Învățați să legumiți

Voi vă mai amintiți sensul verbului ”a legumi”? Bine, Dex-ul zice asta: ”LEGUMÍ, legumesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A mânca sau a bea câte puțin; a mânca sau a bea cu măsură sau fără poftă; a ciuguli. ♦

 A degusta, a savura. – Din legumă.”

Pentru mine, îndemnul ăsta, de a legumi mâncarea, este expresia sintetică a sărăciei. ”Legumește-o, să-ți ajungă!” Am auzit asta nu o dată, în copilărie, la bunici, la țară. Satul n-a fost niciodată raiul ăla prosper, despre care bat câmpii tot felul de idioți siniștri, care n-au făcut în viața lor o plimbare cu vaca!

Cele mai multe exploatații agricole din interbelic erau undeva între 1 și 5 hectare. Cei care aveau mai mult erau de-a dreptul boieri. Iar aceste exploatații mici erau cumpărătoare nete de alimente: deținătorii lor nu se puteau întreține din ceea ce cultivau/creșteau! La sate se făcea foamea! Crunt! Iar acum, cu retrocedările, s-au reprodus structurile de proprietate din interbelic, cu fragmentare, cu tot, și se face iarăși foamea. La fel de crunt. Nu vă luați după ce vedeți prin câteva sate ”turistice” sau zone periurbane, unde se mută clasa de mijloc superioară, care fuge din orașele aglomerate. România rurală NU este Corbeanca multiplicată de șase mii de ori.

Poate ne trezim. Sărăcia este o permanență în țara asta. N-a dispărut niciodată. S-a mai diminuat n comunism, pentru că au existat politicile redistributive ale statului. Acum, că ele au dispărut, sărăcia se întinde ca o cimă peste România. Sărăcie la sat. Sărăcie la oraș. Sărăcia printre cei care au un loc de muncă. Unul din trei copii se culcă flămând. Și nimănui nu-i pasă. Ba, mai mult: elitele românești-un cancer social!-teoretizează, spunând că nici nu ne dăm noi seama ce bună e sărăcia!

Așadar, învățați să legumiți. Că nici nu știți ce nevoie veți avea de asta...

PS: postarea asta, precum și cea anterioară, au apărut întâi pe pagina mea de FB. Am repostat aici pentru cei care nu mă urmăresc și acolo. 

O criză prea mult

Dragi tovarăși și prieteni, naș Floreo, și voi fă!

Nu-i e bine Europei noastre! Deloc nu-i este bine! Criza emigranților a fost picătura care a umplut paharul. Națiunile s-au săturat să plătească erorile și aroganța seraiului birocratic de la Bruxelles, ambițiile cretine ale ale Germaniei, lipsa de respect față de interesele cetățenilor.

Peste tot prin Europa asistăm la resurecția naționalismului. Și pe bună dreptate! Iar vinovate de astea sunt atât stânga-care bate câmpii despre orice, numai despre problemele sociale ale majorității, nu-cât și dreapta, care în afară de biblia bunului neo-liberal nu mai știe nimic. În locul unui continent puternic și prosper avem insule de bogăție sfidătoare într-o mare de sărăcie.

Naționaliștii, pe care acum îi înjură și ăia de la stânga, și ăia de la dreapta, sunt susținuți de cei care au fost și de stânga, și de dreapta. Și pe care politicile de stânga, ca și de dreapta, i-au scuipat între ochi. Nu cu acuze tembele, de genul ”sunt finanțați de Moscova!” se va opri ascensiunea naționalismului. Ci făcând politica pe care o așteaptă cetățenii.

Înțeleg că acum, în altă dată toleranta și corect politica Suedie, cetățeni furioși se luptă cu emigranții, pe care autoritățile nu vor, sau nu pot, să-i pună la punct. Cu riscul de a fi înjurat, eu sunt de partea suedezilor, care fac ce nu face statul.

Am tot spus asta: sunt pentru primirea emigranților, mai ales a refugiaților de război și a persecutaților politic. Nu sunt și nu voi fi de acord cu folosirea emigranților economici pe post de concurență neloială pe piața muncii, pentru a scădea veniturile angajaților europeni. Așa ceva este expresia ultimă a ticăloșiei capitalului, care și-a subordonat politicul.

Nu știu ce-a fost în capul Angelei Merkel, dar nu are nicio scuză. Trebuie să plece! E și așa prea mult că a stat până acum, distrugând economia Europei cu ”austeritatea” ei, care acum a devenit o piatră de moară până și pentru economia germană, dar și cu politica față de emigranți. Nu se poate continua așa!

Suntem la un fir de păr de destrămarea UE. Care nu este o veste bună, cum cred niște nebuni, de aici și de pe continent. Destrămarea Uniunii ar fi un dezastru. Nu! Soluția este revenirea la principiile fondatoare. Trebuie regândite raporturile dintre Bruxelles și statele membre, redusă drastic turma aia de birocrați, care au dus absurdul pe noi culmi, și revenit la modelul social european. Europa nu poate fi o fortăreață, dar nici un spital de nebuni.

Ca de obicei, la București se tace. Noi avem alte griji: să ne-o tragem unii altora. Foarte bine! Asta vrem, asta avem! Dar să nu uităm că timpul nu joacă în favoarea noastră...

Acolo sus nu toți au umor...

Pe 29 ianuarie era ziua de naștere a unui om la care am ținut enorm. Ruxandra a fost stewardesă. A lucrat la Tarom, practic până în ziua în care a părăsit această lume. Totul a început la CIPA, Centrul pentru Instrucție și Pregătire în Aviație, unde făceau cursuri și dădeau examenele anuale de certificare cei din personalul navigant al Tarom. Ce dracu căutam noi acolo, în iarna aia dementă, cu zăpada până la brâu? Era în ianuarie 1978, în obișnuita practică de o lună, care preceda sesiunea de examene din iarnă. În principiu, făceam pregătirea teoretică pentru practica de vară, care însemna ieșirea la zbor, materie introdusă în acel an la noi, la facultate. Din păcate, faza asta m-a sărit. O otită din copilărie, văzută de cei de la Centrul de Medicină în Aeronautică, m-a ținut departe de manșă. Asta e: am făcut pe musculița la soare pe la Clinceni.

Ne-am cunoscut în troleibuzul ăla astmatic, 82, parcă, troleibuz care avea cap de linie la aeroportul Băneasa, și mergea spre Romană. Am fost împreună, mai mult sau mai puțin, până la sfârșitul facultății, când am plecat la Brașov. Pentru ai ei, care nu m-au ”iubit” prea tare, a fost o ușurare plecarea mea. Și el zburător la Tarom-mecanic de bord la Tu 154- taică-său avea ideea fixă să-și căsătorească fata cu un ”zburător”. Ceea ce s-a și întâmplat. S-a căsătorit cu un tip de la detașamentul Tu 154, coleg al tatălui ei, și fost pilot militar, ajuns navigator la Tarom.

Ne potriveam. Eram la fel de duși cu pluta. Am făcut numai nefăcute. Și acum mă mir cum am scăpat neșifonați! Nu pot să uit scandalul cu ăia de la Direcția 5(SPP ul lui Ceaușescu!) la Athenne Palace. Venisem pe jos, prin pomenita zăpadă, de la Băneasa, pentru că era oprită circulația. Era în vizită cancelarul german Helmut Schmidt, care, ce să vezi, nu doar bântuia prin oraș, și nu circula transportul în comun, dar fusese parcat la hotelul ăla. Unde noi încercam cu disperare să găsim o budă! Un flăcău a ratat de puțin poșeta Ruxandrei, ferm hotărâtă să ajungă unde-și propusese!

A încercat să plătească în dolari berea pe care o beam într-o cârciumă sinistră, pe undeva pe unde acum e circul foamei de la Unirii. A doua zi urma să plece în cursă, și luase diurna. Altminteri eram lefteri și unul, și celălalt. Am scăpat ieftin, că ăla de la bar pusese mâna pe telefon: credea că e o provocare! La Capșa, rămași-ca mai mereu!-fără bani, după ce achitasem consumația, modestă-dar de, încheiam o seară culturală, ce începuse la Teatrul Mic-chelnerul, ce avea ochiul câmpului, ne-a întrebat, amabil: ”Vreți să vă dau eu bani de taxi?” Vrem! emoticon grin

Trecem. După ce am plecat la Brașov, am pierdut legătura. Știam doar că se mutase și din apartamentul pe care și-l cumpărase pe undeva, pe lângă ASE, peste drum de Ambasada Libanului, parcă, într-un bloc de pe 1 Mai, aproape de Piața Domenii. Și nimic mai mult.

Ne-am revăzut după 23 de ani. Deși trăiam în același oraș, și nu foarte departe unul de celălalt. Era într-o sâmbătă dimineața, în parcul de peste drum de Muzeul Țăranului Român. Taică-meu mergea din ce în ce mai greu, și nu mai putea să se ducă singur în Cișmigiu. Am zis să-i arăt și parcul ăsta, care doar ce fusese reamenajat. Ruxandra stătea pe o bancă, și lângă ea era punga aia de dren, semn că avusese parte de o operație. Ceea ce se și întâmplase: cancer la sân. Abia ieșise din spital, era prima plimbare prin parc, după operație.

Avea doi copii, pe care i-am cunoscut atunci, un cățel și un motan tâmpit. Trecuse printr-un divorț, iar fostul ei soț murise de curând, tot de cancer. Nu vreau să insist, dar l-aș fi strâns de gât pe boc, atunci când a tăiat pensiile personalului navigant. Cancerul este boală profesională pentru ei. Dintr-un motiv extrem de simplu: radiațiile cumulate. Dacă ești expus-și ești!-câteva ore, în timpul unui zbor, nu este o problemă. Când zbori mii și zeci de mii de ore, da, e o problemă. De ce credeți că, în plină austeritate, Ceaușescu a aprobat cumpărarea primului aparat pentru mamografii, cel de la Medicină Aeronautică, din curtea SMC?

Ruxandra n-a vrut, după operație, să urmeze tratamentul cu citostatice. A urmat un soi de tratament Reiki, plus că ronțăia tot felul de chestii exotice. Nu știu de câte ori ne-am ciondănit pe tema asta. Eu am o neîncredere sănătoasă în chimicale. Dar și în povești de genul ”energii pozitive” sau păscut grâu încolțit. Pe de altă parte, o înțelegeam: nu a vrut să treacă din nou prin ce trecuse la spital, cu chimioterapia și radio-terapia. Pur și simplu nu mai suporta.

O vreme s-a simțit bine. Bântuiam iar prin oraș, pe la tot felul de ”evenimente”. A revenit la muncă. A reînceput zborul: avea doi copii de întreținut, ambii la școală, alte surse de venit nu avea. Ce putea face? După care a urmat prăbușirea, după vreun an și ceva. Într-o noapte de septembrie m-a sunat, să mă roage s-o duc la spital, la Fundeni. Cancerul se întinsese. Avea probleme și cu stomacul. Până în februarie, anul următor, când avea să moară, i-a mers tot

mai rău. Medicii nu prea mai aveau ce face, era prea târziu pentru chimioterapie, și nici o operație nu mai avea sens.

Vorbeam la telefon. Nu prea mai ieșea. M-a invitat la ziua ei. Urmau să vină foste colege din ”Detașamentul vesel de femei”, pe care le cunoșteam din frumoasele vremuri când ne puteam permite orice nebunie. Nu m-am dus. Poate din lașitate, poate din dorința de a-i ridica moralul. Încercam să-i spun că o să treacă și peste asta, că au să mai fie aniversări de ziua ei de naștere. Ultima oară când am vorbit cu ea, foarte scurt, mi-a zis: ”Mă, tu nu înțelegi că pentru mine s-a terminat?” N-am mai zis nimic. Ce puteam să zic? Știam și eu că e capăt de linie pentru ea. Vorbisem cu prieteni, medici, să văd ce se poate face. Toți mi-au zis același lucru: ”Nimic!” N-am vrut să-i spun asta. Oricum știa ce-o așteaptă.

Nici la înmormântare n-am fost. Am aflat târziu, la o zi după. Avusesem probleme cu taică-meu, făcuse un AVC, tot alergam la spital. știți și voi ce și cum. Chestia asta se numește, până la urmă, viață.

Odihnește-te în pace, Ruxandra! Și nu fă prea multe nefăcute. Acolo sus nu toți au simțul umorului...

Leac pentru ger

Afară e un ger de paralizezi. Asta cere ceva care să te încălzească pe dinlăuntru. Cum nu sunt prieten cu alcoolul, ci cu Coca Cola(știu, ucigașul lichid, plaga civilizației, dușmanul omenirii!), mi-am zis, intrând pe ușă, cu țurțuri în barbă: ”Ce bună ar fi acum o ciorbă fierbinte!” Și iar am căzut în butoiul cu amintiri. Pitești, casa veche, unde locuiam la comun. Pe ai mei nu-i dădeau banii afară din casă. Dimpotrivă: trăgeau-și trăgeam-mâța de coadă în stil mare. Noroc cu bunicii, care aduceau de-ale gurii de la țară, fie vară, fie iarnă. Așa că ciorba cu carne cea mai des ”fabricată” era fie cea din coadă de vacă, bou, că sub formă de coadă e greu să deosebești genurile! și cea de ”șir” afumat, cu zeamă de varză. Asta, da, se găsea din belșug! Și de ce să n-o folosești la ceva util și plăcut? Coada era, practic, cea mai ieftină carne de vită, iar șirul afumat, la fel, dar din porc. Iarna exista o probabilitate de 100% să găsești una din cele două în strachină/farfurie. Doar prin cine știe ce minune poposea în oală și vreun pui/găină, aduse de tata Badea de la Țuțulești. Cum erau din rase crescute pentru ouă, nu pentru carne, erau ațoase, și fiertul dura o veșnicie, până le făceai comestibile.

Azi m-a lovit un dor năpraznic de ciorba aia din coadă de vacă. Carne mai bună nu-mi aduc aminte să fi mâncat! E drept, pregătirea ei, simplă, dura la fel de mult, dacă nu mai mult, ca și atunci când în oală poposea pomenita orătanie, scoasă la reformă. Când carnea se dezlipea de os, se scotea într-un castron mare, și peste ea se punea un mujdei de usturoi, subțiat cu zeama în care fiersese, alături de morcovi, ceapă, păstârnac,  pătrunjel și țelină, pomenita coadă. Dacă avea timp și chef, maică-mea o dregea cu gălbenuș de ou, bătut cu zeamă de lămâie. Ne plăceau mâncărurile acre. Acream cu orice: lămâie, oțet-mai ales neuitatul oțet de prune al bunicului-zeamă de varză, aguridă(asta era mai ales pentru ciorba de găină), corcodușe, borș.Maică-mea făcea borș, avea un borcan mare, care stătea pe masa cu primusul, pe holul ce servea pe post de bucătărie. Toți găteau pe hol, care cum putea.  

Îi spun maică-mii ce poftesc. Nu era nicio aluzie! Să și vrei, n-ai de unde cumpăra acum coadă de vacă. Sau nu știu eu să fie prin comerț. Din motive care-mi scapă, a cam dispărut din măcelării undeva la sfârșitul anilor 60. Știu eu ce-or face cu ea, la ce o fi folosită? La care maică-mea îmi servește, în loc de ciorbă, o reîmprospătare a memoriei. 

Povestea e simplă: era tot iarna, tot pe un ger de crăpau pietrele. Prin nu se știe ce minune, taică-meu se înființase acasă mai devreme ca de obicei. Drept pentru care maică-mea îi pune în brațe plasa, îi dă ultimii bani din casă, și-l trimite la Matei, măcelarul, care-și avea dugheană în hala veche a Piteștilor(dărâmată pentru a face loc sediului actual al Prefecturii și al Consiliului Județean), să cumpere ”carne”. După care pornește primusul(unealta Diavolului, nu trebuia să-l scapi din ochi, mai ales că holul ăla, galerie, ce-o fi fost, era din lemn, și aveam toate șansele să ardem ca șobolanii, el fiind și singura cale de acces către curtea interioară, și apoi către stradă), care, dacă începea să fileze, dădea un delicat gust de gaz lampant mâncării(n-am uitat nici acum mirosul ăla de gaz, s-a lipit de memoria olfactivă!), și pune la fiert zarzavatul. După care se pune pe așteptat. În principiu, n-ar fi trebuit să aștepte mai mult de o jumătate de oră. Hai, vreo patruzeci de minute, dat fiind gerul. În principiu.

Între timp vine și mătușă-mea de la spital(era asistentă medicală), și se pun amândouă pe așteptat. Degeaba. Taică-meu dispăruse în ceața după-amiezii geroase de iarnă. Sting primusul, mănâncă amândouă ce apucă, și se mută la postul de observație: fereastra dormitorului, de unde se vedea ușa restaurantului ”Argeșului”, unde, tot în principiu, se putea să se fi proptit taică-meu. Dar de unde bani, că era lefter, iar ce-i dăduse maică-mea de cheltuială era o glumă? 

Ei bine, într-un târziu îl aud intrând pe poartă și urcând, cu greu, scara cu treptele tocite, ce protestau vehement ori de câte ori urcai sau coborai. Ies pe hol, la timp să vadă apărând pe ușă plasa, ținută de un braț întins și țeapăn, braț urmat de trupul unduitor al tatălui meu, beat mangă! Nu e foarte clar ce a văzut el în acel moment. Cu un ultim efort trântește, triumfător, precum vânătorul primitiv halca de brontozaur, pachetul cu ce târguise el la măcelărie, în ușa Lolei, vecina noastră, după care se prăbușește, eroic, pe dușumea! 

Cu efortul conjugat al maică-mi(e drept, ea fiind piticuț de felul ei, efortul a fost mai degrabă simbolic, Lola și mătușă-mea fiind de bază!), al Lolei(atrasă de zgomot) și al mătușă-mii, eroul a poposit în patul conjugal, unde a început să sforăie, cu mulțumirea celui care și-a dus la îndeplinire misiunea, trecând peste toate obstacolele întâlnite! 

Cele trei au acum de lămurit o enigmă: de unde dracu a avut taică-meu bani de băutură? Carne cumpărase, și apoi cu banii pe care îi primise de la maică-mea nu avea cum se face mangă. Cădea și varianta întâlnirii cu amicii, la Argeșul. Luau toți salariul în aceeași zi, și mai mult ca sigur erau la fel de lefteri ca și taică-meu. Poate să fi primit vreunul plocon vreo damigeană cu vin. Dar puțin probabil. 

Purced la o percheziție sumară a făptașului. Și, spre surprinderea lor, îi găsesc în buzunar vreo 50 de lei. Bani mulți, în anii ăia. Clar, avea de dat explicații! Care nevastă tolerează așa ceva: să ascunzi banii de ea? Explicațiile vor veni, a doua zi, după ce va face priză cu realitatea: pe drum spre măcelărie, a dat peste un vânzător de loz în plic. O paranteză: de când mi-l amintesc eu pe taică-meu, în ziua de Anul Nou fiecare dintre noi primea de la el câte un loz în plic. Pe care-l deschideam la masa de la prânz, după petrecerea de Revelion. Până când a murit, acest obicei s-a păstrat neclintit. În ultimii lui ani de viață le cumpăram eu în locul lui. Și-o fi zis că merită să riște, dacă nu câștiga se înțelegea el cu Matei, măcelarul, și-i ducea banii lipsă când lua salariul. Nu era singurul păcătos cu credit la Matei! Ei bine, minune! A câștigat! Una sută lei! Plătită pe loc!

Câștigul a fost udat pe măsură, la o crâșmă din hală, împreună cu pomenitul măcelar și cu alți doi-trei cunoscuți, trimiși și ei de hainele neveste, pe gerul ăla, după cumpărături. O fi făcut și el cinste, o fi dat vreun rând-două și măcelarul, o fi fost paharul mare, cert este că s-a pilit temeinic. E drept, n-a avut niciodată probleme cu alcoolul. Dar avea astfel de momente, când scăpa hățurile. Și, ca orice bărbat care se respectă, îi zicea câteva de dulce maică-mii, sau își aducea aminte de cine știe ce tâmpenie făcută de mine sau de frate-meu-cine se nimerea atunci în calea lui-și uite așa își găsea repede o scuză pentru exces: alții erau vinovați pentru beția lui, altminteri el era un îngeraș, numai bun de pus în ramă!

A regretat amarnic beția aia: comitetul de batere la cap, maică-mea și mătușă-mea, a avut grijă să i-o scoată pe nas multe zile de atunci înainte. Aveau antrenament, erau perseverente, cu imaginație. Sigur, coada aia a poposit în oală, că doar nu era să arunce bunătate de carne! Dar l-au făcut s-o înghită cu noduri! 

Ultima oară când maică-mea a gătit ciorba asta a fost prin 87 sau 88. Tot taică-meu a adus coada de vită de undeva, din provincie, pe unde îl purtase slujba. Lămâie n-au avut. Au dres ciorba cu oțetul ăla oribil, de surcele, că și oțetul din mere se găsea greu. Usturoi, slavă Domnului, se mai găsea.

 Ce bine mi-ar fi prins și mie, azi, o farfurie din ciorba asta, fierbinte în draci, cu carnea stropită cu mujdei, alături. Și, în mod excepțional, cu o tărie, în loc de Coca Cola...  

Nu! unirii cu Moldova

Vizita lui Nuland la București, dar mai ales întrebarea pe care i-a pus-o președintele RFG, Joachim Gauck, ambasadorului moldovean, după primirea scrisorilor de aderare, au declanșat un soi de frenezie a ”unirii cu Moldova”, cele două evenimente(până la urmă banale) fiind interpretate drept un soi de ”liber la unificare”.  Asta deși ele pot însemna orice, numai un acord pentru reunificarea României cu Republica Moldova, nu. 

Dar chiar dacă ar fi așa ceva, acesta este cel mai prost moment pentru reunificare. Washingtonul ar aproba procesul din cauza obsesiei sale anti-ruse, pentru că așa ar mai face un pas spre Est, spre Rusia, în efortul-absolut tembel și contra-productiv-de a o ”îndigui. Berlinul, la rândul său-și Bruxellesul, că atunci când zici Berlin, zici liderul UE-ar face uitat eșecul ”Parteneriatului Estic”, eșec sângeros în Ucraina, eșec costisitor în Georgia, și de-a dreptul catastrofal în Republica Moldova. 

Acceptând reunificarea României cu Republica Moldova SUA elimină total UE din gestionarea zonei de contact dintre Rusia și spațiul european. Acceptând unificarea României cu Republica Moldova Berlinul scapă de costurile prezenței sale în zonă, și se poate concentra asupra restructurării Uniunii Europene, una redusă la Europa Centrală și la cea Occidentală. Periferia estică va fi gestionată, politic și militar, de americani, și exploatată economic de nucleul dur al Uniunii, construit în jurul Germaniei, ca piață de desfacere și bazin de forță de muncă ieftină. 

Republica Moldova este un stat eșuat. Și eșecul nu i se datorează. Acolo s-au întâlnit prea multe interese, politicienii de la Chișinău au avut prea mulți stăpâni: americani, ruși, germani, europeni. Fiecare a încercat să ducă țara în direcția cerută de stăpânii lui. Ocupați cu asta, au uitat să mai gestioneze țara, să se ocupe și de problemele și nevoile moldovenilor. 

Cum ar putea gestiona România, la rândul ei un stat (aproape) eșuat, cu politicieni cu nimic deosebiți de cei de la Chișinău, slugi ale unora sau altora, Moldova, ca stat eșuat? Cu ce costuri? Cine le suportă? Un nou val de sărăcie nu va destabiliza România? Nimeni nu pare să facă aceste calcule. ”Să ne unim, și după aia mai vedem noi!”

O condiție esențială a reușitei unificării este existența unor relații excelente cu Moscova. Pentru că trebuie calmate temerile celor 38% dintre moldoveni, care sunt etnici ruși, sau sunt rusofoni. Ce facem, având la est un stat revizionist, Rusia, și la vest altul, Ungaria, ambele cu puternice minorități pe teritoriul României ”reîntregite” ? Nu vor fi folosiți ”secuii” sau ”mujicii” împotriva noastră? Secuii fac deja apel la cetățenii din Harghita și Covasna, să se  înroleze în ”armata secuiască”, pentru eliberarea pământului ”secuiesc”.  Vi se pare o glumă? Nu e! Și nu uitați: Ungaria este ”colega” noastră de ”lagăr” european, se presupune că respectăm aceleași reguli și avem  aceleași interese. Cu Rusia nu avem nici măcar un dialog civilizat.

Ungaria mizează pe destrămarea Uniunii Europene, și pe recompunerea Europei, prin renaștere meiului Austro-Ungar, lărgit acum și cu Polonia. Nu va ezita să-și dea mâna cu Rusia, care ar fi și ea avantajată de disoluția Uniunii Europene, pentru a-și aranja lucrurile în Estul Ucrainei, asta însemnând și securizarea alipirii  peninsulei Crimeea. 

Dacă vrem unirea, acum este cel mai prost moment. Vom plăti noi eșecurile celor mari , care s-au încăierat pentru controlul zonei. Unire ne-ar aduce și mai multe probleme de natură economică și socială, pentru că nimeni nu ne va ajuta să suportăm costurile. Nu mai vorbesc despre politic. Ce vor face partidele moldovene? Se vor topi în cele românești? Ce statut administrativ va avea fosta Republică Moldova? Vom fi o federație, și dacă da, cum va arăta ea? Vor fi guverne regionale? Ce statut va avea Găgăuzia? Dacă acel statut va fi confirmat și în sânul noii entități statale, cine îi va împiedica pe unguri să ceară și ei un statut identic? Ce se va întâmpla cu Transnistria, mai ales că nu doar Moscova stă cu ochii pe ea, ci și Kievul? Ce se va întâmpla cu apartenența noastră la UE, după reunificare? Asta este una dintre marile probleme, pe care o ocolim cu încăpățânare.  

Așa, să dai din gură, e simplu. Dar mai departe? Unde e proiectul de unificare, ăla concret, care să răspundă acestor întrebări, și multor altora, care nu sunt puse aici? Cine-l va face? Ce legitimitate ar avea el? 

Deocamdată să ne vedem fiecare de ale lui. Moldovenii trebuie să-și rezolve singuri problemele, plecând de la interesele lor, n de la interesele altora. Românii, la rândul lor, au un morman de probleme de rezolvat. Da, putem să-i ajutăm pe moldoveni. Economic, social, avocatul lor în fața liderilor UE. Dar amestecul nostru în politica de la Chișinău s-a dovedit un eșec. Dacă ne-am abține ar fi mult mai bine. Pentru toți. 

Unirea cu Moldova nu este pe agenda publică. De fapt, de aici trebuie să plecăm în orice analiză. Sună dur, dar altele sunt nevoile românilor. Unirea nu le aduce nimic, în afară de noi probleme. Să ne rezolvăm problemele noastre. Și să îi ajutăm pe moldoveni să profite de pe urma asocierii la UE, să insistăm pentru reluarea procesului de extindere a UE, pentru aderarea Moldovei și, nu în ultimul rând, să ne normalizăm relațiile și cu Moscova, și cu Budapesta. Dacă reușim să facem aceste lucruri va fi deja o mare victorie. Unirea cu Moldova nu va fi posibilă decât în momentul în care Moldova va fi membru al UE.    

Bolile copilăriei mele

        Se pare că n-am fost un copil tocmai sănătos. Fizic, vreau să zic. Că zdravăn la cap este încă de discutat. Am început călătoria pe acest pământ împreună cu un icter. Cică ar fi o chestie obișnuită printre puradei, în primele zile de viață. Cert este că taică-meu, venit de pe cele coclauri, după câteva zile de la naștere, a găsit un marțian, nu verde, ci galben. Bine și așa.

        Maică-mea a stat în ultima lună de sarcină în spital. Venea acasă doar duminica. N-a fost tocmai plăcut, nici pentru ea, nici pentru familie. După naștere, a stat mai mult în spital, de data asta cu mine. Pe moașa cu care născuse o cunoștea de ceva vreme. Era o femeie în vârstă, și atașată de paciente. Ea s-a oferit s-o ajute pe maică-mea, să învețe cum să aibă grijă de puradel, să-l îmbăieze, să-l împacheteze, mă rog, tot tacâmul. Doar că, problemă. Acasă era soacră-sa, mama Seana, o tipă mică și a dracului, care făcea de toate acasă, la Țuțulești: era și moașă, și bucătăreasă la nunți, botezuri și înmormântări, țesea covoare. Și pilea. Adică le mai trăgea la măsea. Bine. Lucru bine făcut, ce mai.

        Când a auzit-o taică-meu pe maică-mea că vine asistenta de la spital s-o ajute cu baia puradelului, s-a făcut foc și pară! Nici vorbă de așa ceva! Cum s-o jignească el pe mă-sa, aducând pe altcineva să îngrijească de fiu-său? Pa, și s-auzim de bine!

        Se pregătește deci băița puradelului. Maică-mea, care făcuse o infecție în spital, avea temperatură. Bunică-mea, care avea chef de băut, o comisese: era pilită. Și n-a simțit cât era de caldă apa din copaie. Încearcă și maică-mea apa, cu cotul. Ce să simtă, ea având temperatură? Puradelul e scufundat în apă, și se pune pe urlat. E scos, dar a stat suficient, cât să se fi opărit bine. A doua zi era tot numai bășici. Își va petrece următoarele trei săptămâni nu în scutece, ci ”mumificat” în tifon, uns cu toate alifiile. Nasol! Noroc că taică-meu a fost trimis de șefii lui ”pe teren”, maică-mea a trimis-o acasă pe soacră-sa, iar hățurile au fost luate de prietenii lui, medicii, care trimiteau acasă asistente, de două ori pe zi, să mă ”îmbălsămeze”, iar maică-mi să-i facă antibiotice. Într-un sfârșit ne-au pus pe amândoi pe linia de plutire.

        Și eu, și frate-meu, am fost niște schelete umblătoare, cât am fost mici. Priveai prin noi, de slabi ce eram! Sigur, erau vremuri nu tocmai bune, mâncarea era pe cartelă, lipseau multe din alimentație. După război se încetățenise practica tratamentului cu ulei de pește, o oribilitate! Apoi s-a ajuns la calciu injectabil, dacă îmi aduc eu bine minte. Nu mai știu dacă era importat, sau era făcut aici. Dar sigur era Sandoz, țin minte și acum cutiile. Care se administra împreună cu Sterogyl-se puneau picături pe un cub de zahăr-care fixa calciul.

        Cel care avea grijă de noi, cu tratamentul ăsta, era doctorul Știrbu, orelist, un tip nemaipomenit. Care avea doi copii, un băiat, de vârsta lui Dan, fratele meu, și o fată(care este, la rândul ei, medic) de vârsta mea. În fotografie suntem toți patru, cu o trotinetă, în curtea casei doctorului, din Pitești. Cred că e trotineta pe care o primise frate-meu, recompensă pentru amigdalele scoase de același doctor Știrbu.

Ai mei au regretat amarnic faptul că și-au ținut promisiunea. Viața lor, și celorlalți-locuiam încă la comun, în casa de peste drum de biserica Sf. Nicolae, și la etaj, unde locuiam, spre curtea interioară, era un soi de galerie, un coridor deschis către curte- a devenit un mic infern, cu nebunul care se plimba cu trotineta în casă și pe coridor. Cu atât mai mult cu cât, neavând bucătării, toți găteau pe coridorul ăla, pe lămpi cu gaz. Și tot acolo erau răcitoarele, un soi de dulapuri, căptușite cu tablă, în care puneau gheață. Venea un tip, cu un șorț de piele, care se prelungea peste umăr, ca o protecție, și aducea un bloc de gheață, pe are îl ținea cu o gheară metalică. Eram la pândă, și furam repede câteva bucăți de greață, cu care răceam limonada cumpărată de la Aprozarul de la parterul clădirii.

Frate-meu a făcut cunoștință cu talentele de chirurg ale doctorului Știrbu înaintea mea, cu ocazia operației de amigdale. Credeam că-l fentez. N-a fost să fie. Peste vreo doi ani, am făcut o sinuzită severă. Cred că de săniuș mi s-a tras: stăteam cât e ziua de lungă în zăpadă, pe derdelușul din spatele blocului(între timp ne mutasem), derdeluș care se termina în poarta școlii la care învățam, Generală 1, școală unde a învățat și președintele Constantinescu.

A urmat o perioadă în care poponețul s-a fost poligon de tir pentru vecina noastră, asistentă la spitalul unde lucra doctorul Știrbu. În ciuda tratamentului cu antibiotice, nimic. Drept pentru care verdictul doctorului a căzut ca o ghilotină: ”Puncție, flăcău! Altceva n-am ce să-ți fac!”

Nu prea știam eu ce urma, dar aveam bănuiala că nu avea cum fi ceva de bine. Prea suna aiurea cuvântul ăla, puncție. Vine și ziua fatidică a primei puncții. Vor mai urma și altele, la fel de neplăcute, dar știam deja la ce să mă aștept. Cu maică-mea alături, pe coridorul foarte înalt, și foarte întunecat, pe care lumina anemică a unui bec minuscul îl făcea și mai sinistru, mergeam spre locul execuției, cabinetul doctorului Știrbu. Intrăm. Sunt invitat pe scaunul ăla, cu nimic deosebit de scaunul frizerului, iar doctorul, acum un ciclop, cu oglinda cu fantă în dreptul ochiului, apucă un depărtător, mi-l vâră într-o nară, după care introduce o sârmă lungă, cu un șomoiog de vată la capăt. Era anestezia. În câteva secunde mă transformase într-o mică morsă, cu colți de sârmă, și cu inima cât un purece.

Doctorul și maică-mea flecăreau liniștiți, așteptând să-și facă efectul anestezia. Asistenta, ca să-mi facă viața și mai palpitantă, pregătea uneltele de tortură: un ac uriaș, și o seringă supradimensionată, bună pentru elefanți. Vine și momentul procedurii. Drept pentru care doctorul, cu aerul cel mai firesc din lume, pune mâna pe ac, și-l înfige în os, să-l perforeze. Ceea ce se întâmplă, cu un zgomot pe care nu-l pot uita nici acum, când aud cuvântul ”sinuzită”.

Maică-mea amuțește, se ridică, iese scurt din cabinet, și leșină pe scaunele de la ușă, lângă pacienții care-și așteptau rândul la supliciu. Sadicul continuă liniștit ce avea de făcut: cuplează seringa aia monstruoasă la ac, și trimite spre sinusurile mele un lichid oribil, și ca miros, și ca gust. Ser fiziologic cu nu mai știu ce. După ce spală bine puroiul dintr-un sinus, apucă alt ac, aud același zgomot de os frânt, urmează spălătura, și gata. Sunt trimis la plimbare, cu indicația să mai vin pe la el, să ne distrăm cu o nouă puncție. Ceea ce am și făcut. Că nu aveam încotro. Am recuperat-o pe maică-mea de pe hol, își revenise din scurtul leșin, și am pornit spre casă. Care nu era foarte departe de spital. În drum, ne-am oprit la cofetărie, să ne întremăm cu o înghețată.

Dar problemele mele de sănătate nu s-au terminat aici. Cea mai gravă urma: melena. Ieșeam sânge digerat. Și nimeni nu știa de ce. Peste drum de blocul nostru era cabinetul unui medic. Radiolog. La care mergea des taică-meu, care avusese TBC, și trebuia să facă periodic control radiologic. Nițescu, medicul, era un tip ciudat, din specia celor care dau ei bani pacienților. Mereu la zi cu noutățile, curios, citea mult. Cabinetul era, dacă îmi aduc bine aminte, privat. În anii 60. Nu mă întrebați cum reușise să-l păstreze, că nu știu.

Mi-a făcut și el niște analize, radiografii cu bariu. A fost onest: le-a spus alor mei că trebuie să mă ducă la București, să mă vadă unul dintre cei mai buni pediatri, cred că Miron îl chema, profesor la Medicină. Profesorul, evreu, un om extraordinar. După ce s-a dumirit ce și cum, mi-a făcut un regim strict. Și, din două în două săptămâni mergeam la el, la control. Drumul până la București și înapoi nu era tocmai ieftin, iar ai mei nu se scăldau în bani. Dimpotrivă. Doctorul Nițescu le-a dat bani, sau i-a împrumutat, nu o dată. Pentru mine regimul ăla alimentar a fost cu adevărat un chin. Mai ales când restul trupei mânca ”bunătăți”, adică mâncare care arăta, mirosea și avea gust de mâncare! După vreun an de chin, am reușit să scap. Din câte mi-au spus ai mei, am trecut pe lângă doamna cu coasa. Fără glumă...

Le port recunoștință doctorilor care, într-un moment sau altul al copilăriei mele, m-au ajutat. Cu ceea știau ei, că medicamente și tehnologie, mai puțin. Asta a fost un avantaj. Erau mai apropiați de pacient, nu mizau atât pe tehnologie, ca azi. De fapt, multe dintre problemele sistemului medical vin din ruperea legăturii dintre medic și pacient, din lipsa comunicării. Medicina devine tot mai mult o industrie. Ceea ce, până la urmă, e rău și pentru medic, și pentru pacient.

     

Când ticăloșilor li se urcă puterea la cap

Cum să nu o iei razna, când tu, un ilustru necunoscut, mediocru, ești luat de ciuf de niște unii, și peste noapte te trezești șef de serviciu secret și procuror general al Republicii, cu puteri nelimitate. Poți distruge partide, poți distruge lideri politici, poți face, sau desface guverne, poți umili și da jos premieri, te poți pișa cu boltă pe voința poporului, anulând sau schimbând rezultatele votului, poți pune președintele care îți servește cel mai bine setea de putere.

Și, inevitabil, ți se urcă puterea la cap. Ai orgasme multiple numai gândindu-te ce poți face! Fără să dai socoteală nimănui, niciodată! Fără să ai nici cea mai mică responsabilitate față de consecințele faptelor tale. Nici un tiran nu se bucură de atâta putere. Un tiran are mereu sabia trădării celor care l-au pus acolo deasupra capului. Există mereu riscul unei revolte. Al unei lovituri de palat. Ăștia doi nu se tem de nimic. Pentru că au în spate forța uriașă a ocupantului României. Și câtă vreme fac ce le zice ocupantul, nimeni și nimic nu-i poate atinge.

Lașitatea clasei politice, mediocritatea ei, contra-selecția, corupția liderilor politici ne-au adus aici. Dacă așa hulite și urâte partidele rezistau tendințelor totalitare ale binomului, alta ar fi fost situația.

Iar cetățenii ar trebui să-și învingă sila de politic și să apere ce s-a câștigat, cu sânge, în decembrie 1989: libertatea. Fără ea nimic nu este posibil. Dacă ne place să fim sclavii acestor gunoaie, e alegerea noastră. Dar să nu ne mai plângem că ne merge rău. Ne merge așa cum ne dorim. Pentru că, dacă ne-am fi dorit altceva, nu am fi asistat pasivi la deposedarea noastră de puterea pe care ne-o oferă suveranitatea.

Cum ne place la stăpân, nu se va întâmpla nimic. Și vom tot avea la conducere cioloși și iohanniși, marionete stupide ale ocupantului, fațadele unui sistem opresiv, care are doar un obiectiv: jefuirea țării, și a muncii românilor. Să trăiți bine!

Prințesa de varză acră

      Inevitabil, subiectul ”confiscării copiiilor români de către hainul stat norvegian” și circoteca manifestațiilor ”de solidaritate” cu ”greu încercații” părinți a ajuns subiect de discuție la masă, cu maică-mea. Care, telespectatoare profesionistă, de când nu prea mai poate ieși din casă, e foarte indignată de ce li se întâmplă românilor.

”Cum, mă? Să-i ia copilul de la sân?”

”Păi, nu prea știm ce și cum, îi dau eu replica. Apoi ăia știau regulile din Norvegia. Dacă pe noi ne doare undeva de reguli, asta nu înseamnă că alții stau și admiră comportamente mizerabile față de copii”.

”Da, dar chiar așa?”

”Da, chiar așa! Știu că pare ciudat pentru noi, ăștia de pe aici, obișnuiți cu alte ”instrumente” pentru educația copiilor. Dar nu ți se pare că ai uitat ce ți s-a întâmplat în copilărie? Te-ai gândit că, poate, ar fi fost bine să existe cineva care să aibă grijă de felul în care erau tratați copiii pe vremea ta?”

Cu asta se putea închide discuția, dacă maică-mea nu ar fi început să-și amintească lucruri din copilărie, petrecută la Valea Mare Pravăț, și apoi la Câmpulung Muscel. O copilărie deloc fericită, cum se va vedea. Provine dintr-o familie numeroasă, au fost vreo opt frați și surori. Taică-său n-a fost un tandru, cum recunoaște acum, cu jumătate de gură: ”Da, e drept, m-a bătut o singură dată. Când i-am stricat briciul. L-am luat să sap nu știu ce prin grădină, s-a rupt lama, și l-am îngropat acolo. Supărat că nu-l găsește, i-a luat la poceală pe băieți. Parcă nu-i venea să creadă că vinovatul se găsește în partea feminină a familiei. Văzând ce pățesc băieții, mi-am mărturisit vina. Am încasat-o și eu. Zdravăn. Dar a fost singura bătaie primită de la el.”

”Așa o fi, zic eu, știindu-i bunicului unele obiceiuri. Dar bunica o încasa. Des, nu?”

”Da, săraca maică-mea a avut viață chinuită cu el, admite ea. Și orice era motiv pentru o bătaie. Chiar și faptul că găsea mămăliga tăiată înainte să se așeze el la masă era motiv s-o atingă. Și cum nouă ne era foame, iar programul lui era greu de ghicit, mai mereu cădeam în păcat. Iar decontul îl făcea mama. Cu noi, copiii, avea alt obicei. Când venea pilit de la crâșmă, ne trezea în crucea nopții, ne alinia pe prispă, fie vară, fie iarnă, și ne punea să-i cântăm. Cel mai adesea ”Cruce sfântă, părăsită, lângă margine de drum”.

Mă întreb și acum de ce-i plăcea cântecul ăsta, pentru că bunicul era paralel cu Biserica. Avea nu unul, ci mai mulți dinți împotriva ei, și a popilor. Cu excepția unuia-nu era din sat, și trebuia să treacă, spre biserica la care slujea, pe pajiștea ce ținea loc de curte casei bunicilor-și cu care avea relații extrem de cordiale, stăteau mereu la taifas, când se întâlneau, toți ceilalți au fost la cuțite cu el. Îi reproșau că nu vine la biserică, îl bănuiau a fi fost ateu(nu era, era doar furios pe ei), ba chiar că s-a dat cu comuniștii(nu se dăduse!), și-i băteau obrazul pentru că, în loc să sară cu banul pentru biserică, prefera să cotizeze la ”Cățaua leșinată”. Întotdeauna există o crâșmă cu nemele ăsta prin satele românești!

Povestea acestei aversiuni a bunicului față de biserică și de popi are un motiv, aș zice banal, dacă nu ar fi tragic. Maică-mea a avut o soră, care a murit la vârsta de șase-șapte ani, de meningită. Asta prin 1936-1937. Evident, ce medic, ce consult, ce tratament, în satul ăla sărac de munte? Bunică-mea l-a trimis pe unul dintre frații maică-mii la preot, să vină, să-i dea ultima împărtășanie bolnavei. Cred că era prin iarnă. Popa n-a vrut. S-a dus ea. Același refuz. Mai mult, popa a refuzat să-i facă slujba de înmormântare. O discuție față în față între bunicul meu-pilit, și furios, ambele stări justificate, de data asta-și popă, discuție care i-a mai zdruncinat din convingeri slujitorului Domnului, a făcut ca înmormântarea să se întâmple după cele rostuite, cu slujbă în biserică și la cimitir, și nu în curtea casei, sub un nuc uriaș, cum se pregătea să facă bunică-meu. Asta mă face să cred că melodia era modul lui de a-și aminti de ce îi urăște pe popi. Sau poate pur și simplu îi plăcea s-o audă la beție.

”Și crezi că trezitul la miezul nopții era cel mai potrivit mod de a-și manifesta autoritatea, ca tată?”

”Nu, de asta nu s-a înțeles bine cu mai niciunul dintre frații mei. Eu îi tot ziceam, când ne certam: ”De ce ne-ai mai făcut, dacă nu-ți pasă de noi?” Cu Costică se avea la cuțite, era cel mai colțos dintre frații mei”

        Costică era ultimul ei frate în viață, a murit la începutul lunii septembrie, anul trecut. Un tip extraordinar, cu o minte sclipitoare. Inginer naval, specialist în submarine, șef de promoție la Academia Navală de la Sankt Petersburg. Cu care viața n-a fost deloc tandră. Și nici istoria. A răzbit prin tenacitate și muncă fără menajamente. I-a plăcut să învețe, și cred că și-a dorit cu disperare să-și schimbe soarta. Povestește maică-mea că, într-o iarnă, în camera în care dormeau toți claie peste grămadă, părinții într-un pat făcut din pari și scânduri, copiii pe jos, pe fân, fără saltele, fără nimic-camera aia fiind singura care avea sobă(și așa a rămas și acum!) Costică își făcea tema la matematică, iar maică-mea, pe jos, lucra broderie spartă, cu o vechitură de foarfecă. Pe sobă, trei pisici, pisicile nelipsind din casa familiei Tamaș. La moartea bunicii erau vreo opt. Iar una dintre ele, un motan uriaș, stătea pe un gard, plângând la propriu. A refuzat să mai mănânce, și a murit și el, la câteva zile.

        Și aud cele trei mâțe scârțâitul foarfecii, ciulesc urechile, și sar de pe sobă direct în spatele studiosului frate, răsturnând în trecere călimara peste tema la matematică. Ele, săracele, îți făceau datoria: credeau că e un șoarece sub masă, și s-au repezit să-l vâneze! Costică s-a supărat, a luat lampa, cartea și caietul, și s-a mutat într-un soi de șopron-bucătărie de vară, unde s-a apucat să-și refacă tema. Nu s-a întors în casă noaptea aia. Iar dimineața, pe un ger de crăpau pietrele, prin zăpada de un metru, a plecat spre oraș, la școală, cu ghiozdanul într-o mână, și cu bidonul cu lapte al bunicii lui în cealaltă. Să-l ducă în locul ei abonaților. Drumul trecea prin pădure. Iar întâlnirea cu lupii o certitudine. Tot într-o iarnă lupii au venit până pe prispa casei-la etaj!-de unde au luat cățelul.

        În sărăcia aia cumplită-suntem după Marea Criză, agricultura avea mari probleme, industria era sublimă, dar lipsea aproape în întregime în zona aia- singura soluție a familiilor cu mulți copii era să-și dea copiii la stăpân. Erau angajați pe masă, casă și ceva îmbrăcăminte de familii mai înstărite, pentru munci casnice, îngrijit bătrâni, la păzit animale, la stâne, și tot felul de alte îndeletnici de acest gen. Stăpânii ajungeau să le fie a doua pereche de părinți. Unii, mai buni și mai corecți decât părinții naturali, alții, dimpotrivă, le făcea viața și mai rea decât era la ei acasă.

        Bunica dinspre mamă a maică-mii avea ”abonați”. Vindea laptele celor două vaci pe care le creștea unor orășeni, oameni cu ceva stare, fie comercianți, fie amploiați la stat, fie mici meseriași. Primul stăpân al maică-mii, la vârsta de nouă ani, a fost soția unui tip, cred că avocat. Era soția unui client al bunicii ei. Trebuia să-i plimbe câinele, în principal. Un câine care a antipatizat-o de la început, și a mușcat-o, fapt care a făcut relațiile dintre ei imposibile. Slujba s-a terminat scurt, atunci când cățelul a fost trimis de maică-mea să învețe să înoate în pârâul care trecea prin parcul central din Câmpulung. N-a avut inima să-i dea drumul din lesă. S-a ales doar cu baia...

        Tipa cu cățelul avea o soră. Soră care, împreună cu soțul ei, țineau cel mai mare restaurant din Câmpulung Muscel. Moraru se numea familia. Mama celor două surori căzuse, și-și fracturase șoldul. Avea nevoie de un ajutor. Și așa și-a schimbat maică-mea stăpânii, la nouă ani. Războiul plutea în aer, lumea era tensionată, îngrijorată, dar încă se purta ca și când nu se întâmpla nimic. Cu toate că începuseră concentrările, mulți bărbați erau în armată, era nevoie de forță de muncă.

        Moraru avea doi băieți. Cel mai mare, Valeriu, era cam de vârsta maică-mii. Fratele său, Nini, era cu vreo doi ani mai mic. Între maică-mea și Nini a început un război surd, tipul fiind o calamitate, lucru recunoscut, de altminteri, și de familie. Care avea grijă să-l scarmene ori de câte ori avea prilejul. Și avea!

        Copilul de zece ani, care ara maică-mea atunci, a început să aibă tot mai multe sarcini, nu doar îngrijirea bătrânei. Ajuta și în bucătărie, și la casa de marcat, unde ținea un soi de socoteală a porțiilor de mâncare vândute și a băuturilor, și cu bătrâna de care avea grijă, în cofetărie, familia având și cea mai bună cofetărie din oraș. Avea grijă și de casa familiei, o casă mare, cu două etaje. Ale cărei chei au ajuns la maică-mea, cu consemnul de a nu-i lăsa pe cei doi fii, în special pe Nini, la etaj, în absența părinților. De altminteri cei doi învățau la un soi de școală cu internat, privată, și în timpul anului școlar veneau rar pe acasă.

        Într-o zi, mai mult de gura lui Valeriu-care era la locul lui, deși nici pe el nu-l ocoleau belelele, și făcea și el boacăne-le-a dat drumul la etaj. Ținându-se de coada lor, să nu facă vreo prostie. Ei bine, au comis-o în grup. Fiind vară, toate geamurile erau deschise. O biată vrabie se rătăcise în sufragerie, și, alergând după ea, au spart un vază scumpă din cristal. Au încasat-o toți trei, cei doi flăcăi, cărora li s-a pus în cârcă vaza, maică-mea, pentru că a încălcat consemnul, și le-a deschis la etaj.

        Ce se iubeau cei doi, maică-mea și Nini, până atunci, dar ce se vor iubi după corecția asta! Conflictul lor începuse în primele zile ale prezenței mamei mele în casa lor, când același Nini i-a dat o hârtie împăturită și niște bani, și-a trimis-o la farmacie, să cumpere ce scria pe ”rețetă”. Farmacista, obișnuită cu glumele lui proaste-probabil o mai pățiseră și altele înaintea maică-mii - a avut grijă să-și exprime, în termeni expliciți, sentimentele față de dobitoc. Acasă maică-mea a citat-o, punând și de la ea ceva despre integritatea feței individului.

Drept pentru care Nini era ferm hotărât să i-o facă ”prințesei de varză acră”, cum îi zicea maică-mii, în bășcălie, supărat și de faptul că ai ei aveau mai multă încrederea în ”slugă”, decât în el. Iar ocazia de a se răzbuna, și de a scăpa de concurență, s-a ivit atunci când maică-sa, cea care stătea la casă, cu maică-mea alături, a plecat pentru câteva minute din spatele casei de marcat. Maică-mea era atentă să înregistreze un bon primit de la chelneri, și nu l-a văzut când a băgat mâna în sertar și a luat toții banii. Bani pe care Nini i-a îngropat sub un copac, în parcul central.

        Cum Morăroaica își cunoștea bine odrasla, n-a crezut o clipă că maică-mea a luat banii, a pus mâna pe Nini, care aștepta fericitul moment al trimiterii la plimbare, cu șuturile în fund de rigoare, a rivalei, ”prințesa de varză acră”, l-a târât după ea în vestiarul personalului, unde au avut o discuție. Catalizator a fost un baston de cauciuc, dintre acelea folosite de polițiști în epocă. Și când era de dat, Morăroaica nu precupețea niciun efort! Nini a ieșit șifonat bine din această întâlnire cu justiția părintească, la care s-a adăugat umilința recuperării banilor din parcul central, la ora de promenadă.

        Și, totuși, cineva din familia mamei a furat bani de la Moraru. Eram imediat după război, iar în oraș erau trupe rusești. Prin 1943 sau 1944, după bombardamentele americane asupra Brașovului, dar și a Ploieștilor, la Câmpulung au fost mutate o parte din capacitățile de producție de la IAR și de la ceva fabrici de armament de pe lângă Ploiești. Acum, când trebuia să plătim despăgubiri de război, secțiile alea de la IAR, mutate la Câmpulung, erau pe lista rușilor.

        Gicu, fratele maică-mii, fusese dat și el ”la stăpân”, la aceeași familie Moraru. Se ocupa de porcii crescuți pentru restaurant. Lua resturile de la bucătărie, de la patiserie, cred că și de la alții din zonă, și le căra cu un cărucior, în niște butoaie, spre marginea orașului, unde ținea Moraru porcii. Tot lui îi revenea sarcina să cumpere pâinea pentru restaurant, în fiecare dimineață. Drept pentru care în fiecare seară Moraru îi dădea banii pentru a-i plăti brutarului.

        Trebuie să spun că Moraru, cu toate ale lui, de gura nevesti-sii, care ținea la maică-mea, dar și la rugămințile șefului chelnerilor, un om mai în vârstă, marcat de pierderea fiului lui, student, pe frontul de Est, i-a permis maică-mii să continue studiile. A terminat școala generală și, în 1948, la naționalizare, când Moraru a pierdut restaurantul, cofetăria și aproape toată casa(i-au mai rămas două camere, la parter, pentru toată familia), era în anul I la un liceu industrial. Care a fost desființat prin reforma învățământului din același an, și transformat în școală profesională.

        Și Gicu, fratele maică-mii, își continua studiile, cu acordul lui Moraru. Era la școala profesională de la IMS, fostul Aro. Unde, inevitabil, a învățat și limba rusă. Că așa erau vremurile. Și a fost remarcat de consilierii ruși din fabrică. Ce i-au propus să meargă la Brașov, unde se pregătea producția de tractoare sub licență sovietică. Faptul că știa cât de cât rusa era un avantaj pentru el.

        Cum era o fire mai rebelă, și se tot ciondănea cu ”stăpânul”, propunerea i-a picat cum nu se poate mai bine. Așa se face că într-o dimineață, la ora la care pleca de obicei să hrănească porcii, a bătut la geamul camerei în care dormea maică-mea, și i-a spus: ”Florico, eu plec cu rușii la Brașov, la Nenea”. Nenea era primul născut dintre frații și surorile mamei, care înainte de război lucrase ca mecanic la fabrica de stofe Scherg din Brașov, făcuse războiul-luat prizonier la Cotul Donului, scăpase din lagăr împreună cu câțiva camarazi săpând un tunel prin zăpada de trei metri!-și își găsise loc de muncă la același IAR, pe cale să devină producător de tractoare.  Și a plecat. Cu banii de pâine, și cu o cheie franceză, de care aveau nevoie rușii, cheie furată și ea de la Moraru!

        Nu la mult timp după asta, la Moraru apare și bunică-meu, să ceară plata pentru munca maică-mii pe un an. Așa era învoiala. Acum maică-mea avea vreo cincisprezece ani, și relațiile ei cu părinții, tot mai proaste. Într-un fel cei doi soți Moraru erau părinții ei. Cu toți de față, maică-mea i-a spus, pe un ton extrem de dur, bunicului: ”Ce să-ți dea? Banii? Pe banii ăia eu am muncit, nu tu! Dacă n-ai putut să ne ții, și ne-ai trimis pe toți la stăpân, acum ai pretenția să iei banii ăștia? Nu vreau să ți-i dea! Nu-i meriți!” Toți au rămas înmărmuriți. Bunicul a plecat fără o vorbă. De atunci relațiile între ei s-au rupt. Au fost reluate pe la mijlocul anilor 60. În toți acești ani maică-mea și-a continuat studiile, întâi la școala aia profesională, apoi la o școală de bibliotecari. A participat la construirea Casei Scânteii. A ajuns, nu se știe cum, la Râmnicu Vâlcea. Unde l-a cunoscut pe taică-meu. S-au căsătorit. S-au mutat la Pitești. Au avut doi copii. De care, așa cum s-au priceput, au avut grijă. În primul rând să învețe. N-a uitat de unde a plecat, și cu câtă suferință a realizat tot ce-a realizat.

     Pe cei din familia Moraru i-a vizitat întotdeauna când a trecut prin Câmpulung. El, Moraru, fusese dat, la rândul lui, la stăpân. Așa a început, tot pe la vreo zece ani. Când cel care l-a luat de la părinți-proprietar de restaurant în Câmpulung-a murit, i-a lăsat lui afacerea. Pe care a extins-o. Era un om aspru, și nu prea sociabil. A murit prin anii 60. Soția lui a trăit mult după moartea lui, trecând și peste un cancer la sân, operat la Elias.

        A avut noroc cu soția lui Valeriu, medic, care a avut grijă de ea. După o adolescență tulbure, Valeriu s-a liniștit, a terminat Politehnica, și a lucrat la Aro, la controlul calității. A murit într-un accident stupid, pe pista de încercări, cu un pilot de uzină la volan, în timpul unor teste. S-a deschis ușa din dreptul lui, și a fost aruncat din mașină. Cât a trăit, maică-mea și Valeriu au fost în relații bune. Se vizitau, mai ales câtă vreme ai mei au locuit la Pitești. Despre Nini nu știe mai nimic.

        Cam atât despre ”prințesa de varză acră” și tradițiile educației la români. 

PS: în fotografie, în centru sus este maică-mea, cu surorile ei.

Creșterea neîncrederii, ca sursă a crizei sistemului de relații internaționale

Aviația saudită a bombardat azi ambasada iraniană din Yemen. Vestea vine aproape firesc, pe fondul tensiunilor în creștere dintre cele două puteri regionale. Care, cel puțin până în momentul ăsta, s-au confruntat prin intermediari pe întreg cuprinsul Orientului Mijlociu. Confruntarea cea mai aspră este acum în Siria. Dar nici Yemenul nu rămâne o zonă periferică de confruntare între Iran și Arabia Saudită. 

Dacă deschidem puțin unghiul de vedere, acest conflict poate părea chiar nesemnificativ, față de marile confruntări, cu actori globali și semi-globali, precum SUA, UE, China, Rusia, India, și chiar Pakistan. Grupările teroriste, prezentate până acum drept principalele surse de instabilitate la nivel global, se dovedesc, în ultimă instanță, doar niște instrumente ale unora sau altora dintre actorii cu vocație globală.

Instabilitatea sistemului internațional, rezultat după cel cel de-al Doilea Război Mondial, este în creștere. Așa zisa ”ordine mondială”, rezultată atunci, în 1945, și consolidată în timp, este, practic, desființată. Procesul de disoluție a pomenitei ordini a început în 1989, și se apropie de final. Fără ca între timp să fi apărut o alternativă viabilă, și acceptată de toți cei interesați. ”Momentul unipolar al Americii” nu este o alternativă pentru nimeni, nici măcar pentru SUA, care acum se confruntă atât cu costurile gestionării simulacrului de ordine ce există, cât și cu propriile slăbiciuni și limite. 

Se pune întrebarea: cum de a fost posibilă evitarea confruntării directe între marii actori globali, în timpul Războiului Rece, în ciuda unor crize extrem de grave, de genul celei a rachetelor din Cuba, din anii 60, a rachetelor cu rază medie de acțiune, din Europa, în anii 80, sau a unor conflicte regionale, gen Coreea, Vietnam, Afganistan? Răspunsul este simplu, până la urmă: după fiecare criză principalii actori învățau din lecțiile crizei, scriau noi reguli pentru relațiile dintre ei, și le respectau. 

Să nu uităm un lucru: în mare, lumea de până în 1989 era dominată de trei mari blocuri de națiuni: două având drept lideri SUA, respectiv URSS, și un al treilea, fără lideri aparenți, cel al ”nealiniaților, care avea legături cu ambele, în jurul lui gravitau state precum India și China, și ai cărui membri formau nu de puține ori alianțe, funcție de obiectivele urmărite, cu state membre ale unuia sau altuia dintre cele două blocuri, conduse de superputerile momentului. 

A fost o lume complexă, și tocmai această complexitate s-a dovedit un soi de moderator al conflictelor, și a permis limitarea lor, pentru a nu se transforma într-o confruntare generalizată, cu arme nucleare. Un alt factor moderator a fost existența sistemelor politice, economice și sociale alternative, care, la rândul ei, a moderat pozițiile marilor puteri dominatoare. Păstrarea ordinii în interiorul blocurilor era sarcina marii puteri respective, care scria regulile și impunea respectarea lor. Noi preferăm să nu vedem decât acțiunile URSS în această direcție, intervențiile din 1953, din RDG, din Ungaria, din 1956, sau din Cehoslovacia, din 1968. Dar și SUA a intervenit, nu de puține ori extrem de brutal, pentru a păstra ordinea în interiorul blocului lor, inclusiv în Grecia și Italia, dar nu numai. 

Recunoscând pericolul unei confruntări mortale, marile puteri au convenit asupra unor măsuri, a unor reguli de comportament, care aveau drept obiectiv ”creșterea încrederii”. Interzicerea experiențelor nucleare, reducerea armamentelor, tratate de dezarmare nucleară, de reducerea a trupelor, de recunoaștere a granițelor în Europa, linii speciale de comunicații, conferințe, precum cea de la Helsinki, etc.

Când s-a schimbat trendul? În 1989, odată cu ”prăbușirea comunismului”. Care a fost, din păcate, nu acea visată eliberare a Estului european din lanțurile ”sclaviei totalitare”, ci doar o soluție de moment pentru rezolvarea(efemeră) a crizei de sistem a capitalismului, prin extinderea piețelor. Practic, dispariția CAER și a Tratatului de la Varșovia a adus capitalismului occidental cel puțin 400 de milioane de noi consumatori din URSS și din ”lagărul socialist”, cărora li se vor adăuga încă 1,2 miliarde din R.P.Chineză. Dar, ceea ce este mult mai important, i-a adus accesul la un uriaș rezervor de mână de lucru ieftină și foarte bine calificată(oricât ar crede unii contrariul), precum și la o intelectualitate tehnică de înaltă calitate. 

Criza, bizar, în loc să se diminueze, să-și găsească o rezolvare durabilă, s-a accentuat. Mâna de lucru a fost epuizată, practic, intelectualitatea tehnică, la fel, și din urmă nu vine mai nimic, din cauza degradării grave a sistemelor publice de educație, iar starea generală de sănătate a populației din zonă este un dezastru. Aparatul productiv al acestor țări a fost devastat, și nu a fost înlocuit cu nimic. Pur și simplu vin și pleacă întreprinderi occidentale, după unicul criteriu al costului forței de muncă și al taxării relaxate.

Această evoluție total defavorabilă a introdus tensiuni suplimentare în acest sistem al ordinii mondiale, care acum depinde doar de SUA. Care se văd drept o ”națiune indispensabilă” lumii, dar care sunt incapabile să o gestioneze, să scrie regulile de funcționare și să impună respectarea lor. Orice om cu mintea la el și-ar fi dat seama că este o sarcină imposibilă, oricâtă bogăție și oricâtă putere militară ar avea respectiva națiune. Doar că, deloc paradoxal, și SUA, ca și URSS, înaintea lor, sunt un uriaș cu picioare de lut. Care nu poate suporta costurile gestionării lumii.

Politica agresivă a Statelor Unite, de după 1989, care și-au îndepărtat pe toți, prieteni și parteneri, dar și posibili prieteni și ocazional parteneri, a făcut ca, în acest moment să trăim într-o lume extrem de periculoasă, dominată de creșterea neîncrederii. Toți se tem de intențiile și de acțiunile SUA, care nu mai au parteneri, ci supuși. Cursa înarmării, în Pacific, în Eurasia, în Orient, mai nou și în Europa, este expresia, și consecința directă, a creșterii neîncrederii în capacitatea Washingtonului de a gestiona acest spațiu și crizele cu care ne confruntăm. Pot da o lungă listă de crize și de conflicte generate de deciziile eronate ale Washingtonului, de promovarea unor interese mărunte, de urmărirea unor avantaje economice de moment, care nu pot fi închise nici acum, după decenii de la declanșarea lor. 

Nimeni nu face nimic pentru a schimba acest curs, care ne va duce la o confruntare globală. E simplu să dai vina pe Rusia, sau pe China, sau pe Iran, sau pe oricare alt ”vinovat” de serviciu mai găsește propaganda Washingtonului. Adevărul este unul singur: neîncrederea în Washington este vinovată de aceste crize. Când declari că scopul tău este ”îndiguirea Rusiei cu orice preț”, și dai o lovitură de stat în Ucraina, care pune în pericol interesele Rusiei, inclusiv, sau mai ales, capacitatea sa de a face față unei agresiuni externe, ce-ai vrea să facă Moscova? Să-ți mulțumească? Să te invite să o ocupi? 

Cum ai vrea să răspundă ceilalți actori geopolitici la extinderea absurdă-și contraproductivă-a NATO? Extindere care, în ultimă instanță, face rău organizației și capacității ei de a-și îndeplini misiunea de bază, care este de apărare colectivă, nu de braț înarmat al SUA. 

Dialogul între Washington și aliații săi, dar mai ales între el și adversarii lui, este grav viciat și aproape imposibil, în multe cazuri. Fapt care duce și el la creșterea neîncrederii. SUA ne-au dus pe toți în epoca neîncrederii generalizate. Conștient sau nu, nici nu mai contează. 

Reîntoarcerea la măsurile de creștere a încrederii pare imposibilă acum. SUA vor să își promoveze interesele fără să fie îngrădite de niciun tratat, de nicio regulă, de nicio obligație. Trăim în plin absurd: într-o lume organizată tot mai mult în rețea, fără un centru formal, în care părțile au un ridicat grad de autonomie, și cooperează după reguli bine stabilite, acceptate unanim, o țară vrea să-și construiască un Imperiu, ultracentralizat, opresiv, care-și impune regulile în detrimentul celorlalți, care îi pedepsește pe cei ce se opun acestor reguli, și care face prăpăd pe unde trece. 

SUA trebuie să se gândească serios la răspunderile pe care le au în lumea asta. De ele depinde acum felul în care va evolua ordinea internațională: cooperare pe baza unor reguli acceptate de toți, consensual, sau confruntare generalizată, bazată pe creșterea neîncrederii și imposibilitatea dialogului. SUA trebuie să facă primul pas pe drumul spre restabilirea încrederii, renunțând la excepționalism, și la pretenția de a impune celorlalți interesele sale. Nu va fi simplu, și nici ușor. Dar nu există alternativă rațională. Cea care există, acum, este distrugerea umanități... 

  

Orice soluție naște noi probleme

Revin asupra unei idei din postarea precedentă. Este vorba despre existența unui scenariu pentru înlăturarea lui Ponta, care avea nevoie de un pretext, pentru a putea fi aplicat în totalitatea lui. Pretextul ales, incendiul din clubul ”Colectiv”, a avut avantajul lui, pe termen scurt: Ponta a fost înlăturat. Dar cei care au condus tot acest proces n-au gândit mai departe de momentul înlăturării premierului, și în niciun caz la costurile ulterioare pentru cei care urmau să vină la guvernare. Scandalul actual, cu transcrierile spuselor colonelului din STS, este doar unul dintre costuri. Poate cel mai puțin drastic.

Din această afacere ies grav șifonați atât Iohannis, care, cu declarația lui cel puțin lipsită de tact, ca să nu spun cinică, a declanșat teoriile conspiraționiste. ”Trebuia să moară niște oameni pentru ca guvernul ăsta să plece!” Era multă satisfacție în vocea președintelui, care avea, în sfârșit, ”guvernul lui”. Au urmat scenele halucinante de la instalarea unora dintre miniștrii guvernului Cioloș, cu fanfară și cai mascați, pardon, gardă de onoare.

În al doilea rând este șifonat bine Cioloș, și cu el, întreg guvernul. Un premier care s-a cățărat, ca și președintele, pe mormanul de cadavre de la ”Colectiv”. Le place sau nu, asta este imaginea. Pe care transcrierile au întărit-o. Iar folosirea ”surselor din Procuratură”, pentru a încerca prezenta spusele colonelului drept delirul unui tip ce-și dă importanță, este pe cât de ridicolă, pe atât de contra-productivă.

Acest scandal, chiar dacă nu are o bază în realitate(mi-e greu să accept că cineva a organizat incidentul de la clubul ”Colectiv”, pentru a forța schimbarea guvernului, pentru că atunci nicio pedeapsă n-ar fi prea mare și pentru executanți, și pentru beneficiarii crimei), le-a făcut mult rău celor care au profitat de moartea celor din club. Mai grav, șubrezește și mai mult capacitatea administrativă a unei țări care și așa are o administrație vai mama ei, iar toate instituțiile politice sunt disprețuite și contestate vehement.

Domnul Președinte își are Guvernul lui. La ce-i folosește, în condițiile astea? Măcar de-ar fi vreo lumină. Dar din momentul audierilor din Parlament, onor domnii miniștri, cu premierul în frunte, calcă din strachină în strachină. Una n-a ratat. Scârba de politică s-a construit în vreo două decenii. Scârba de tehnocrați e deja la post. Dacă nici cu politicieni, nici cu tehnocrați, atunci cu cine guvernăm? Cu țulușii? O adunătură de idioți, la rândul lor, la fel de corupți și de incompetenți ca mai toți din politică și din tehnocrație? Cu serviciile? Cu armata? Aia care l-a avut șef pe Generalul Izmenelor?

Realizează cineva în ce budă suntem?

Costurile alungării lui Ponta de la guvernare

Știu, mă repet. Dar ”conspirația” nu trebuie s-o căutați în clubul ”Colectiv”. Conspirația trebuie s-o căutați în DNA. Și nu privește ”mâna criminală care a pus focul”. Privește mâna interesată care a atașat în dosarul ăla de dare și de luare de mită transcrierea discuției ăleia inepte. Incendiul a fost accidental. Scăparea transcrierii în presă a fost ”crimă cu premeditare”. Și privește jocurile de putere din DNA-și foarte probabil și din SRI-declanșate de procesul de selecție și de numire a unui nou(vechi)șef la DNA. Poate că declarația ambiguă a noului ministru al Justiției, madam Prună, le-o fi dat unora idei, și speranțe.

Altceva este interesant însă în legătură cu incendiul din clubul ”Colectiv”. Felul în care s-au desfășurat evenimentele dovedesc faptul că exista un scenariu pentru îndepărtarea lui Ponta. Scenariu care începuse să se desfășoare, deși lipsea un pretext solid pentru a genera și o presiune din partea străzii. Rapiditatea cu care s-au desfășurat lucrurile după tragicul eveniment dovedește că lumea era în dispozitiv, iar moartea amărâților ălora a putut fi speculată prompt și profesionist.

Este evident că Ponta știa ce i se pregătește, cine îi pregătește și de ce. Altele sunt motivele pentru care a plecat. Oricât de proaste ar fi fost relațiile lui cu Iohannis și oricât de mult i-ar fi vrut pielea în băț și alții de la Cotroceni, dar și din propriul partid, nimeni n-ar fi riscat să se cațăre pe cadavre, pentru a schimba Guvernul. Totuși cineva a făcut asta. De ce? Care este adevărata agendă a lui Cioloș? Sau Cioloș e doar un paravan pentru alții?

Nu încerc să-l scuz pe Cioloș. Mie tipul mi se pare o legumă, incapabil să conducă un guvern. El e bun doar ca o rotiță într-un angrenaj, gândit și operat de alții. Nu s-a insistat asupra faptului că a venit cu un guvern în plic, făcut de alții, că nici acum nu pare să știe ce e cu unii dintre miniștri, ce vor ei și ce interese servesc. Cine i-a făcut guvernul este și cel care a comandat lichidarea lui Ponta. Asta este de domeniul evidenței. Dar este și lucrul cel mai greu de aflat.

Una peste alta, suveranitatea României a fost lichidată definitiv, acțiunea guvernamentală este paralizată, Parlamentul neutralizat, Cotrocenii sunt în plină confuzie-vedeți cum a bătut câmpii Mihalache, în emisiunea lui Radu Tudor-iar populația și mai confuză. Pospaiul ăsta de zăpadă a arătat incoerența și inacțiunea administrațiilor locale, cele mai multe cu șefi interimari, restul cu șefi care nu mai iau decizii, de frica DNA. Dacă se întâmpla ceva cu adevărat dramatic ne lua dracu scurt și fără drept de apel.

Cum episodul transcrierilor sper să-i vindece de iluzii și pe cei care cred că DNA și SRI pot conduce România în locul politicului, concluzia ar fi că, de fapt, nimeni nu conduce România. Ocupantul este, la rândul lui, incapabil să-și asume această sarcină. Explicit ar fi un dezastru de imagine pentru el, care s-ar adăuga altor fapte ce ar pune semnul egalității între el și puterea sovietică. Implicit nu are cu cine.

Am putea crede că alegerile pot rezolva această criză. Doar că nimeni nu mai are încredere în ele, iar presiunea asta tembelă pentru înlocuirea politicului cu ”societatea civilă” va da drept rezultat o situație și mai gravă. Recompunerea puterii politice este o sarcină aproape imposibilă. Pentru noi răul abia începe. Deja aceia care decid în economie încep să-și pună întrebări. Neîncrederea lor se va reflecta cât de curând în realitatea de zi cu zi a economiei. Urmează neliniștea socială, deja în creștere, și tot așa.

Alungarea lui Ponta se va dovedi extrem de costisitoare pentru toată lumea. Nu pentru că ar fi Ponta vreun geniu politic. Ci pentru că alungarea lui excede limitele funcționării normale a unui sistem democratic. N-o fi democrația soluția tuturor problemelor, dar lipsa ei este sigur sursa lor, a problemelor. Acum nimeni nu-și mai asumă sarcina prezervării sistemului democratic. Putem discuta motivele. Dar faptul, ca atare, este inacceptabil.

Ne-am întors în timp, în ultimii ani ai lui Ceaușescu. Când la fel totul era blocat, iar lucrurile mergeau din rău în mai rău, și nimeni nu vedea vreo soluție în cadrul sistemului. Asta a dus la schimbarea violentă din decembrie 1989. Nu ar fi inimaginabilă încă o schimbare violentă, dacă sistemul nu găsește resurse să funcționeze normal, fără amestecul unor grupuri de interese, interne și externe, care să nege interesul public și să exercite puterea în locul celor aleși de populație s-o facă.

Dacă oamenilor nu li se respectă libertatea de a alege, mai devreme sau mai târziu și-o vor lua cu forța. Cu toate costurile care derivă de aici. Ar fi trist să nu mai putem face lucrurile să funcționeze normal decât punând mâna pe par...