în spital, avea temperatură. Bunică-mea, care avea chef de băut, o comisese: era pilită. Și n-a simțit cât era de caldă apa din copaie. Încearcă și maică-mea apa, cu cotul. Ce să simtă, ea având temperatură? Puradelul e scufundat în apă, și se pune pe urlat. E scos, dar a stat suficient, cât să se fi opărit bine. A doua zi era tot numai bășici. Își va petrece următoarele trei săptămâni nu în scutece, ci ”mumificat” în tifon, uns cu toate alifiile. Nasol! Noroc că taică-meu a fost trimis de șefii lui ”pe teren”, maică-mea a trimis-o acasă pe soacră-sa, iar hățurile au fost luate de prietenii lui, medicii, care trimiteau acasă asistente, de două ori pe zi, să mă ”îmbălsămeze”, iar maică-mi să-i facă antibiotice. Într-un sfârșit ne-au pus pe amândoi pe linia de plutire.

        Și eu, și frate-meu, am fost niște schelete umblătoare, cât am fost mici. Priveai prin noi, de slabi ce eram! Sigur, erau vremuri nu tocmai bune, mâncarea era pe cartelă, lipseau multe din alimentație. După război se încetățenise practica tratamentului cu ulei de pește, o oribilitate! Apoi s-a ajuns la calciu injectabil, dacă îmi aduc eu bine minte. Nu mai știu dacă era importat, sau era făcut aici. Dar sigur era Sandoz, țin minte și acum cutiile. Care se administra împreună cu Sterogyl-se puneau picături pe un cub de zahăr-care fixa calciul.

        Cel care avea grijă de noi, cu tratamentul ăsta, era doctorul Știrbu, orelist, un tip nemaipomenit. Care avea doi copii, un băiat, de vârsta lui Dan, fratele meu, și o fată(care este, la rândul ei, medic) de vârsta mea. În fotografie suntem toți patru, cu o trotinetă, în curtea casei doctorului, din Pitești. Cred că e trotineta pe care o primise frate-meu, recompensă pentru amigdalele scoase de același doctor Știrbu.

Ai mei au regretat amarnic faptul că și-au ținut promisiunea. Viața lor, și celorlalți-locuiam încă la comun, în casa de peste drum de biserica Sf. Nicolae, și la etaj, unde locuiam, spre curtea interioară, era un soi de galerie, un coridor deschis către curte- a devenit un mic infern, cu nebunul care se plimba cu trotineta în casă și pe coridor. Cu atât mai mult cu cât, neavând bucătării, toți găteau pe coridorul ăla, pe lămpi cu gaz. Și tot acolo erau răcitoarele, un soi de dulapuri, căptușite cu tablă, în care puneau gheață. Venea un tip, cu un șorț de piele, care se prelungea peste umăr, ca o protecție, și aducea un bloc de gheață, pe are îl ținea cu o gheară metalică. Eram la pândă, și furam repede câteva bucăți de greață, cu care răceam limonada cumpărată de la Aprozarul de la parterul clădirii.

Frate-meu a făcut cunoștință cu talentele de chirurg ale doctorului Știrbu înaintea mea, cu ocazia operației de amigdale. Credeam că-l fentez. N-a fost să fie. Peste vreo doi ani, am făcut o sinuzită severă. Cred că de săniuș mi s-a tras: stăteam cât e ziua de lungă în zăpadă, pe derdelușul din spatele blocului(între timp ne mutasem), derdeluș care se termina în poarta școlii la care învățam, Generală 1, școală unde a învățat și președintele Constantinescu.

A urmat o perioadă în care poponețul s-a fost poligon de tir pentru vecina noastră, asistentă la spitalul unde lucra doctorul Știrbu. În ciuda tratamentului cu antibiotice, nimic. Drept pentru care verdictul doctorului a căzut ca o ghilotină: ”Puncție, flăcău! Altceva n-am ce să-ți fac!”

Nu prea știam eu ce urma, dar aveam bănuiala că nu avea cum fi ceva de bine. Prea suna aiurea cuvântul ăla, puncție. Vine și ziua fatidică a primei puncții. Vor mai urma și altele, la fel de neplăcute, dar știam deja la ce să mă aștept. Cu maică-mea alături, pe coridorul foarte înalt, și foarte întunecat, pe care lumina anemică a unui bec minuscul îl făcea și mai sinistru, mergeam spre locul execuției, cabinetul doctorului Știrbu. Intrăm. Sunt invitat pe scaunul ăla, cu nimic deosebit de scaunul frizerului, iar doctorul, acum un ciclop, cu oglinda cu fantă în dreptul ochiului, apucă un depărtător, mi-l vâră într-o nară, după care introduce o sârmă lungă, cu un șomoiog de vată la capăt. Era anestezia. În câteva secunde mă transformase într-o mică morsă, cu colți de sârmă, și cu inima cât un purece.

Doctorul și maică-mea flecăreau liniștiți, așteptând să-și facă efectul anestezia. Asistenta, ca să-mi facă viața și mai palpitantă, pregătea uneltele de tortură: un ac uriaș, și o seringă supradimensionată, bună pentru elefanți. Vine și momentul procedurii. Drept pentru care doctorul, cu aerul cel mai firesc din lume, pune mâna pe ac, și-l înfige în os, să-l perforeze. Ceea ce se întâmplă, cu un zgomot pe care nu-l pot uita nici acum, când aud cuvântul ”sinuzită”.

Maică-mea amuțește, se ridică, iese scurt din cabinet, și leșină pe scaunele de la ușă, lângă pacienții care-și așteptau rândul la supliciu. Sadicul continuă liniștit ce avea de făcut: cuplează seringa aia monstruoasă la ac, și trimite spre sinusurile mele un lichid oribil, și ca miros, și ca gust. Ser fiziologic cu nu mai știu ce. După ce spală bine puroiul dintr-un sinus, apucă alt ac, aud același zgomot de os frânt, urmează spălătura, și gata. Sunt trimis la plimbare, cu indicația să mai vin pe la el, să ne distrăm cu o nouă puncție. Ceea ce am și făcut. Că nu aveam încotro. Am recuperat-o pe maică-mea de pe hol, își revenise din scurtul leșin, și am pornit spre casă. Care nu era foarte departe de spital. În drum, ne-am oprit la cofetărie, să ne întremăm cu o înghețată.

Dar problemele mele de sănătate nu s-au terminat aici. Cea mai gravă urma: melena. Ieșeam sânge digerat. Și nimeni nu știa de ce. Peste drum de blocul nostru era cabinetul unui medic. Radiolog. La care mergea des taică-meu, care avusese TBC, și trebuia să facă periodic control radiologic. Nițescu, medicul, era un tip ciudat, din specia celor care dau ei bani pacienților. Mereu la zi cu noutățile, curios, citea mult. Cabinetul era, dacă îmi aduc bine aminte, privat. În anii 60. Nu mă întrebați cum reușise să-l păstreze, că nu știu.

Mi-a făcut și el niște analize, radiografii cu bariu. A fost onest: le-a spus alor mei că trebuie să mă ducă la București, să mă vadă unul dintre cei mai buni pediatri, cred că Miron îl chema, profesor la Medicină. Profesorul, evreu, un om extraordinar. După ce s-a dumirit ce și cum, mi-a făcut un regim strict. Și, din două în două săptămâni mergeam la el, la control. Drumul până la București și înapoi nu era tocmai ieftin, iar ai mei nu se scăldau în bani. Dimpotrivă. Doctorul Nițescu le-a dat bani, sau i-a împrumutat, nu o dată. Pentru mine regimul ăla alimentar a fost cu adevărat un chin. Mai ales când restul trupei mânca ”bunătăți”, adică mâncare care arăta, mirosea și avea gust de mâncare! După vreun an de chin, am reușit să scap. Din câte mi-au spus ai mei, am trecut pe lângă doamna cu coasa. Fără glumă...

Le port recunoștință doctorilor care, într-un moment sau altul al copilăriei mele, m-au ajutat. Cu ceea știau ei, că medicamente și tehnologie, mai puțin. Asta a fost un avantaj. Erau mai apropiați de pacient, nu mizau atât pe tehnologie, ca azi. De fapt, multe dintre problemele sistemului medical vin din ruperea legăturii dintre medic și pacient, din lipsa comunicării. Medicina devine tot mai mult o industrie. Ceea ce, până la urmă, e rău și pentru medic, și pentru pacient.