Bretton Woods

Hotelul Mount Washington

Criza obligă, ne amintim tot mai des de acordurile de la Bretton Woods, din 1944, când s-au negociat şi semnat documentele care au pus baza noii ordini economice postbelice. Negocierile au avut loc la hotelul Mount Washington, şi la ele au participat delegaţi din 44 de ţări. Printre ei se afla şi John Maynard Keynes, starul de necontestat al Conferinţei. Acolo s-au născut Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.

Am găsit în The New York Times un reportaj despre Bretton Woods, şi vă invit să-l citiţi. Este însoţit de un set de fotografii, actuale şi de epocă.

Terasa hotelului

Keynes

O invitaţie

Nu am mai postat de mult pe celălalt blog, "Călătorii în realitatea virtuală". Motive pentru această atât de lungă pauză ar fi, dar cred că nu vă interesează prea mult. Pentru că unora dintre dumneavoastră le-a plăcut şi celălalt blog, am postat ceva pe el azi. Fotografii în alb şi negru. Vă invit să le priviţi. Merită!

Împuşcaţi-l!

Pentru un plezirist ca mine, pasiunea pentru săriturile cu schiurile poate părea o bizarerie. Dar chiar îmi plac indivizii, şi nu scap, de o bună bucată de vreme, să tot fie peste un deceniu, nicio transmisie, fie iarnă, fie vară. Iar comentatorii sunt în general OK, dacă n-ar avea cretinul obicei să repete la fiece 30 de secunde şablonul ăsta stupid cu "Icarii moderni". Tovarăşul Icar era cu aripi, fâl, fâl, fâl! Ăştia sunt cu schiurile, pe gheaţă, pe trambulină, şi nici vorbă de fâl-fâl! Ba, mai mult, le-au redus şi turul pantalonilor, să nu zboare prea mult!

Aşa că, dacă îl vede cineva pe comentator, să-l împuşte, să nu ne mai chinuie cu ticurile lui verbale! Dacă vi se pare prea drastic, măcar să-i facă cineva o listă cu sinonime, că-i păcat de spectacol!

Cum ieşim din criză?

Voi fi scurt: criza nu înseamnă acelaşi lucru pentru toţi. În timp ce unii închis fabrici şi licenţiază în draci, alţii pun neuronul la treabă şi găsesc soluţii în inovare, în creşterea productivităţii muncii, în schimbarea raporturilor sociale şi de muncă. Citiţi voi aici despre ce este vorba. Firma analizată este Canon, japoneză, ce-i drept, dar nici Japonia nu se simte prea bine, de la o vreme. Ce ar fi de remarcat: reţeta succesului pare să fie aceeaşi: păstarea cu orice preţ a modelului social şi economic specific nipon, paternalist, ce-i drept, dar funcţional, până una-alta.

Noi, românii, nu mizăm pe cercetare-dezvoltare pentru ieşirea din criză. Singurii care au investit masiv în domeniu sunt, spre cinstea lor, francezii de la Renault. Rezultatele se simt deja, deşi văd că de câte ori scrie cineva de bine de Dacia sau de Reanault se iscă aşa o isterie anti în spaţiul virtual, că-ţi vine să înjuri de toţi sfinţii din calendarele reunite! Mai mult, informaţia că la Salonul Auto de la Geneva se va prezenta SUV ul şi un concept car, amândouă concepute în cea mai mare parte în România, nu a fost la fel de excitantă precum pozele (Nicoletei Luciu) Oanei Zăvoranu(mersi, Dane!), care se împreuna cu un schelet!

Nu ştiu dacă sistemul public de cercetare dezvoltare este acum o soluţie. Nu vreau să fiu greşit înţeles: resimt dureros dispariţia multor institute şi mai ales domenii de cercetare. Dispariţia lor programată şi mişelească, adesea pentru a satisface corbii imobiliari de genul lui Jiji, a fost cea mai gravă crimă economică a "tranziţiei". Acum sectorul este aproape total rupt de economia reală. Prea puţine firme româneşti sunt conştiende de necesitatea de a investi în cercetare-dezvoltare. Şi chiar şi atunci când statul le pune la dispoziţie produse ale sectorului public din domeniu, managerul mioritic strâmbă din nas. Mai bine cumpără un nou Q7 sau mai investeşte într-o tută!

Dacă vrea să ajute economia să iasă din criză, statul trebuie să faciliteze racordarea actorilor economici la efortul sistemului public de cercetare dezvoltare, inclusiv prin formularea unor priorităţi strategice, cum ar fi bioingineria, agricultura, energiile verzi, mijloace de transport nepoluante, societatea informaţională, medicină, chimie de sinteză. Zic şi eu. Poate sunt altele şi mai importante. Eu pun o problemă de principiu, nu-mi săriţi în cap că am uitat vreun domeniu.

Şi mai e o problemă: aceea a modului în care se predau disciplinele ştiinţifice în scoala generală şi în liceu. Până nu se schimbă ceva fundamental aici, sectorul cercetare dezvoltare va muri, din lipsă de combatanţi.

De ce e prost cu spume Patapievici

Azi lucrăm cu pielea clientului. Deci Patapievici comite în EvZ(Doamne, ce adunătură de duşi cu pluta la ziarul ăsta!) un editorial, "Marxismul şi românii". Ei şi, veţi întreba: ce-i cu asta? Nimic, în principiu, dacă individul n-ar fi prost, şi n-ar emite enormităţi cu un aer savant. Nu poţi explica şi expedia marxismul în câteva fraze, evident manipulatorii, care nu au drept scop decât transmiterea unui mesaj: "marxismul este iadul pe pământ". Parcă omul nostru era filosof, nu propagandist.

"Marxismul este o teorie imperativă şi birocratică. Mecanismele sale favorite sunt determinismul rigid şi violenţa dezlănţuită. Ceea ce e important de înţeles în cazul lui este că, deşi se prezintă pe sine la nivelul explicaţiilor sociale ca un realism economic, marxismul nu este o veritabilă doctrină economică, deoarece el nu oferă la problemele economice soluţii economice, ci le favorizează sistematic pe cele administrative, birocratice şi, la rigoare, militare. Altfel spus, contrariul economiei. Adeptul declarat al marxismului nu poate evita faptul că, indiferent cât de idealist şi generos şi-ar justifica adeziunea, el este în fond un adept al birocraţiei şi al soluţiilor administrative."

Să vedem ce zic şi alţii, ceva mai normali în gândire şi infinit mai nuanţaţi. Aveţi aici un articol din Wikipedia. E lung, e complicat, dar nici marxismul nu e o chestie simplă.

"Premisele marxismului sunt, deci, desconsiderarea libertăţii şi a individului (cu favorizarea înregimentării şi a colectivităţilor), iar soluţiile sale sunt, toate, din registrul fie al înregimentării administrative, fie al violenţei fizice. În practică şi în teorie, marxismul înseamnă mai multă subordonare administrativă, mai multă birocraţie, mai puţină libertate, mai multă violenţă şi mai multă mizerie. Cine preţuieşte individualismul, iubeşte libertatea şi detestă violenţa fizică nu poate fi marxist decât prin oximoron. "

Să nu ştie Patapievici că asemenea păcate ca şi "marxismului" pot fi imputate fascismului, nazismului, altor regimuri totalitare, care nu au fost marxiste, dar la fel de brutale ca acelea fals puse sub stindardul marxismului? Sigur că ştie, dar el are de combătut ceva: "epidemia de marxism şic", care bântuie printre intelectualii şi artiştii români de azi. Care epidemie, care marxism, care şic? În România, am mai scris asta, NU s-a mai editat un singur volum de scrieri ale lui Marx din 1961. Poţi cumpăra şi citi "Mein Kampf", dar nu "Capitalul". De unde dracu' s-au îmbolnăvit ăia de-i combate Patapievici de marxism? Că nu se ia, ca râia!

Contrar a ceea ce crede şi scrie Patapievici, nu există NICĂIERI conceptele de "marxism de război" şi de "marxism de pace". Este o analogie forţată şi cretină cu o remarcă a lui Lenin, din perioda războiului civil, despre "comunismul de război". Dar ce are sula sovietică din anii 20 cu prefectura dejistă din anii 60?

"Adeptul român al marxismului nu poate face abstracţie de faptul că, indiferent cât de idealist şi generos şi-ar justifica adeziunea, în România marxismul a fost adus la putere prin teroare şi crimă, a fost menţinut la putere prin colaboraţionism, delaţiune şi intimidare şi nu a putut produce în patruzeci şi unu de ani altceva decât mizerie, corupţie, detracare morală şi naţionalism şovin. "

Marxismul nu a fost NICIODATĂ la putere, nici în România, nici altundeva. Or fi fost marxişti la putere, e altceva, deşi am serioase îndoieli despre cât de marxişti au fost Dej şi Ceauşescu şi alţi responsabili ai regimului totalitar.

"Deoarece România a fost un stat marxist ortodox, românii ar trebui să ştie ce este, unde duce şi ce poate face marxismul. Cu acest bilanţ, să te declari în România marxist (sau, mai şic, „marxist critic”) poate fi explicat numai prin: ignoranţă (faţă de ce este marxismul în sine); complicitate (cu ce a făcut marxismul oriunde), vinovăţie (pentru participare la crimele şi fărădelegile marxiste), conformism servil (cu modele stângiste occidentale)."

Chestia asta de la urmă îl face pe Patapievici un prost cu spume. Trecem peste chestia aia aiuritoare cu statul marxist ortodox. Nicăieri nu există o autodefinire ca atare a statului român între 1947 şi 1989. Dar nu poţi spune senin că un tânăr, ce nu are nicio legătură cu trecutul comunist, de fapt totalitar, al României, dar care aderă la marxism, nu mai contează din ce considerente, este vinovat de participare la crimele şi fărădelegile marxiste. Asta este de o ticolşie fără margini. Şi dovedeşte cât de jos au căzut nişte indivizi care nici ei nu ştiu cum au ajuns vedete "intelectuale". Este un exemplu de gândire totalitară, care contrazice valorile alea pe care le apără, chipurile, de marxism. Sunt aici motivele pentru care Patapievici merită să fie dispreţuit.

PS: Paradoxal, dar se pare că neo-liberalismul, ca ideologie, şi capitalismul globalizant, vor reuşi să facă ceea ce n-a reuşit marxismul: o societate fără stat şi fără clase.

Visez!

foto Moş Califar, via Ciutacu

Nu sunt un anti-comunist, nu am fost nici disident, nici nu am vreun merit în căderea comunismului, altul decât acela de a fi un om de stânga, care a refuzat compromisurile cu un regim care se declara de stânga. Nu mi-a mers bine, dar nici mai rău decât altora. Pur şi simplu nu ne călcam reciproc pe bătături: nici eu nu mă luam public şi cu tămbălău de sistem, nici sistemul nu mă strângea prea tare cu uşa pentru înjurăturile nu tocmai private pe care i le adresam. Ne suportam cu greu, dar ne suportam, fără să ne acceptăm.

Şi asta se întâmpla pentru că se afirma, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, o nouă generaţie de, hai să le zicem activişti, de fapt arivişti, oameni dispuşi să dea din coate şi să calce pe cadavre pentru a promova. Şi pepiniera din care se recrutau specimenele astea era formată din UTC şi UASCR. Nici nu visam eu, în 1990, că peste vreme, au să ajungă să mă conducă nişte utecişti şi uasecerişti fruntaşi! Ei bine, acum visez!

Premierul este un utecisat fruntaş, tare în condei şi la pupatul în cur : atunci Ceauşescu, acum Băsescu! Vă puteţi închipui că principalul partid al dreptei româneşti este condus de Boc, fostul utecist fruntaş? Şi că ideolog al PD-L este pe cale să se afirme un alt utecist fruntaş, Cristian Preda. Sună ca dracu' în gura lui Preda asta: " Dreapta din România trebuie să asume opoziţia faţă de socialism dincolo de contextul unor cooperări la guvernare. Dreapta nu trebuie să-şi dea răgaz în această privinţă".

Asta e România: una vorbim, alta fumăm, stânga e ca dreapta şi dreapta ca extrema stânga, totul e un ghiveci din care nimeni nu mai înţelege nimic! Şi uite aşa securistul de bine Traian Băsescu ajunge un mare liberal şi democrat, care luptă cu socialismul tuns, ras, frezat, reprezentat de Obama!

Balamucul ideologic şi-a deschis larg porţile! Zburaţi, şoimi ai patriei! Capitalismul victorios vă este recunoscător! Viitorul este al vostru! Al nostru sună al dracului de prost! Cine m-a pus să rămân aici, doar ca să retrăiesc coşmarul anilor 80?

La ce ar fi fost bun Loganul de 70.000 de euro

Acum s-a dezlănţuit în deontologica noastră presă un nou scandal: de ce poliţia nu l-a găjbit pe Serghei Gribenco, alt suspect în crimele de la Braşov, de vreme ce i-a dat două amenzi de circulaţie? Răspunsul este simplu: pentru că populismul lor greţos a lăsat Poliţia fără Loganul de 70.000 de euro. Dacă nu ar fi fost ocupaţi să-l pupe în cur pe Marele Cârmaci, ar fi mers la sursă şi ar fi întrebat CU CE erau echipate Loganurile alea. Şi ar fi aflat că dispuneau de echipamente speciale, care accesau baze de date, cu amprente şi cu infractori aflaţi în urmărire. Că nu trebuie nimeni să ţină minte moacele infractorilor căutaţi.

Dacă în momentul în care îi dădeau amendă poliţiştii ăia întrebau, codat, o bază de date: "ăsta mai are amenzi neplătite? E dat în urmărire? Maşina aia are o problemă?" alta ar fi fost situaţia. Mai e ceva: printre echipamente se află şi o cameră specială, care scanează numerele de înmatriculare, pentru a depista maşinile furate aflate în trafic, spre exemplu.

Nu spun că poliţiştii români sunt o culme a cinstei, onoarei şi profesionalismului. Dar nu pot să cred că printre ei nu sunt şi oameni care chiar au chef de muncă, sunt cinstiţi şi demni. Ei meritau aceste echipamente, şi sigur le-ar fi folosit. Aşa, sunt înjuraţi toţi la grămadă, şi nimeni nu e vinovat...

Şcoala de căcat jurnalistic "Ion Cristoiu"

Vă daţi seama din titlu că mă refer la Evenimentul Zilei. Care, ni se tot spune, a fost o şcoală de jurnalism, că sub atenta îndrumare a lui Ion Cristoiu a scos o generaţie de jurnalişti unul şi unul! Toţi deontologi, toţi gata să se ia de piept cu puterea şi să spele pe jos cu ea! A scos pe dracu'!

Evenimentul Zilei a fost o bombă nenorocită, ca multe alte "cârciumi" jurnalistice de după 1989, unde s-au câştigat averi de către puţinii care ştiau pe cine şi cu ce să şantajeze, în care securiştii, foşti şi actuali, îşi făceau şi îşi fac jocurile lor mizerabile, în care mizeria morală era şi este la ea acasă. E adevărat, la început vindea 600.000 de exemplare. Acum nu mai vinde nici o zecime din ceea vindea la înfiinţare. Şi nu pentru că a plecat Cristoiu, ci pentru că publicul nu mai cumpără un ziar care este un tabloid ascuns sub masca unui ziar de calitate, ci cumpără originalul. Ăla măcat o dă de-a dreptul, nu o ia pe ocolite şi ascunde căcatul în poleială. Românul vrea căcatul în stare naturală, nu este adeptul rafinamentelor!

În bomba asta de presă a eşuat şi un pitpalac, unul Florin Ciornei. Nu-i prost, e o canalie, şi încă una fanatică. A început la Adevărul, dacă nu mă înşel, a plecat la Gândul cu CTP şi acum e la EvZ. Omul nostru este incapabil să scrie normal atunci când este vorba de PSD sau de Ion Iliescu. Faptul că nu-ţi plac ţie, ca persoană privată, unii sau alţii, e strict treba ta. Ca jurnalist, ori dai ştirea, sec, precis, ori faci un comentariu. Dar nu, băiatul(şi ca el, legiuni!) trebuie să dea din el tot ce-i mai rău, să manipuleze, să fie pamfletar! Ceea ce reuşeşte este doar să fie un penibil frustrat.

Da, Ion Iliescu a fondat un ONG, "Clubul de la Bucureşti". Da, printre membrii fondatori se află şi unii dintre colaboratorii săi din partid, de la Cotroceni, din Senat. Asta nu-l îndreptăţeşte pe idiot să dea titlul pe care îl dă: "Iliescu face club de pensionari". Pentru că nu de aşa ceva este vorba. Nu de pensionari, şi nici de "foşti". Ci de oameni care au acumulat o experienţă în spaţiul public, în politică, în administraţie, în mediul universitar, în diplomaţie, şi caută o formă de a pune această experienţă în slujba societăţii. Acesta este sensul şi spiritul european, al democraţiilor mature şi responsabile. Dar ce să înţeleagă cretinii de la Bulină, şcoliţi după înaltele standarde ale lui Ion Cristoiu, din democraţie, din valori europene, când ei se comportă mai rău ca la un ziar totalitar, aflat în avantpostul luptei de clasă?

După mintea lui Ciornei, oameni precum Strobe Talbot, Zbigniew Brzezinski, Rice, Carter, Clinton, şi alţii ca el ar trebui, pentru că sunt foşti, să iasă din viaţa publică şi să frece menta, prin Cişmigiul lor. Câtă mizerie morală, câtă lipsă de înţelegere, cât de puţin apetit pentru democraţie, câtă intoleranţă, la un om tânăr, care ar trebui să contribuie la normalizarea societăţii româneşti.

Decât jurnalist ca Ciornei, mai bine la capul podului, cu mâna întinsă!

PS: şi fotografia care ilustrează "producţia" lui Ciornei este manipulatorie. Este de la un alt eveniment, dar are o explicaţie care lasă să se înţeleagă că reflectă evenimentul despre care se vorbeşte în articol. "Filantropie: Ion Iliescu îi strânge în jurul lui pe "expiraţii" din PSD."

Printre "expiraţii" ăia de ieri s-au aflat academicianul Mircea Maliţa, dar şi oameni tineri, chiar foarte tineri, care nu au nimic în comun cu PSD şi nu aşteaptă nimic de la partid. Dar ce să înţeleagă dobitocul, când mintea lui este setată pe ură?

UPDATE: citiţi şi asta. Este despre decizia justiţiei de a-i înapoia o serie de tablouri lui Valentin Ceauşescu. Nu mă interesează jurnalistul american. El lucrează cu pielea clienţilor. Şi clienţii sunt cei pe care îi ştiţi, cu texte pe care le-aţi auzit de 20 de ani şi de care sunt sigur că vi s-a acrit. Chiar nu putem ieşi din capcana asta de imagine, pe care singuri ne-am construit-o? Suntem masochişti? Ne place imaginea asta de cretini ai Europei? Ori artă proletcultistă, ori ponei cu svastică şi osu'n cur? Între astea două nu mai încape nimic?

Cercul vicios al datoriilor

O idee tembelă, de care mi-am adus aminte întâmplător, dar pe care văd că mulţi o prizează: aceea că e bine să faci datorii cât mai mari, pentru că peste un prag, datoria asta nu mai e problema ta(ca ţară, că despre asta era vorba), ci a creditorilor. Care, nu-i aşa, au să aibă grijă de tine, să nu dai colţul, ca să le plăteşti datoriile. Şi exemplele date erau România sub Ceauşescu şi Mexicul, care, în anii 80 ai secolului trecut, au avut abordări diferite în ceea ce priveşte datoriile externe. Ceauşescu le-a plătit, motiv pentru care bancherii ne-au pedepsit, timp de 15 ani neavând acces pe piaţa financiară. Mexicul le-a arătat elefantul cu trompă roz, şi le-a spus: cum vedeţi, e cazul să-mi daţi şi mai mulţi bani, pentru a avea bani să vă dăm banii înapoi. Bine, povestea asta a Mexicului, cu datoria externă şi capacitatea de a o rambursa e cam fără sfârşit, dar ce contează!

Acum lucrurile sunt minunate pentru România: băncile străine au o expunere totală faţă de România de peste 100 de miliarde de euro, zice BRI, Banca Reglementelor Internaţionale. Citez din ZF: "BNR a publicat un sold al datoriei private externe pe termen mediu si lung de 39,2 mld. euro la sfarsitul lui 2008, la care se adauga o datorie externa pe termen scurt de 22,5 mld. euro, din care 10,6 mld. euro reprezinta datoria bancilor. Adaugand datoria publica externa rezulta un total de peste 72 mld. euro. Pe baza expunerii calculate de BRI, analistii bancii daneze Danske Bank concep un scenariu extrem in care bancile straine expuse pe Romania ar inregistra o pierdere totala de peste 37 mld. euro, din care 14 mld. euro ar fi in contul bancilor austriece. Mugur Stet, purtatorul de cuvant al BNR, afirma ca depinde cat de realiste sunt scenariile luate in calcul. "Lucrurile trebuie privite in dinamica pentru ca de fapt nu arata atat de negru. Majoritatea finantarilor din afara se reinnoiesc si nu ne confruntam cu o situatie careia sa nu ii putem face fata", a comentat Stet. El spune ca BNR are o imagine si asupra creditelor contractate direct din strainatate pe baza unor sondaje statistice. Chiar si scenariul "bland" al Danske Bank indica pierderi de 12,4 mld. euro pe care bancile vest-europene le-ar putea suferi in Romania din cauza deteriorarii conditiilor financiare. Cele mai afectate ar fi tot bancile austriece, cu 4,7 mld. euro, urmate de cele franceze, cu 1,8 mld. euro."

În doar câţiva ani, datoriile publică şi private ale României au explodat. Întrebarea este, ca şi în cazul Mexicului: unde dracu sunt banii ăştia? În speculaţii cu terenuri imobiliare? În droguri? Că în şosele nu sunt investiţi, în căi ferate, aşişderea, în spitale nu, în şcoli nu. Ceauşescu a greşit nu pentru că a plătit datoria externă, pentru că banii care se economiseau prin reducerea la zero a costurilor acestor împrumuturi puteau fi alocaţi investiţiilor, ci pentru că a făcut-o fără cap, în detrimentul finanţării retehnologizării bazei productive a ţării, şi mai ales prin restrângerea iraţională a consumului intern.

Dar el avea de plată doar vreo 12 miliarde de dolari. Acum datoriile sunt uriaşe. Avem cum le plăti? Pentru că, să fim realişti: şi datoriile private ne afectează, nu doar datoria publică. Pentru că cei care nu pot plăti intră în faliment, disponibilizează oameni, nu mai plătesc taxe şi impozite, etc, etc.

Aşa că o reducere dramatică a consumului, poate şi mai severă decât cea din perioada anilor 80, este inevitabilă. Atunci reducerea consumului era organizată, prin crearea artificială a penuriei de bunuri şi servicii. Acum nu vom mai avea pur şi simplu bani pentru a consuma.

Şi atunci, cum e mai bine: să nu ai datorii, sau să ai un morman, în speranţa că au creditorii grijă de tine? Şi de creditori cine are grijă? Statul? Adică noi? Avem un crec vicios, pe care criza îl face şi mai vicios.

De ce ne merge rău

Unul dintre motive ar fi acela că nu mai avem un proiect naţional. Este un lucru grav, în opinia mea. Discursul lui Obama, de ieri, dincolo de retorica ieftină şi de glorificarea mândrului popor american, pe care nu-l distruge nimeni, şi nimic, mai ceva ca soldatul rus, aflat cu votca'n nas la - 45 de grade C, are un mare merit: spune de unde pleacă şi unde vor să ajungă SUA, care sunt obiectivele şi care sunt mijloacele. Poate că America nu va ajunge chiar acolo unde vrea, poate costurile vor fi mai mari decât cele estimate, dar nu plutesc în ceaţă. Cetăţenii americani ştiu ce-i aşteaptă şi ce riscuri au de înfruntat, câte dintre ele de unii singuri, câte ajutaţi de stat. E mult, e puţin, dracu' ştie. Dar e ceva!

După 1948 România a avut câteva proiecte naţionale de dezvoltare, de modernizare, unele mai bune, altele mai proste. În loc să încercăm o analiză atentă a lor, să vedem ce schimbări economice şi sociale au indus ele, schimbări care au efect în timp, unele dintre ele simţindu-se abia acum, ne rezumăm să înjurăm "comunismul" la grămadă. Şi fără să înţelegem prea bine cum a funcţionat "comunismul", ne-am apucat să construim, cu fervoare, "capitalismul". După ureche, că altminteri n-am fi români!

De fapt, toată schimbarea de după 1989 s-a rezumat la transferul, cel mai adesea abuziv şi dincolo de lege, a proprietăţiipublice în mâini private, sperând ca astfel piaţa să facă ceea ce nu am mai vrut să facem noi: să ne construim un proiect de viitor. Am adoptat unul generic, extern, în esenţa lui, numit "integrarea euro-atlantică", în care au intrat la grămadă de toate: şi reconstrucţie instituţională, şi reformarea justiţiei, a serviciilor secrete, a armatei, şi noul cadru de funcţionare a economiei, şi destructurarea sistemelor de protecţie socială. Alibiul schimbării ăsteia haotice şi fără sistem a fost: "aşa ne cere Europa!"

Nici măcar acum, când, după aderarea la NATO şi la UE, este evident faptul că modelul "integrării" s-a epuizat, nu mişcăm un deget pentru a pune ceva în locul lui. Toţi par să spună că ne aflăm în situaţia în care dacă o problemă nu se rezolvă de la sine în trei zile, înseamnă că nu se poate rezolva. Dar nu despre aşa ceva este vorba!

Este un moment extrem de important pentru viitorul nostru, ca parte a umanităţii. Acum se iau decizii care ne vor marca viaţa decenii de aici înainte. Nu suntem parte, ca naţiune, a procesului acesta de decizie, nu pentru că am fi prea mici şi nu ne bagă nimeni în stare, ci pentru că NU VREM! Dacă am vrea, am avea acum un proiect pentru România, din care să decurgă interesele noastre pe termen lung, pentru că doar aşa putem vedea care anume decizii ne favorizează şi care ne penalizează. Şi am construi alianţele necesare promovării lor.

Noi nu avem nevoie de idei, în România. Ne temem de ele. Niciun think tank românesc nu este influent pe plan intern, şi fără asta este insignifiant pe plan internaţional. Cine te-ar lua în serios afară, dacă în ţară nu se uită nimeni la tine? Şi mă refer în special la guvernanţi, oricare ar fi culoarea lor politică. Dar nu doar la ei.

Istoria României este, într-un grad mai mare sau mai mic, istoria amatorismului la guvernare şi a ignorării cu sistem a competenţelor. Fără a fi adeptul protocronismului, nu pot să nu remarc faptul că nu de oameni competenţi a dus lipsă România, de la paşoptişti încoace, ci de un sistem de recrutare şi de promovare a competenţelor în sistemul instituţiilor statului român.

Nu mă interesează nivelul strict politic. Dar statul nu se rezumă doar la politic. Nu neg rolul politicului: fără partide şi oameni politici democraţia ar fi un non sens. Dar nu poţi absolutiza politicul în derimentul competenţei. Numai că aşa ceva se întâmplă acum la nivel naţional. Sub pretext că nu pot lucra cu oamenii vechiului guvern, mai ales responsabilii politici din PD-L au declanşat un val fără precedent de epurări ale competenţelor din instituţiile de stat, fie prin politici salariale( asta e forma subtilă a epurării), fie prin licenţieri brutale.

Care vor fi costurile acestei tâmpenii monumentale, pe care o repetăm la fiecare patru ani? Acum, mai mari ca oricând, pentru că destabilizarea istituţiilor în plină criză economică nu face decât să amplifice efectele ei negative.

Ce se va întâmpla dacă peste şase luni se rupe căruţa guvernamentală şi PD-L face coaliţie cu altcineva? Toţi oamenii numiţi de PSD sunt daţi afară? Sau dacă Băsescu se supără pe Piticul lui de Grădină Preferat şi numeşte alt premier? Toţi cei din aparatul de lucru al Guvernului, proaspăt numiţi de Boc după criteriul "fielităţii", îşi iau catrafusele şi se întorc la Cluj? Vin alţii de la Craiova, dacă viitorul premier e oltean?

Vi se par lucruri triviale într-o discuţie serioasă? Nu sunt. Pentru că astfel de construcţii instituţionale, puse sub semnul efemerului, nu au cum atrage sau fideliza competenţe, şi nici nu au cum face uz de ideile produse de think tankuri. Şi fără competenţe nu ai cum produce politici publice de calitate, nu ai un stat eficient şi funcţional. De asta ne merge rău şi atunci când altora le merge bine.

Capitalismul, visul de aur al Omenirii

Asist la un soi de dezbatere pe teme economice între oameni pe care îi cred tineri, oricum formaţi intelectual bine după 1990. Şi mi se cam face frică. Este acelaşi dogmatism cretin, aceeaşi lipsă de nuanţe, acelaşi fanatism pe care îl întâlneam la unii dintre activiştii de partid din vremea comunismului. Atunci nici măcar despre gândirea lui Marx nu mai era vorba, acum e vorba despre Friedman şi Adam Smith.

S-a ajuns până acolo încât unul dintre fanaticii ăştia spune că dacă are de ales între Democraţie şi Capitalism, alege Capitalismul, pentru că este garanţia libertăţii, iar Democraţia, dă-o în pizda mă-sii, pute prea tare a socialism!

Mi se pare mie, dar pauza de democraţie s-a terminat? Ceea ce vroia să fie mai acum câtăva vreme un titlu-cârlig(de, amintiri din trecutul meu de jurnalist!) devine realitate? Ne-am săturat aşa de repede de democraţie? Iar libertatea se reduce doar la libertatea de a face bani şi de a-i cheltui pe tot felul de căcaturi, de care în proporţie de 90% nu ai nevoie? Chiar aşa de nebuni am ajuns?

Ce ni se pregăteşte?

Nu prea ştiu cum să interpretez intervenţia de azi a guvernatorului BNR, Mugur Isărescu. Un lucru mi-e clar: ţărilor din Est li se pregăteşte ceva. Încă din anii 90 scriam(regret că mai am acces la tot ceea ce am scris când eram la Jurnalul Naţional) că, deşi interesul nostru ne obligă să acceptăm un anumit tip de integrare în UE, care ne formează ca pieţe de desfacere pentru economia Occidentală, se va ajunge la un moment în care România, ca şi foştii ei colegi de "lagăr socialist" vor constata că sunt folosite pe post de siguranţe în caz de criză.

Ei bine, acum a venit vremea să funcţionăm pe post de fuzibile. Se vorbeşte tot mai insistent despre prăbuşirea economiilor din este, despre Est ca despre "subprimeul" UE, despre nevoia de a pune la punct "planuri de salvare". Care dracu' ştie ce înseamnă! Dar, după hărnicia cu care trudesc agenţiile de notare la scăderea ratingurilor de ţară pentru cei din Est, am vaga bănuială că nişte băieţi se pregătesc să ne vâre pe gât împrumuturi de "stabilizare", şi se asigură că le vom plăti cât mai scump. Pentru că sunt multe bănci care stau pe un purcoi de bani, şi nu mai au cui îi vinde. FMI doar ce şi-a dublat, prin împrumuturi, rezervele destinate intervenţiilor în ţări băgate cu forţa în "criză".

Modul tembel în care au acţionat băncile la începutul crizei a dus la o contracţie incredibil de rapidă a economiei reale. Aia care contează, care produce bunurile şi serviciile pe care noi, idioţii, le cumpărăm cu bani împrumutaţi de la bănci. Acum cele care au rămas în picioare nu prea mai au clienţi. Şi caută fraieri, precum statele din Estul Europei, care să le cumpere banii.

Sigur că din peisaj nu puteau lipsi speculanţii, unii dintre ei bănci care se oferă să ne treacă strada, pardon, criza! de unde se vede că această criză n-a făcut capitalismul financiar nici mai umil, nici mai moral, nici mai normal. Nimeni şi nimic nu-l va putea aduce la ordine, în sensul revenirii lui la normalitate, la funcţiile lui prime.

O ultimă nedumerire: nimeni, nici măcar Isărescu, nu vorbeşte despre felul în care am putea folosi oportunitatea crizei pentru a reduce slăbiciunile structurale ale economiei româneşti, în speţă încurajarea celor care produc bunuri indistriale şi agricole şi servicii. Or România de aşa ceva are nevoie. Dar, cum ştiţi, la noi criza este vopsită, nu combătută!

Câte feluri de interlopi există?

Interlopi cu caschetă, interlopi cu robă şi interlopi pur şi simplu!

Butoiul cu melancolie

Nu am mai umblat de mult la butoiul cu melancolie. Aşa că ceva vechituri nu fac rău nimănui într-o seară friguroasă de februarie. Şi cum săptămâna asta a avut loc festivalul de muzică uşoară de la San Remo(în seara asta e gala), de care nu ne-am adus aminte, ocupaţi să numărăm morţii şi răniţii războiului italo-român, în semn de pace, sau măcar de armistiţiu, aceste melodii. Cine ştie...

Cum vă place viitorul?

Un test: aveţi aici un proiect absolut futuristic de telefon mobil. Eu, unul, îl găsesc extrem de inteligent şi mult înaintea vremii, ca să spun aşa. Este o abordare care dă imaginea tehnologiilor viitoare şi a modului în care noi vom interacţiona cu astfel de obiecte. Tema interacţiunii om-maşină este una extrem de importantă, mai ales când intervin elemente de inteligenţă artificială şi o primă generaţie de roboţi casnici, unii antropomorfi, alţii zoomorfi, apar pe piaţă şi în viaţa unor semeni.

Aştept şi opiniile voastre. În fond, viitorul nu înseamnă numai crize, mizerii, politicieni tembeli şi violenţă, ci şi, sau mai ales asta. Sau cel puţin aşa cred eu.

Acest filmuleţ, deşi poate părea stupid unora, confirmă evoluţia despre care vă vorbeam.

De la prietenul Ciupico, reversul medaliei

Reforma clasei politice a învins!

Azi are loc la Găneasa, o comună din vecinătatea municipiului Slatina, turul doi al alegerilor pentru primar. Un fapt banal, veţi zice. Dar cum probabil ştiţi, sunt alegeri cu scandal, cu oameni bătuţi, cu răniţi în urma folosirii unor arme dde foc neletale. Nimeni nu înţelege care este miza lor, de vreme ce şi Mircea Geoană, şi Roberta Anastase(aceasta din urmă a ajuns acolo după violenţele din cursul săptămânii) s-au deranjat să se întrebuinţeze în sprijinul candidatului partidului lor. Trecem peste amănuntul existenţei unei alianţe guvernamentale PSD-PS-L. Numai proştii mai pot crede în "armonia" şi "responsabilitatea" părţilor. De fapt, e o luptă crâncenă, de care pe care.

Dar caftelile de la Găneasa trebuie să-i fi umplut de fericire şi de mândrie pe corifeii societăţii civile, apostolii reformării clasei politice cu votul uninominal: schimbarea susţinută de ei îşi arată roadele . Daniel Bărbulescu, deputat PD-L de Olt, a fost găsit de jandarmi, care sunt obligaţi să-şi folosească muşchii pentru a tempera zelul democratic al combatanţilor, cu o bâtă de baseball în maşina oficială de la Parlamentul României.

Cum vedeţi, noua generaţie de politicieni este racordată la modernitate şi foloseşte toate instrumentele din arsenalul democraţiilor mature. Ce urmează după bâtă?

PD-L se transformă pe zi ce trece într-un partid extremist, cu tot mai evidente legături cu mafiile economice şi cu mediile interlope. Este o realitate pe care intelectualii lui peşte prăjit şi jurnaliştii cu pete portocalii pe creier şi pe ochi o ignoră cu superbie.

Violenţa socială se apropie periculos de pragul de explozie. Şi mi se pare normal ca noua generaţie de politicieni, produsul reformei GDS, Alianţei Pentru un Parlament Curat, SAR şi alte asemenea lor să fie detonatorul ei. În fond, dacă trecem peste spoiala de vorbe, de mimarea democraţiei, vedem că este vorba de un demers anarhist al "societăţii civile", care urmăreşte disoluţia statului şi a autorităţii sale.

Astfel de "organizaţii" au alimentat confuzia de valori, războiul româno-român, nencrederea în stat şi în instituţii, contestarea absolută a autorităţii, refuzul de a se supune legii. Au acuzat la grămadă clasa politică şi justiţia, au prezentat România drept un soi de infern al corupţiei, au monopolizat comunicarea cu organisme internaţionale importante. Au sădit neîncrederea şi suspiciunea, au isterizat dezbaterea publică.

Acum culegem roadele proiectului lor dement de schimbare a României. Să ne fie de bine: suntem la fel de vinovaţi ca şi ei, pentru că nu ne-a păsat şi nu am produs o alternativă. Ni s-a părut că nu este treaba noastră. Din păcate, acum NU mai este treaba noastră. Este treaba mafiilor care au pus stăpânire pe România, ajutate copios de "societatea civilă", şi mi-e teamă că acest ajutor nu este unul întâmplător.

Criza, ca o sărbătoare

Nu sunt adeptul ipocriziei şi nici nu iubesc populismul. Dar sunt momente în care un conducător, un lider politic, trebuie să fie şi ipocrit, şi populist. Iar în vremuri de criză aceste două atitudini înseamnă abţinerea de la anumite gesturi în public. Mai ales a celor din categoria "Ţara arde şi baba se piaptănă!".

Dar fă-i să înţeleagă asta pe politicienii noştri! Care sunt plecaţi creanga prin ţară, să sărbătorească adoptarea bugetului. Unul, care de aproape cinci ani o ţine tot într-un chef, când cu ţigănci, când cu şpriţuri la Golden Blitz, când cu intelectualii Romavia, s-a dus, previzibil, la "Festivalul Pomana Porcului" de la Balvanyos. De Traian Băsescu e vorba. El taie porcul electoral zi de zi şi ceas de ceas!

Piticul de Grădină Preferat al Marelui Machitor, gluma de premier al guvernului României, nu are nimic mai inteligent contra crizei economice decât să tragă cu bile colorate în ea! Pe undeva prin Apuseni, la Băişoara. La "Serbările Zăpezii." O să vadă el pe dracu' mai la vară, la Festivalul Grevelor, când au să "tragă" cu ouă clocite şi roşii borşite alegătorii recunoscători pentru minunatul program anticriză !

Mai la vest de Republica Absurdă România bat clopotele-n dungă, a pericol maxim. Se vorbeşte despre prăbuşirea economiilor ţărilor est-europene. La Berlin se întruneşte mâine G4: Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia şi şefii Comisiei Europene pun de-un parastas pentru Estul Europei. Ce-mi place mie în toată afacerea asta e că pe noi nu ne întreabă nimeni nimic. "Bă băieţi, vă doare ceva? Aveţi nevoie de ceva? Un împrumut, o investiţie europeană mai babană, un TGV, o autostradă, un pod peste Dunăre?"

Ştiţi cum se spune: sugarul care nu plânge nu primeşte ţâţă! Şi cum liderii României sunt ocupaţi cu sărbătorirea crizei, tot ce primim noi sunt invitaţii de a împărţi povara crizei cu ăia de au luat, de 20 de ani, mai multe piei de pe economia României, cum n-au făcut-o nici Sovromurile în anii 50! Şi atunci trebuia să plătim reparaţii de război.

Nu pot să nu fiu de acord cu Pierre-Antoine Delhommais, care, tot în "Le Monde", vorbeşte despre demonii anilor 30 ai secolului trecut, şi atrage atenţia că li se cam văd cozile şi acum. Chiar dacă se referă la Franţa, mă întreb de ce a simţit nevoia să pomenească pe primul loc al neliniştilor antisemitismul. E un soi de automatism, sau e o trimite la originile crizei, de atunci şi de acum?

Şi ca să le fie sărbătoarea sărbătoare liderilor noştri, Jacques Attali ne anunţă că ce e mai rău în criza asta e în faţa noastră. Dar nouă le place să luăm lucrurile din spate, aşa că n-ar fi tocmai o problemă!

Criză fericită!

O fereastră spre viitor

Ştiu că sâmbăta nu este ziua cea mai potrivită pentru a aborda subiecte de genul ăsta, dar realitatea o impune. Este vorba de ceea ce se întâmplă în Italia, nu doar în relaţie cu românii care trăiesc, muncesc, fură, violează, ucis, tâlhăresc, sunt ucişi, violaţi, furaţi, alergaţi de extremişti acolo, ci mai ales în relaţie cu viitorul democraţiei. Italia este o fereastră deschisă spre viitorul democraţiei.

Şi ceea ce vedem nu are cum ne umple de entuziasm, mai ales că slăbiciunile sistemului politic italian sunt comune multor altor ţări europene. După prăbuşirea comunismului în Est, sub presiunea dogmelor neoliberale, s-a accelerat procesul de destrucurare socială, care a erodat baza de susţinere a partidelor tradiţionale. Toate aceste partide au intrat în criză. Iar locul lor a fost luat de noi formaţiuni politice, care au un singur lucru în comun: populismul.

Ţări precum Italia se află în situaţia de a avea acum un regim cu partid unic, deşi formal există încă pluripartidism. În Italia evenimentul care a generat această situaţie a fost operaţiunea "Mâini Curate". Pe lângă o scârbă temeinică a italienilor de politică şi de politicieni, "Mâini Curate" a produs berlusconismul, poate un lucru şi mai rău pentru democraţie decât situaţia anterioară. Aşa se întâmplă când lupta împotriva corupţiei se face la grămadă, fără nuanţe şi fără cap.

Dacă vreţi să ştiţi ce ne rezervă viitorul şi cum se recompune scena politică românească, citiţi acest articol al lui Perry Anderson din "London Review of Books", dedicat situaţiei din Italia. Cea de-a doua Republică, la care visează Băsescu, este bucăţică ruptă din cea de-a Doua Republică italiană, care, cum demonstrează autorul, a ajuns să fie ceea ce clama că nu va fi. Adică ceva la fel de rău cu prima, minus democraţia, care era mai vie şi mai vizibilă în prima Republică.

Ce deosebire este între PD-L şi PSD? Nici una! Amândouă au ajuns nişte partide lipsite de identitate, cu programe vagi, conduse de lideri găunoşi, care nu au consistenţă, care se întorc după cum bate vântul, buni de gură şi atât. Ambele partide au legături notorii cu mediul infracţional, cu mafiile de tot felul. Ambele partide au un trecut comun, s-au despărţit conjunctural, dar au evoluat identic. Ambele domină scena politică, deşi electoratul lor este extrem de eterogen. Dar mai ales la fel de lipsit de identitate ideologică precum partidele pe care le votează.

PNL nu este, nu are cum fi un partid anti-sistem, radical, care să se opună dominaţiei acestui moloh populist care ne guvernează. Ar însemna să devină principalul partid al stângii româneşti! Ce ne rămâne? Greu de spus. Poate această criză va accelera nu doar recompunerea socială, ci şi apariţia unor noi formaţiuni politice, care să-şi asume identităţi ideologice limpezi şi care să readucă sistemul politic în normalitatea democratică. Poate...

Avem nevoie de comunicare

Parcă retrăiesc ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Un univers tot mai opresiv, o senzaţie de îngustare a spaţiului, tot mai puţine speranţe şi bucurii. Atunci frustrarea venea din lipsa de libertate de exprimare, acum vine din inutilitatea ei. Pentru că şi atunci, şi acum, deşi vorbeai, cum puteai şi unde puteai, nu te asculta nimeni. Şi, cu rare excepţii, nici măcar pe securişţi nu-i mai interesa ce dracu bombăneai tu pe la cozi şi pe la colţuri.

Nu este doar problema mea, această lipsă de partener de dialog. Tot mai mulţi oameni îmi spun acelaşi lucru: "Omule, nu ne mai ascultă nimeni. Înainte, în uzină sau la institut, când aveai o problemă, te duceai fie la secretarul de partid, fie la ăla de la futece, fie la ODUS, fie la sindicat. Până la urmă te asculta cineva şi se întâmpla să se mai şi schimbe câte ceva. Acul la cine să te duci?"

Chiar aşa: la cine să te duci, tu, om simplu, care nu ai pile şi nici relaţii de afaceri? La patron? Haida-de! La alesul tău local? Primarul iese din discuţie! Consilierul local? Ştie careva dintre voi cum arată la faţă şi cum îl cheamă? La partid, dacă eşti membru de partid? La "societatea civilă"? Care societate civilă? La deputatul sau senatorul tău? Eu nu i-am văzut nici în poză, habar n-am cine sunt! Şi chiar să vreau, nu dau de ei!

Şi dacă prin vreo minune dumnezeiască se întâmplă să pui totuşi mâna pe vreunul, n-au timp să te asculte şi te invită să le dai un memoriu. Care va sfârşi, inevitabil, în coşul de gunoi.

Asta se reflectă şi în succesul unor reţele de socializare pe Internet. Doar că nu toată lumea în România are acces la Internet, şi oricum este un erzaţ. Nimic nu poate înlocui o discuţie faţă în faţă. Regret sincer că nu am putut participa la lansarea cărţii Luciei Verona. O citesc pe blog, îmi place foarte mult cum scrie, am citit destule de H. Salem, dar asta nu e totul.

Oamenii au nevoie de sprijinul semenilor lor, au nevoie de parteneri de dialog. În societatea românească este un uriaş şi periculos deficit de comunicare. Nu mai ştim şi nu mai putem să comunicăm, nu mai putem intra într-un dialog firesc. Nu mai ştim cine ne sunt vecinii, aflăm că unii au murit singuri în casă abia când aerul devine irespirabil de duhoare sau când dau năvală pompierii să spargă uşa apartamentului cu pricina.

Într-o lume a "comunicării" oamenii sunt tot mai departe unii de alţii, nu mai au capacitatea de a auzi şi de a înţelege ce spun ceilalţi. Şi asta e grav, e foarte grav.

Am privit spectacolul grotesc al adoptării Bugetului de Stat pe 2009. Nu discut conţinutul lui, şi nici nu este important. Dar aia n-a fost dezbatere. Nimeni nu se înţelegea cu nimeni. Totul era formal, un joc de umbre şi lumini, de convenţii şi de clişee. Indivizii ăia nu exercitau suveranitatea în numele naţiunii române, şi nici măcar nu se reprezentau pe ei. Nu, erau un soi de păpuşi dezarticulate, care făceau figuraţie într-o piesă care le depăşea puterea de înţelegere.

Dezbaterile alea în direct, cu moderatori năuci şi invitaţi care nu au nimic de spus, sunt o culme a imposibilităţii de a comunica. De ce s-a ajuns aici? Pentru a comunica, trebuie să ai ceva de spus. Oamenii ăia nu au nimic de spus. Deşi asupra ta se abate un puhoi de vorbe, ele au ajuns un soi de cortină de zgomote, un fundal zumzăitor. Atât şi nimic mai mult.

Avem nevoie de comunicare, asta e sigur. Pentru a reînvăţa comunicarea trebuie să ne pese. De noi şi de ceilalţi, de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Asta echivalează cu a trece de la supravieţuire la vieţuire.