La mulţi ani!

Multă sănătate, fericire şi împlinirea tuturor dorinţelor!

Cum a fost, cum va fi

Cum a fost 2008? Un an mediu: mai prost decât 2007 şi mai bun decât cel care vine. Şi nu este o glumă, deşi aşa pare. A fost mai prost decât 2007, pentru că a fost dominat de alegerile locale şi generale, care au generat un delir populist, dezechilibre ale finanţelor publice şi risipirea de resurse. Ceea ce părea departe de noi, o criză economică, ne-a lovit, în ultimele trei luni, cu forţa unui uragan. Şi aşa am descoperit că sub poleiala "creşterii economice" se ascunde multă mizerie, multe slăbiciuni de fond şi prea puţin profesionalism din partea celor care fac şi gestionează politici publice.

Deşi aparent scena politică s-a simplificat, prin intrarea în parlament a numai patru partide, PD-L, PSD, PNL şi UDMR, asta nu înseamnă că avem o democraţie consolidată şi matură. Dimpotrivă! Refacerea FSN, sub girul şi cu binecuvântarea lui Traian Băsescu este o veste proastă pentru democraţie. Opoziţia este extrem de slabă, şi a spera că slăbiciunea ei va fi compensată de "societatea civilă" sau, şi mai rău, de stradă, este o himeră. În primul rând strada nu este o soluţie, pentru că strada nu are nici proiect, nici identitate, nici măcar revendicări coerente. Are numai frustrări, pe care şi le manifestă violent. Franţa, şi mai aproape de noi, Ungaria şi Grecia, au gustat din "plăcerile" politicii făcute în stradă. Şi ce au rezolvat în stradă? Nimic!

De ce va fi 2009 un an mai prost decât 2008? Dintr-o mulţime de motive, de natură internă şi externă. Şi 2009 este un an electoral, cu două evenimente, unul în primul semestru, celălalt la sfârşitul anului. Aparent, nu cu foarte mare miză. De fapt, cu o miză extrem de mare, pentru câteva partide, dintre care se detaşează PSD. În 2009 se hotărăşte viitorul său: rămâne aşa cum este, sau se scindează? Dacă va vrea să rămână la guvernare patru ani, va trebui să plătească preţul: acela de a nu avea un candidat puternic în alegerile prezidenţiale, capabil să-i pună probleme lui Traian Băsescu. Scindarea PSD şi integrarea unei părţi din el în PD-L ar însemna sfârşitul procesului de coagulare a unei puternice formaţiuni populiste, construită în jurul preşedintelui Traian Băsescu, ce ar trebui să domine viaţa politică o lungă perioadă de vreme, cel puţin 15 ani.

Nici PNL, nici UDMR nu vor avea nimic de câştigat, electoral vorbind, în 2009, ca să nu mai vorbim despre faptul că actualele conduceri, fragilizate de pierderea alegerilor şi de ieşirea de la guvernare, vor fi contestate şi posibil schimbate, nu fără scandal şi hăulituri. Nici PRM, nici PNG nu vor avea timp şi putere să-şi revină, şi nici să recupereze electoratul radical, care nu este atât de mare pe cât cred unii.

În 2009, pe plan politic, cel mai important eveniment ar fi apariţia unui nou partid de stânga, care să se adreseze unui electorat radical schimbat faţă de electoratul clasic al PSD. Cine şi dacă va face acest pas este greu de spus acum. Cel puţin eu sper că se va întâmpla. Este nevoie de aşa ceva, chiar dacă mulţi nu cred că mai este loc de o nouă formaţiune politică.

Economic, anul 2009 va fi extrem de dificil, şi nu cred că vom scăpa de recesiune. Cât de gravă va fi, şi cât de lungă, rămâne de văzut. Asta va determina o creştere a neliniştii sociale la cote periculoase. fără un veritabil dialog social, vom avea parte şi de violenţă socială. Nu cred că cineva îşi doreşte alta, dar slăbiciunea extremă a sindicatelor este un factor agravant.

Anul 2009 va fi dominat, în plan extern, de schimbarea Administraţiei de la Washington. Erodarea influenţei, credibilităţii şi atractivităţii modelului economic şi social american se va accentua, cu consecinţe dintre cele mai periculoase în ceea ce priveşte gestionarea crizelor, de la economie până la cele mai multe dintre conflictele deschise, din Palestina, din Irak, dar mai ales din Afganistan. Ca să nu mai vorbim de posibilul nou război dintre India şi Pakistan. Barack Obama va trebui să dovedească lumii că are calităţile necesare pentru a face din America liderul lumii occidentale, capabilă să intre în dialog şi să coopereze cu marile puteri emergente, în primul rând cu China şi cu Rusia.

Procesul de globalizare a intrat într-un mare impas, şi trebuie regândite regulile jocului, pentru a nu accentua şi mai mult criza economică globală. Este foarte clar că modelul economic al capitalismului financiar a eşuat şi trebuie înlocuit cu altul, mai potrivit cu realităţile unei lumi multipolare, în care centrele de greutate s-au mutat şi cunosc o dinamică greu de bănuit cu un deceniu în urmă.

Poate că anul 2009 va fi anul Uniunii Europene, deşi faptul că Republica Cehă preia preşedinţia UE de la 1 ianuarie, având în fruntea eui unul dintre cei mai duri şi mai vocali eurosceptici poate fi echivalent cu ratarea unei oportunităţi. Cu atât mai mult cu cât alegerile pentru PE, din iunie 2009 pot genera mari surprize. Pentru că ele vor fi dominate de criză şi de agenda internă a fiecărei ţări, iar UE riscă să fie ţap ispăşitor pentru eşecurile în plan econonic şi social.

Una peste alta, noi să fim sănătoşi, că belelele curg!

Reţeta perfectă a eşecului

Chiar nu aveam de gând să scriu despre şedinţa de Guvern de azi. O şedinţă pe cât de inutilă, pe cât de ridicolă. Să fim serioşi! Criza se simte foarte bune, mersi! şi fără glumiţele tembele ale lui Boc!

De când a fost investit, Guvernul ăsta pare o reâncarnare a guvernului Dăscălescu! Că şi ăsta, ca şi ăla, nu are soluţii, şi atunci vine cu populisme ieftine, de genul "secretarii de stat să meargă cu metroul în străinătate!" Pe vremea aia la capitolul "măsuri populiste" intra şi pedeapsa cu moartea. Bine că am desfiinţat pedeapsa cu moartea, că altminteri aveam vreo două-trei la anu'. Aşa, de control!

Ca să nu o lungim prea mult: românii nu au nevoie de showuri politice, ci de o bună guvernare. Mai ales acum, când ne vom confrunta cu efectele modului tembel în care a fost(mai corect spus, n-a fost) gestionată economia în ultimii patru ani. Mă tem că şi acest guvern va fi la fel de tembel în gestionarea economiei, cu singura deosebire că Tăriceanu era tembel în vremuri de creştere economică, şi nu durea aşa de tare tembelismul lui, ăştia sunt tembeli în vremuri de contracţie economică, şi asta o să doară al dracului de tare.

Aşa încât ori tac şi se pun cu burta pe Buget, să scoată unul realist, şi cât mai puţin dureros social, ori o ţin ca gaia maţu' cu măsuri rizibile. Eu pariez pe măsurile rizibile, pentru că nu văd un finanţist decent în guvern, cum nu văd o strategie de surmontare a crizei. Pentru că nu are cine-o face!

Iar cine îşi închipuie că un guvern condus de Stolojan, cu Ionuţ Popescu la Finanţe ar fi fost mai bun, treaba lui! Din păcate, funcţia publică din România, şi includ aici şi politica profesionistă, a pierdut majoritatea oamenilor de valoare, alungaţi de tot felul de veleitari, de salariile de tot rahatul, de dispreţul "societăţii civile", de linşajul mediatic. Locul lor a fost luat de oameni ca Videanu, Udrea şi compania. Iar cei din PSD sunt şi mai şi! Partidul şi-a pierdut raţiunea de a fi, iar guvernarea asta va pune punct existenţei sale.

Anul 2009 va fi unul critic, nu doar pentru că economia va suferi o contracţie dramatică. Ci şi pentru că acest guvern a început prost. Şi orice începe prost, se termină şi mai prost!

Eu, unu', m-am săturat până peste cap de dezmăţul ăsta populist. Şi mai mult ca sigur nu sunt singur. Nu vreau încă patru ani de guvernare la televizor. Nu vreau incoerenţă, măsuri luate pe picior, doar pentru că dau bine la populaţie. Boc trebuie să fie atent: niciun guvern n-a fost primit cu atâta ostilitate precum guvernul condus de el. Asta îl face şi mai vulnerabil. Dar şi mai predispus la supralicitarea discursului şi măsurilor populiste. Adică reţeta perfectă a eşecului.

Unchiul Sam îşi lustruieşte ciubotele

Chestia asta sigur o să-i facă plăcere(vorba vine!) lui Mordechai, care tot atrăgea atenţia asupra unor ştiri "concordante", ce lasă să se întrevadă o evoluţie a gândirii politice şi militare americane, anume aceea a acceptării ideii legitimităţii intervenţiei armatei în rezolvarea unor crize interne. Acum pretextul este "criza economică", dar se poate condimenta şi cu un praf, două de "terorism", ca pilula să poată fi înghiţită mai uşor de bizonii din lumea întreagă.

Raportul profesorului Nathan Freier, de la US Army War College, pică într-un moment interesant, în care surse de la Washington, citate de presa americană, au dezvăluit faptul că Departamentul Apărării a organizat deja o unitate militară, ce are ca misiuni doar intervenţii în interiorul Statelor Unite.

De fapt, ce se ascunde sub imaginea asta de campion al democraţiei, pe care ne-o vinde Unchiul Sam? Ce slăbiciuni structurale, ce primejdii, ce proiecte nedemocratice, ce dorinţe de dominare a lumii şi de acces cu orice preţ la resursele ei?

Republică, măreaţă şatră!

Azi ar trebui să fie Ziua Republicii. În urmă cu 61 de ani, pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai a abdicat( faptul că a fost silit, constrâns, obligat, nu contează ce termen folosim, e mai degrabă un amănunt, pentru că nu-mi aduc aminte ca un rege să fi abdicat că aşa i-a venit lui pe chelie), lăsând locul unei noi forme de guvernământ, Republica. Populară, că aşa era moda la vremea aia, în Est. Şi iar nu are cine ştie ce importanţă faptul că în acel timp România era sub ocupaţie sovietică. Italia era sub ocupaţie americană, în 1946, când şi-a licenţiat monarhul. E drept că, pentru a da bine în poză, italienii au convocat şi un Referendum. Să nu-i uităm şi pe greci, sau pe bulgari.

Se pare că evoluţia firească este de la monarhie la republică, din motive de compatibilitate mai mare cu sistemul democraţiei reprezentative. Ideea că naşterea, nu meritele, te face eligibil pentru cea mai inaltă funcţie în stat(chiar şi acolo unde ea este mai degrabă decorativă) nu este în fază cu valorile politice ale democraţiei.

Nu discutăm ce conţinut a avut Republica pe vremea comuniştilor. Este o discuţie greu de făcut, pentru că nu putem nici aproba în bloc, nici respinge în bloc bilanţul anilor totalitarismului aşa zis comunist. Teoretic, Republica era un sistem de guvernământ modern, în fază cu acelea similare ei din lume. Practic, lipsa pluralismului politic, dar şi economic şi social o făcea greu funcţională.

Discuţia care trebuie făcută este cea privitoare la lipsa de conţinut a Republicii post-decembriste. Apropo: denumirea oficială a statului ar fi trebuit să fie Republica România. Toate republicile europene au denumirea de Republică în titulatura oficială, după modelul Republicii Franceze. Dar nu, noi suntem simplu: România. Asta ne permite să fim ce vrem: republică, atunci când ne place, monarhie, atunci când le vine bine lui Băsescu, sau Regelui Mihai, pentru că, să nu uităm, exisată şi se manifestă ca atare Casa Regală a României. Ceea ce e de tot râsul! Şi n-am pus la socoteală casele regale din ţigănime, că atunci chiar dăm în bâlbâială!

Să nu-i înţelegi pe cei care au schimbat puţin titlul unui cântec celebru al Republicii Populare din "Republică, măreaţă vatră, în Republică, măreaţă şatră? "

Să râdem cu analiştii!

Cam despre asta e vorba: câtă vreme lumea te vede aşa, ai reale probleme în a trăi în pace cu vecinii.

Proşti, legiuni, şi în presa internaţională. Dovadă? Iată ce scrie nenea ăsta în The New York Times, într-o "analiză", de fapt într-o înşirare de clişee, despre temerile Israelului şi despre cât de legitimă este masacrarea palestinienilor, că şi ăia din Hamas sunt tot palestinieni, nu extratereştri: "More specifically, Israel faces a combination of dire threats...Iranian President Mahmoud Ahmedinejad’s public threats to destroy Israel — and his denials of the Holocaust and of any homosexuality in Iran, which underscore his irrationality — has Israel’s political and military leaders on tenterhooks."

Că Ahmedinejad e iraţional rămâne de dovedit. Mai degrabă tipului îi place să trăiască periculos, pe muchie, şi e un provocator. Dar nu am prea înţeles legătura dintre Holocaust şi homosexualitate, chiar dacă flăcăul cu pricina le neagă pe amândouă. Sigur, cel care scrie e un propagandist în slujba statului Israel. Ca el, sute, care au umplut paginile ziarelor cu articole de susţinere a atacurilor împotriva palestinienilor din Gaza. Dar există nişte limite şi în propagandă, altminteri cazi în ridicol. E ridicol să faci un lung inventar al ameninţărilor la adresa securităţii statului Israel, cele mai multe corect formulate şi cât se poate de reale, dar să uiţi pe cele mai importante: politica represivă, modul mizerabil în care Israelul şi-a îndeplinit responsabilităţile sale de putere de ocupaţie, politica implantărilor sălbatice, a coloniilor evreieşti construite pe pământul furat palestinienilor, construcţia zidului ăluia nenorocit, etc. Şi atunci, să nu consideri rizibil un astfel de articol?

Mult mai interesant, mai echilibrat şi mai obiectiv este editorialul de azi al aceluiaşi jurnal. Care îşi respectă statutul şi misiunea în spaţiul public. Cât o mai putea, pentru că libertatea de exprimare şi independenţa editorilală au limite din ce în ce mai reduse.

UPDATE: vă invit să citiţi punctul de vedere al lui David Grossman, publicat azi, 31 decembrie, în NYTimes. Este o dovadă de onestitate intelectuală şi de luciditate.

Arme pentru bebeluşi vrem! Undeva, într-un sat din Bihor(numele chiar nu are importanţă!), un băiat de patru(!) ani rezolvă o dispută cu sora sa de opt ani cu un cuţit înfipt în spate. După vreo patru ore fata moare la spital. De prisos să precizez că era o familie de ţigani.

Îmi pare rău s-o spun, dar mai mult decât la alte etnii, la ţigani există această cultură a violenţei şi a rezolvării conflictelor cu parul, cuţitul toporul şi alte obiecte, precum pistolul sau automatul UZI. Asta nu înseamnă că pe noi, românii, ne dau înţelepciunea şi tandreţea afară din casă. Dar e clar că puştiul ăla a fost crescut în dispreţul faţă de reguli, şi faţă de femeie, că a văzut că violenţa este o soluţie. Sunt curios: dacă avea la îndemână o bazooka, o folosea?

Dacă o s-o ducem tot aşa, fabricanţii de arme se pot gândi la o nişă de piaţă promiţătoare: armele pentru bebeluşi! Să se manifeste atunci când biberonul este prea cald, sau prea rece, sau nu li se schimbă la timp scutecele ude.

Dictatura imposturii din presă

Multă lume proastă în presa românească. Iar am să-mi fac prieteni, dar mă doare fix în cot! Mă uit cu oroare la comentariile cretine pe marginea unor subiecte până la urmă banale, cum ar fi negocierile pentru numirea secretarilor de stat şi a şefilor de agenţii guvernamentale. Un guvern este mai mult decât premierul şi miniştrii. El include şi şefii de agenţii, şi secretarii de stat. Iar dacă s-a format un guvern de coaliţie, asta e: partidele trebuie să negocieze. Ce mai vaiet, ce mai zbucium! Ce scandal pe la televiziuni! Corina Drăgotescu mai avea puţin şi se sufoca de indignare! Cum e posibil să-şi împartă ăia ciolanul şi să nu-i spună şi ei? Şi ce le ia atât?

Obama lucrează de mai bine de două luni, şi n-a terminat să-şi facă echipa. Multe numiri în Administraţia de la Washington sunt CADOURI pentru susţinătorii din campanie ai preşedintelui ales, indiferent de culoarea lui politică. Tembelul ăla de Taubman, ambasadorul SUA, care abera într-un soi de "Răcnetul Roanoke" despre România, a fost recompensat de Dubya cu postul de la Bucureşti pentru donaţiile făcute în campania electorală. Asta e viaţa!

Este dreptul partidelor care formează guvernul să-şi numească secretarii de stat. Şi mai e ceva: dacă vor să facă politică sau administraţie, jurnaliştii să binevoiască să se prezinte în faţa electoratului, sau să plece din presă şi să dea examen, să acceadă în corpul funcţionarilor publici. Restul e masturbare intelectuală.

Lucru dovedit de lecţia pe care le-a dat-o azi Daniel Dăianu tembelilor de la Realitatea Tv. Nu discuţi cu un astfel de profesionist fără să ai minime cunoştinţe în domeniu. Nu încercaţi voi cu maneliştii şi cu Simona Sensual? Măcar ăstora le puteţi face faţă.

Am mai văzut şi auzit un vaiet pe tema turismului românesc. Iar timp pierdut! Pentru că aceeaşi presă cretină critică la foc automat evenimentele organizate de Oprescu în Bucureşti. Un oraş care are aerul că a fost părăsit de locuitorii săi în aceste zile. Fără ca acest cor de critici să se întrebe: de ce ar sta cineva în Bucureşti de sărbători? Unde să se ducă? Ce evenimente au loc aici? Dacă "elitele" nu propun nimic, atunci sunt bune şi cârnatul, şi tortul, şi turma de Moş Crăciuni. Măcar e un semn că oraşul n-a murit.

Ce vreau să spun? Aceeaşi presă a pus umărul la torpilarea TUTUROR iniţiativelor de acest gen. Vă mai amintiţi ce scandal a fost cu Dracula Park? Era rău un parc de distracţii la numai 25 de kilometri de Bucureşti? Care dădea şi locuri de muncă, atrăgea şi turişti din străinătate?

La fel de criticat este şi Piedone, că a făcut o pârtie de schi artificială în sector la el. Şi ce dacă? Fie şi numai dacă o sută de copii se bucură de ea, şi tot e ceva! Iar în ceea ce priveşte întrecerea dintre Vanghelie şi madam Udrea, în organizarea de Revelioane, să fie primit! Competiţia face parte din valorile capitalismului, pe care toţi îl adorăm în vorbe şi îl urâm în fapte.

De fapt, ce vrea presa? Să se substituie instituţiilor formale şi constituţionale, să conducă ea statul în locul celor aleşi? Să dea ea note, să aprobe deciziile guvernanţilor? Libertatea de expresie e una, demenţa asta nihilistă din presă este alta. Campaniile violente pe care le-a susţinut în ultima vreme, ca în cazul taxei auto, au dus la pierderi de locuri de muncă în industria auto, la anularea unor investiţii sau la întârzierea altora, la risipirea unor resurse.

Nimeni nu zice să nu critici. Dar şi când critici trebuie s-o faci din perspectiva unor realizări personale care te legitimează. Dar când tu eşti o ilustră nulitate, şi dai lecţii unor somităţi în domeniul lor de activitate, totul se transformă în impostură. Şi uite aşa am devenit cu toţii ostatecii impostorilor din presă, care pretind că vorbesc în numele nostru. Mersi! Când am ceva de spus, pot s-o fac şi singur, şi nu cred că sunt vreun tandru! Şi ca mine sunt destui care spun lucrurilor pe nume, când simt nevoia s-o facă. Dar nu dăm lecţii, ci exprimăm opinii, pe care ni le asumăm şi despre care suntem conştienţi că pot fi şi eronate. Dar nu avem aroganţa de a da sentinţe fără drept de apel.

Activităţi extraşcolare

Să nu-mi spuneţi că nu aţi avut, măcar odată în viaţa de şcolar, meciuri cu părinţii, pe tema activităţilor "extraşcolare", mai precis divergenţe de opinii şi de viziuni pe tema: "lasă că ştim noi mai bine decât tine de ce ai nevoie!" Divergenţe în rezolvarea cărora nu de puţine ori s-au folosit şi argumente forte, de genul scaltoacelor peste ceafă, sau, în caz de recidivă, un masaj cu cureaua de la pantaloni!

Prieteni, cu toţii am fost victimele modelor! Pe vremea mea baletul şi cântatul la diverse instrumente erau modele care făceau ravagii printre părinţi, şi victime printre odraslele lor! Cum în ceea ce mă priveşte, fiind eu ceva mai dolofan, şi nu de ieri, de azi, baletul a ieşit din discuţie! Altminteri nu scăpam! Fratele meu n-a scăpat, doar că în loc de balet a ajuns un stâlp de bază al formaţiei de dansuri populare a Şcolii Generale 1 din Piteşti. Am dat de o fotografie a lui din epocă: un şoricel timid, cu ochelari, slab ca un ţâr, îmbrăcat într-un costum popular în care domina albul, costum care era coşmarul maică-mii, cea care trebuia să-l spele şi să-l calce!

Pe noi, cei din clasa doamnei Joiţa, ne-a ferit Cel de Sus de dansurile populare! Era foarte tânără, se îmbrăca precum adolescentele americane din "Shag" şi bănuiesc că era fană înrăită a lui Elvis. Cum locuiam strategic, la egală distanţă de cele două mari cinematografe ale oraşului, "Bucureşti" şi "Tineretului", ştiam pe de rost programul, şi nu de puţine ori am dat nas în nas cu doamna Joiţa la filmele respective, gustate şi de maică-mea. Pe mine mă interesau "frumoasele americane!", adică maşinile alea ridicol de lungi, de largi, cu formă de avion sau de rachetă, vopsite caraghios în roz. Ce vreţi, fiecare cu ce-l doare!

Mărturisesc, nu de puţine ori am văzut filmele cu Elvis din copac! Nu râdeţi! Unul din cinematografe avea grădină de vară, şi atunci cânnd nu ne puteam strecura pe lângă vigilenta doamnă care rupea biletele la intrare, ne căţăram în copacii de lângă gard, de unde se vedea la fel de bine, şi aproape la fel de comod ca de pe gradenele de lemn ale cinematografului. Ce putea fi mai frumos, într-o noapte caldă de vară, în care te ameţea mirosul de caprifoi şi de regine nopţii, greierii cântau, la unison cu junele prim de pe ecran?! Şi nici filmele cu John Wayne nu erau de lepădat! Apoi au apărut westernurile spaghetti, cu muzica lui Morricone şi farmecul lui Clint Eastwood. Care au fost mult mai gustate de puştime, având mai multă acţiune decât cele clasice!

Bun, de dans am scăpat, dar de cântatul la un instrument, nu! Beleaua mi s-a tras de la băiatul unui vecin din casa în care am locuit, la comun, în primii ani de viaţă. Pe ăla îl pusese dracu' să înveţe să cânte la acordeon, ceea ce, în epocă, era de bine! Iar taică-meu a hotărât că e cazul să mă apuc şi eu de aşa ceva! Că prea trăgeam chiulul, iar la ocaziile festive nu se putea făli cu talentele fiului lui cel mare: nu tu cântat la un instrument, nu tu recitat poezii(şi acum urăsc să învăţ ceva " pe de rost", lucru care mi-a făcut nu puţine probleme la şcoală), nu tu dansuri populare.

Şi aşa am ajuns la Biblioteca publică a oraşului, unde acum funcţionează Curtea de Apel, pe mâna unui moşulică, nu prea în firea lui, oricum cu nervii în pioneze, care ar fi trebuit să ne înveţe, pe mine şi pe frate-miu Dan, plus încă vreo două loaze, să cântăm la vioară. Instrumentele erau ale clubului, ceea ce s-a dovedit o binecuvântare pentru bugetul anemic al familiei. Pentru că totul s-a terminat practic înainte de a începe. După primele două lecţii, am fost daţi afară cu şuturi în fund! De ce? Simplu: lăsaţi singuri, să "repetăm", de fapt să frecăm arcuşul pe coarde doar pentru "ţinută", am încins un duel cu arcuşurile, cum tocmai văzusem noi în "Cei trei Muşchetari", cu Jean Marais în rolul principal. Când ne-a văzut, moşul mai că n-a făcut aplopexie! Mă gândesc ce-ar fi făcut ai mei, dacă apucau să ne cumpere viori, şi mie, şi lui Dan!

Drept pentru care taică-meu m-a luat de o aripă şi m-a dus la cercul de scrimă. Acolo am făcut ceva mai mulţi pureci. Aveam o floretă, învăţasem figurile de bază, chiar mă descurcam. Am avut şi vreo câteva meciuri, nu tocmai rele. Aveam un dezavantaj, dolofan cum eram: ofeream o suprafaţă mare de ţintă, şi din faţă, şi din profil! Dar mergea!

Cariera mea în domeniu a luat sfârşit în momentul în care ne-am mutat cu cercul de scrimă în Casa Pionierilor din Trivale. De vină a fost avionul de la intrare şi mirosul de clei Ago. Şi în loc să iau poziţia de "en garde", să fac fandări, parări şi să încrucişez arma cu cea a adversarului, în terţe, cvinte sau ce alte figuri oi mai fi învăţat, să sar de colo colo, înainte şi înapoi, m-am apucat de decupat placaj cu traforajul, de pilit, de lipit, de împânzit, de echilibrat şi de lansat aeromodele.

De data asta n-am mai dezertat! Am luat-o de la zero, cu cele mai simple operaţii şi modele. Nu era treabă uşoară. Un model, oricât de simplu, avea o mulţime de piese, care erau tăiate dintr-un placaj subţire, prinse în pachet, ca în cazul nervurilor aripilor, şlefuite după un şablon de tablă, care dădea conturul corect al profilului, după care începea chinul asamblării. Cuie, cuişoare, baghete, nervuri, pene, pentru a da unghiul diedru corect, toate puse pe bancul de lucru, aliniate, măsurate, lipite. Stăteai cu inima cât un purice, până venea vremea să scoţi aripa din gabarit, să vezi dacă nu cumva era torsionată, pentru că aveai toate şansele s-o iei de la început.

Cu fuselajul era mai uşor. Decupam botul dintr-un placaj mai gros, după şablon, tăiam în el lăcaşul pentru alicele cu care se făcea echilibrarea, ca şi locul de îmbinare a botului cu bagheta care ţinea loc de fuselaj. Când toate erau decupate şi finisate, se puneau între două foi subţiri din placaj, se puneau la încleiat, strânse în menghină şi lăsate la uscat.

Şi când, după săptămâni de lucru, aveai toate piesele: fuselaj, aripi, profundor, ampenaj vertical, urma împânzirea, de fapt acoperirea aripii, derivei şi profundorului cu o hârtie specială. Altă operaţie delicată, ca şi lăcuirea. Dacă n-o dădeai în bară nici de data asta, urmau lansările de probă, pentru echilibrare. Toate astea se terminau în jur de de 1 Mai. Nu cred să fi existat persoane mai bucuroase că urmează să defileze de Ziua Internaţională a Celor ce Muncesc! Pentru că după defilare urma, în Trivale, marele concurs anual de aeromodele!

Vedeai toate tipurile şi mărimile de aeromodele de concurs, planoare şi cu motor. Acestea din urmă se întreceau fie la viteză, fie în lupte aeriene. Aveau legate de coadă nişte panglici, se roteau în cerc, şi erau dirijate cu două fire, legate de o manşă circulară. Cei doi combatanţi se chinuiau să-şi plaseze avionul în coada celuilalt şi să-i taie panglica de hârtie. Lupta era limitată de doi factori. Cel uman: depinde cât de mult rezista fiecare să se învârtească în jurul axei proprii, şi de capacitatea rezervorului. Mai era şi vânătoarea de baloane, dar mai târziu, când au apărut primele staţii de radio-comandă.

Motoarele erau în doi timpi, făceau un zgomot infernal, şi funcţionau cu un amestec ameţitor de eter şi ulei de ricin. Pe care îl scuipau prin toţi porii! Din când în când mai pica în nas vreunul, care avea de furcă la pornirea motorului, şi inhala prea mult eter!

Lucrurile nu mai erau aşa de frumoase când aeromodelul, luat de vreo termică mai puternică, se ducea la dracu' în praznic, de alergai până cădeai lat, sau pica în vreun copac din pădurea deasă. Erau unele aeromodele extrem de performante, care făceau zboruri de durată. Pentru a le limita zborul, exista un mecanism cu fitil, care se declanşa la arderea completă a fitilului, braca profundorul şi acesta o lua la vale, aterizând. Uneori fituilul se stingea. Şi atunci fie aveam noroc şi după ceva zile câte un ţăran din vecinătatea pădurii venea cu modelul jumulit la Casa Pionierilor, fie nu aveam, şi atunci îi cântam prohodul.

Am plecat de la cercul de aeromodele la sfârşitul clasei a şaptea, când m-am mutat de la Piteşti la Slatina. Am continuat să fac modelism, de data asta din cutie. erau modelele acelea nemţeşti, bine făcute, pe care le montai în câteva ore. Nu mai aveau farmecul lucrului făcut cu mâna ta, dar tot era ceva.

O problemă de morală

Ştiu că n-am să-mi fac prieteni pentru ceea ce am să spun, dar nu-mi pasă. Ceea ce s-a întâmplat astăzi în Gaza este, după toate regulile şi cutumele războiului, un masacru, o crimă de război.

Statul Israel are dreptul de a se apăra, de a-şi asigura securitatea. Nimeni nu-i neagă acest drept, dar nimic nu justifică abuzul. Iar Israelul abuzează cu neruşinare de acest drept, în dispreţul dreptului internaţional. Pentru că, şantajând pe toată lumea cu Holocaustul, şi-a creat un statut de imunitate şi de impunitate. Mai devreme sau mai târziu, toţi cei vinovaţi de crime asemănătoare celor comise de armata Israelului au ajuns în faţa unui tribunal şi au plătit, vezi cazul Miloşevici. A plătit cineva pentru masacrele de la Sabra şi Shatila?

Gaza a ajuns cea mai mare închisoare sub cerul liber din lume. Tratamentul aplicat de evrei locuitorilor din Gaza este pur şi simplu barbar, o ruşine pentru orice stat civilizat. Şi totul se petrece sub ochii comunităţii internaţionale, care are o jenă evidentă în a critica Israelul.

Am văzut scenele de azi, din Gaza, după atacul aviaţiei israeliene. Poliţiştii din Gaza au murit fără a avea vreo armă în mână. Unii erau recruţi ai brigăzii pentru dirijarea circulaţiei. Învăţau să se alinieze în front. Aşa au şi murit: aliniaţi.

Nu mai vorbim despre morţii civili. De fapt, pe evrei îi doare în cur de civili! Raportul între civilii palestiniei şi militanţii morţi în atacurile evreieşti este probabil de 10 la 1! Mulţi cred că este o tactică deliberată. Deliberată sau nu, ea nu a dat roade. Nu a făcut decât să taie orice posibilitate de încheiere a păcii.

O să mi se spună că şi palestinienii au ucis evrei civili, în atacurile sinucigaşe. Da, este adevărat. Orice act de acest gen este ilegitim, ilegal şi imoral. Dar când femei ajung să se arunce în aer, oricât de tâmpit ai fi, sau oricât de nepăsător, începi să-ţi pui nişte întrebări. Să te întrebi nu doar ce e în neregulă cu ceilalţi, ci şi ce e în neregulă cu tine. Dar când singurul răspuns este şi mai mulţi civili palestinieni ucişi, când răspunsul este acel zid monstruos, când răspunsul este mai multă suferinţă şi mai multe umilinţe pentru palestiniei, Israelul şi evreii au o mare problemă. În primul rând de natură morală.

Statele Unite ale Americii au înarmat Israelul şi l-au susţinut. Multe ţări arabe au căzut pradă antiamericanismului din acest motiv. De mai bine de 20 de ani Administraţiile Bush senior, Clinton şi Bush junior se străduiesc să obţină un acord de pace. Şi de mai bine de 20 de ani evreii le râd în nas. Ca şi acum.

Ce au realizat evreii după masacrul de azi? NIMIC! Au spus că vor să lichideze Hamas. N-au s-o facă, pentru că nu pot. Aşa cum nu au reuşit să lichideze Fatah, sau alte organizaţii ale rezistenţei palestiniene. Aşa cum un război antiterorist de 1000 de miliarde de dolari n-a lichidat, ci a exacerbat terorismul.

Evreii au promis palestinienilor din Gaza că masacrul de azi e doar începutul. Începutul a ce? Nu vor mai fi, după asta, atacuri cu rachete din Gaza? Vor mai fi! Israelul a cheltuit miliarde de dolari pentru un sistem de arme, inclusiv cu laseri, destinat tocmai contracarării unor astfel de atacuri. În filme şi pe hârtie, sistemul e o capodoperă. În practică, e egal cu zero! Aşa a fost şi cu aproape doi ani în urmă, când Israelul a atacat Libanul, pentru a se confrunta cu Hezbollahul, după ce acesta lansase mii de rachete de tip Katiuşa asupra teritoriilor evreieşti. Pentru că dacă ar fi efectiv, astfel de masacre nu ar mai fi justificate.

De fapt, Israelul nu are un plan B în legătură cu Palestina. Nu are o strategie de ieşire din conflict. A rămas prins în capcana soluţiei militare. Numai că la problema palestiniană NU există soluţie militară.

În încheiere, ca să fim bine înţeleşi: orice comentariu antisemit va fi şters fără ezitare. Acest post nu este un atac antisemit. Deşi sunt sigur că voi fi acuzat de antisemitism de suporterii Israelului. Treaba lor, dar ăsta nu este un meci, e o tragedie, în care mor oameni. De ambele părţi. Şi nu e cazul să spunem :"morţii noştri sunt buni, morţii lor sunt răi!"

Celor care, evrei fiind, se întreabă ce au palestinienii cu ei, poate nu le-ar strica să citească asta. Deşi nu mă îndoiesc că ştiu adevărul. Şi chiar dacă nu îl ştiu în întregime, tot îl bănuiesc. Cum şi europenii şi americanii ştiau de existenţa Holocaustului, sau o bănuiau. Ceea ce nu a împiedicat perpetuarea lui. De ce nu învăţăm nimic din trecut? De ce ne străduim să-l repetăm?

Aveam şi un film, de la Reuters. Nu se încarcă. Încerc asta.

UPDATE: discuţia de pe unele forumuri, româneşti şi internaţionale, te face să vomiţi şi să-ţi fie ruşine că eşti om. Bucuria că evreii au mai omorât sute de duşmani este nu doar indecentă, este imbecilă, cum imbecile sunt şi reacţiile celor care susţin dispariţia statului Israel. Disproporţia de mijloace face din reacţia Israelului un măcel. E vesel războiul când tragi în adversari ca în raţele de pe baltă!

Iată cum arată "fioroasele" rachete Kassam, lansate de palestinieni din Gaza. Ceva de genul ăsta făceam şi noi, din carton, la cercul de aeromodele, la "Casa Pionierilor", în anii 60!

Şi iată cu ce au ripostat evreii.

Trebuie să te simţi al dracului de mândru că le-ai tras-o arăbeţilor ăia!

Logouri de criză

Explicaţii, aici!

Turismul sado-maso

Madam Udrea zicea că ea vea să promoveze turismul ecumenic. Bine, nimeni nu ştie ce vrea să fie asta: cel mai probabil tuta s-a gândit la turismul făcut în locaţiile unor lăcaşe de cult, în general mânăstiri, care primesc şi turişti.

Până una alta, în România se practică turismul sado-maso. Zeci de mii de maşini, pline cu zeci de mii de nebuni, stau pe drumul ce duce dinspre Bucureşti spre Valea Prahovei: Poiana Braşov este blocată, celelalte staţiuni la fel, traficul este paralizat. Se ştia de ceea ce se întâmplă pe Valea Prahovei de zile bune, şi cu toate astea turme după turme de bizoni bucureşteni migrează spre "munte".

Cât de tâmpit să fii să pleci undeva unde ştii că nu te aşteaptă nimic bun: nu locuri de parcare, nu capacităţi de cazare, pârtii bune doar pentru sinucigaşi, transport pe cablu aproximativ, trasee nemarcate, mizerie, înghesuială?

Ceea ce se întâmplă în turism este încă o dovadă că dobitocii care cred orbeşte în legile cererii şi ofertei mănâncă rahat cu polonicul. Dacă legile alea ar fi funcţionat, acum în jurul Bucureştilor, în TOATE direcţiile, ar fi trebuit să se dezvolte o mulţime de alternative la staţiunile băşinoase de pe Valea Prahovei. Şi cu toate astea, nimic! Deşi bani sunt cu toptanul!

Tot aşa, ar fi trebuit să avem acum o autostradă până la Braşov. Nu avem, şi nici nu vom avea. Ar fi putut fi lărgit drumul spre Curtea de Argeş, sus la Vidraru ar fi trebuit să fie acum o salbă de staţiuni. Nimic! Deşi Piteştii sunt un alt pol de dezvoltare, de unde nu lipsesc banii. Staţiuni se pot dezvolta şi spre Câmpulung-Rucăr-Bran. Dar fără drumuri, ce dracu să faci?

Atâta vreme cât de dezvoltarea turismului, de transformarea lui într-o industrie, care să fie gestionată ca atare, nu se ocupă nimeni cu adevărat, turismul sado-maso va fi singura ofertă a României în materie. A venit vremea ca statul să-şi manifeste voluntarismul, altminteri nu vom face nimic. Aşadar, aştept, dar nu de la Nuţi, spaima Cotrocenilor, o strategie naţională de dezvoltare a turismului, plecând de la datele României: existenţa polilor de bogăţie, singurii care pot face rentabile investiţiile, în prima fază. Cu alte cuvinte, statul să promoveze investiţiile în turism, construirea unor noi staţiuni, în parteneriat public-privat, care să se dezvolte simultan cu dezvoltarea infrastructurilor de transport. Să fie introduse stimulente fiscale, dacă este nevoie.

Românii câştigă acum mai bine, şi se revine la turismul de masă, pe care nu pensiunile din mediul rural îl va putea satisface. Dacă nu, vom face turism oriune, numai în ţara noastră nu.

Jucării

Cum scriam, am avut o copilărie fabuloasă, într-un târg uitat de lume(că se supără sau nu piteştenii, asta a fost oraşul până prin anii 70), într-o ţară care oscila încă între Evul Mediu şi modernitate. Nu exagerez, când spun asta. La bunici, când se tăia porcul, printre alţi vecini era invitat la pomana porcului şi moş Grecu. Trăia într-un soi de bordei, pe jumătate săpat în pământ, în buza unui deal humos, chel ca-n palmă, de unde se ridica sinistru braţul unei fântâni cu cumpănă, cu ghizdurile din lemn, care nu mai avea ciutură de mult. Era văduv, şi cred că nu mai avea pe nimeniîn sat, nicio rudă. Unora dintre invitaţi li se oferea, la plecare, un mic pacheţel, cu carne şi şorici, numai lui moş Grecu i se punea şi ceva în plus: băşica porcului. Era geamul lui de la bordei. Nu avea sticlă în fereastră, ci băşica aia întinsă şi uscată. În timpul ăsta se desfăşura epopeea cuceririi spaţiului, şi citeam zi de zi despre întrecerea dintre sovietici şi americani. Iar cea mai mare problemă a satului era accesul la apă. Nu pot să-i uit pe bunici cărând apa de la puţinele fântâni, cu apă sălcie, pe cap, cu o glamnică sub fundul găleţii. Abia spre sfârşitul vieţii lor au avut parte de apă la robinet. Şi nu sunt sigur că tata Badea a apucat să se bucure de această binecuvântare a civilizaţiei. A murit primul, în iarna lui 1968, în urma unei banale operaţii de apendicită, greşită de un măcelar la spitalul din Costeşti. Care nici nu ne-a spus despre ce este vorba. Când l-am mutat la Piteşti, unde un doctor remarcabil l-a deschis din nou, era prea târziu: a murit din cauza unui blocaj renal, ca urmare a infecţiei. Nu se inventase, cel puţin pentru România, rinichiul artificial. Primele aparate au fost aduse, dacă îmi aduc bine aminte, cam peste zece ani, la insistenţele profesorului Ursea.

Aşa era şi orăşelul nostru: de la târgul Ceairului(unde se va construi Şcoala Generală 1, unde am învăţat în clasele 1-4 , fiind prima promoţie a unei învăţătoare foarte tinere, doamna Joiţa, care ne-a cucerit din prima zi cu felul ei de a fi, care ne-a iubit şi ne-a făcut să iubim cartea), unde te simţeai liniştit undeva între secolul XVI şi secolul XIX: care trase de boi, ce rumegau placizi, ţărani în port popular(nici măcar opincile din cauciuc nu apăruseră, purtau unele din piele, încreţite de un şnur din piele, închise cu nojiţe) animale aduse la târg de stăpâni, trase de lanţ, vânzători de bragă cu marmita în spinare, patiseri cu tava de covrigi şi merdenele în cap, la cinematografele care păstrau parfumul anilor 30-40, la primele antene de televiziune, de-a dreptul bizare în peisaj.

Casa bunicilor

Că veni vorba: la bunici aveam un radio cu galenă. Avea o antenă lungă, o sârmă întinsă între doi pari, aflaţi la vreo cincizeci de metri unul de celălalt, o baterie uriaşă, iar acordul se făcea mişcând un cristal de galenă, până găseai postul. Nu avea difuzor, ci numai căşti. Principala grijă a lui tata Badea era să ne ţină departe de maşinărie în zilele furtunoase de vară, cu fulgere şi tunete. Şi să ude împământarea, când venea ciupit de la MAT!

Anghel al Rizii

Radioul şi o fotografie în sepia, unde trona un bărbat falnic, cu ditai vrăbioiul înfoiat de mustaţă, aşezat la o masă de cârciumă(era cârciuma lui, şi pe locul ei va fi construită casa în care ne-am petrecut vacanţele), era tot ce mai rămăsese de pe urma lui Anghel al Rizii, soţul surorii lui tata Badea, mama Mare. Din spusele alor mei rezultă o biografie demnă de personajele lui Marquez: deschis la minte şi la nou, adusese în sat primul patefon, primul radio, prima bicicletă, era abonat la ziare. Mare crai, a provocat tot felul de crize, a mai luat-o şi pe coajă, într-un sat vecin, de unde a plecat cu uşa în spinare, să scape de bâtele prietenilor încornoratului de serviciu. L-a prins pe preot urinând în naos(era cântăreş în strană, parcă) drept pentru care l-a purtat de barbă prin tot satul. Scria foarte frumos, se pare că era fascinat de caligrafie, lucru care l-a transmis şi tatălui meu.

Moment pentru o altă paranteză: vă mai amintiţi de orele de caligrafie din şcoală, de caietul special, de tocul şi de peniţele Klaps, de cerneala specială? Nu că aş avea un scris frumos, dar măcar e citeţ! Cel care a scos din programă caligrafia ar avea toate motivele să se teamă: se va perpeli în Iad, fără îndoială, blestemat de generaţii de învăţători şi de profesori, care trebuie să-şi pună elevii să le citească tezele!

Revenind, prin 1960 s-a deschis fabrica "Electronica" şi acolo se făceau primele radiouri portabile româneşti, cu tranzistori, sub licenţă japoneză, National Panasonic. Era o chestie ciudată, ca un soi de poşetă plic, se deschidea la fel. Aşa şi-au putut cumpărat ai mei primul televizor, un "Naţional". Rubinurile sovietice erau o raritate, şi aveau un preţ prea mare pentru punga lor. Bine, şi pe "Naţional" au plătit destul, au făcut un CAR. De aici încolo intrarea mea în lumea minunată a ficţiunii era definitivă.

Începutul îl făcusem în cinematograful de peste drum de casă, unde am văzut o groază de filme, aproape niciodată de la genericul de început. Filmul rula în buclă, intrai şi ieşeai când îţi tuna, iar lumina se aprindea doar de două ori pe zi: dimineaţa, înaintea primului spectacol, şi seara, la încheierea ultimului spectacol. De la un film mi s-a tras şi una dintre primele întâlniri cu patul de spital. Este vorba de "Copilăria lui Ivan", al lui Tarkovski. Dacă vă mai amintiţi, Ivan, ajuns cercetaş în Armata Roşie, avea drept gardă de corp un moşulică, înarmat cu un pistol automat cu încărcătorul ca o roată de caşcaval. Era un PPŞ 41, o armă simplă, rezistentă, care se identifica, asta e, cu imaginea soldatului sovietic.

În magazinul de jucării de pe Strada Mare apăruse un astfel de automat, şi m-am ţinut de capul alor mei până mi l-au cumpărat, bonus la pachetul consistent de cărţi pe care l-am primit la serbarea de sfârşit de an, pentru premiul întâi. L-am luat la ţară, spre disperarea bunicilor şi groaza găinilor, care nu puteau suporta, bunici şi găini laolaltă, zgomotul bizar făcut de jucărie.

Spre bucuria lor, curând jucăria se rupse, mai precis tamburul care imita încărcătorul, şi care era un soi de tobă de tinichea, se detaşase de corpul armei. Fără tambur, dar mai ales fără zgomot, automatul nu mai avea niciun farmec. Şi cum ruda bunicului meu, tot Badea în chema, care era un fel de Minitehnicus al satului, singurul care-l putea repara, prin lipire cu cositor, era plecată, ce mi-am zis eu? Hai să-l lipesc cu smoală. Zis şi făcut!

Am pus la încălzit nişte smoală într-o cutie de tablă, şi, odată adusă la fierbere, mi-am pus-o pe picior! Drept pentru care acum am un semn urât deasupra labei piciorului drept. Au trebuit să sune la Piteşti, la ai mei, o adevărată aventură, să trimită o Salvare. Am stat ceva vreme în spital, rana era foarte profundă, se vindeca greu.

Aşa că un timp m-am ţinut departe de astfel de îndeletniciri. Nu că n-ar fi fost de mine, dar am învăţat lecţia: nu improviza, când nu ştii despre ce e vorba!

De la Piteşti, după ieşirea din spital, m-am întors la ţară cu o bărcuţă din tablă, care funcţiona foarte interesant: avea un soi de cazan dintr-un bimetal, care era legat prin două ţevi de exterior, de fapt ţevile intrau în apă. Sub cazan se punea o lumânărică rotundă. Se forma un soi de jet de apă, care propulsa jucăria, păcănind uşor pe apa bentului unde ne distram pescuind broaşte, pe care le ademeneam cu frunze de salcâm puse în ace de cusut înmuiate la flacăra lumânării şi îndoite.

Am mai avut, în anii aceia, şi o rachetă, dintr-un material plastic lucios, în care puneam apă, o înfigeam într-o rampă de lansare, de fapt o gheară care o etanşa prin strângere, legată cu un furtun de o pompă ca de bicicletă. Făceam presiune în corpul rachetei, dând frenetic la pompă, după care deschideam gheara, şi racheta se ridica, aruncând un jet de apă. Exista şi o variantă primitivă a acestei rachete, extrem de periculoasă: se săpa o groapă cilindtică în pământ, de diametrul unei cutii de conservă, se punea o bucată de carbid, apoi conserva, cu deschiderea în jos. Fundul avea o gaură, de diametrul unui cui mai gros, prin care turnam apă. Unul mai curajos ţinea degetul pe gaură, să se acumuleze acetilenă în cutie. Iar de la distanţă, cu un băţ cu o flacără deschisă în vârf(de obicei vată înmuiată în lichid inflamabil pentru brichete, un soi de neofalină) se dădea foc amestecului de acetilenă. Se auzea o bubuitură grozavă, iar cutia zbura haotic, făcând cele mai bizare mişcări.

Una dintre cutii a poposit, intrând prin geam, în casa popii, de peste drum(ne mutasem deja la bloc, şi gaşca era mai mare, mai gălăgioasă şi net mai inventivă!). Atunci ne-am simţit răzbunaţi pentru multele mingi pe care nu le-am mai văzut, după ce trecuseră peste gard în curtea casei parohiale. Între noi şi popă s-a dus un aprig război, care, după mingi, avea drept casus beli un nuc, pe care nu prea apuca să-l culeagă. Făcea nişte nuci uriaşi, numai bune de jucat "nuculiţa" cu ele, un soi de petanque cu nuci!

Două sunt jucăriile după care am tânjit. Pe una nu am avut-o niciodată. Era un soi de tanc lunar, cu nişte spirale în loc de şenile, ceva de genul şurubului care împinge carnea în cuţit la maşina de tocat, cu o cupolă transparentă şi telecomandă cu fir. Suntem prin 1963 sau 64, şi o sută de lei, cât costa jucăria, era o sumă uriaşă. Mă lipeam zilnic de vitrina în care se lăfăia şi o sorbeam din ochi. În ziua în care a dispărut am fost foarte trist.

Cealaltă jucărie după care am tânjit a fost un trenuleţ electric, din acelea redegiste, care se găseau doar la Bucureşti, într-un magazin de pe Şelari, parcă, numit mai aproape de noi "Cireşarii", unde se vindeau modele de aviane, lemn si placaje de balsa, clei Ago şi alte lucruri necesare aeromodeliştilor. L-am cumpărat târziu, în primele zile ale lui decembrie 1989, pentru fiul meu, Cătălin, dintr-un magazin de pe Calea Dorobanţi. Nu ştiu cât de mult s-a bucurat el, dar eu, în ziua în care l-am cumpărat şi l-am montat, m-am simţit în al nouălea cer!

Un porc bine crescut

Biserica Sfântul Nicolae din Piteşti, cu părculeţul din faţă. Casa din dreapta, cu balcon, este cea în care am locuit, şi în curtea din spate a trăit odată un porc bine crescut.

M-am născut şi am crescut în Piteşti, un oraş pe care l-am iubit şi unde poate m-aş întoarce, dacă lucrurile ar fi aşa de simple pe cât ar trebui să fie. Nu sunt, aşa că rămân cu nostalgia unei copilării cu adevărat fabuloase, în care nu am avut prea multe griji, nici prea multe bucurii, dar în care eram liberi şi făceam cam tot ce ne trecea prin cap.

Cum spuneam, erau vremuri grele, unele alimente, dar probabil şi alte produse, erau încă pe cartelă. De pâine ştiu sigur: ne trimetea maică-mea cu hârtia plină de bonuleţe, cât un timbru, la chioşcul de pâine, o alcătuire din placaj, aflată la intersecţuia a două străzi, dintre care una cobora spre Ceair, un cartier de la ieşirea din Piteşti spre Câmpulung şi Ştefăneşti, pe drumul vechi al Bucureştilor. Şi, după ce vânzătoarea decupa cu o foarfecă cuponul, primeam o pâine mare, grea, rotundă, maronie, care era bună caldă, şi care mergea de minune, la gust, cu untul de putinei al bunicilor şi cu marmelada din cutiile alea mari din lemn de la băcănie. O paranteză. Erau nişte ani ciudaţi: cartele la multe alimente de bază, la stofe, la haine, dar mormane de icre roşii în galantare, calupuri mari de unt(se cumpăra la kilogram!) şi alte delicatese, la liber, şi la preţuri deloc descurajante.

Strada din spatele chioşcului se transforma iarna în derdeluş, unde s-au rupt atâtea perechi de tălpi de încălţări(patinele, o, dulce minune, erau norvegiene, şi se prindeau cu un soi de gheare de bocanci, aveau un mecanism cu cheie. Dar talpa trebuia să fie din piele groasă, că dacă era făcută din polimerii din ziua de azi, bucuriile iernii ar fi fost sigur mai puţine!), s-au făcut atâtea cucuie şi s-au rupt sau luxat ceva mâini şi picioare.

Aveam o sanie grea, din fier, un soi de bob, pe care încăpeam cel puţin patru nebuni, şi care era condusă de cel care avea patine. Şi care nu era obligatoriu şi cel mai priceput! Oricum, cizmarul, care avea în fundul curţii noastre o cămăruţă înghesuită, plină de ciubote în diverse stadii de dezintegrare, de calapoade, ciocănele, cutii cu ţinte, placheuri, cuie din lemn, şi unde mirosea a clei, ceară şi alte miasme greu de identificat, dar şi mai greu de suportat, era cel mai câştigat de pe urma inventatorului suspomenitelor patine şi a mecanismului de prindere. Când a apărut concurenţa, patinele prinse cu nituri de talpa încălţărilor, fericirea lui s-a evaporat brusc! Progresul nu este neapărat o binefacere pentru toţi.

Porcul despre care vreau să vă povestesc a intrat în viaţa noastră pe vremea când locuiam pe Strada Mare. Celor care cunosc oraşul, sau au zăbovit ceva mai mult prin centrul Piteştilor, şi ştiu Hotelul Muntenia, o construcţie rotundă, cu o grădină de vară în faţa lui, le spun că a fost construit pe locul unde se afla şi casa unde am locuit până pe la şapte-opt ani. Cum spuneam, era o casă naţionalizată. Avea forma unui U, cu deschiderea în partea opusă Străzii Mari. La stradă avea o frizerie, iar camerele noastre se aflau deasupra frizeriei. Casa avea o curte interioară, şi un soi de galerie de-a lungul întregului U, la etaj. Erau mai multe familii acolo, inclusiv nişte polonezi rămaşi de pe vremea refugiului, din 1939. Mâncarea se gătea pe coridor, pe Petromaxuri, aşa că nu de puţine ori gustul de bază era cel de gaz lampant, ca să nu mai vorbesc de micile incendii. Nu se inventase butelia de aragaz! Iar reşoul electric abia se strecura, timid, pe lista noastră de cumpărături! Aveam şi frigider! O cutie de lemn, cu o uşă cu mâner, în care se punea gheaţă. În fiecare dimineaţă, vara, trecea pe la noi vânzătorul de gheaţă, care o căra cu un cleşte ciudat.

Galeria asta de care vă povestesc era destul de lată să găzduiască nişte revelioane de pomină! Şi erau de pomină! Muzica venea de la un patefon cu plăci, la început, apoi de la un aparat de radio cu lămpi şi pickup, Latvija, rusesc. Avea şi ochi magic, o lampă verzuie, care te ajuta să te acordezi mai uşor pe post. Pickupul avea trei viteze:33, 45 şi 78 de turaţii. L-am folosit până acum câţiva ani, şi acum regret că l-am aruncat: era o operă de artă, în sine, din lemn masiv, furniriut, cu clape din plastic ce imitau fildeşul şi cu o calitate a redării incredibilă. Mai am şi acum discuri din epocă, erau de ebonită, nu din vinil, aveau sigla Electrecord şi o gaură mare în mijloc.

Ei bine, în fundul curţii se aflau câteva coteţe, în care vecinii noştri creşteau porci, dar şi gâşte şi alte orătănii. În centrul oraşului. Peste drum de cel mai elegant restaurant, Argeşul, şi de cinematografe. Într-unul a fost parcat un purceluş care avea să ajungă un soi de erou local. Avea mai degrabă comportamentul unui câine de companie, în sensul în care se ţinea după noi pe stradă, sau urca la etaj, unde stăteam. Ieşea din curtea casei şi începea micul tur prin dughenele care se înşirau pe Strada Mare. Preferatul lui era un Aprozar, care era şi preferatul nostru, al copiilor, din motive diferite, dar nu cu mult.

Era un loc răcoros, ciudat pentru un Aprozar: văruit în alb, cu stucaturi pe tavan şi pe marginea pereţilor, şi cu o fântână arteziană în mijloc. Dacă îmi amintesc bine, era un soi de floare, din imitaţie de marmură(sau era din marmură? Oricum, erau şi câteva familii de italieni prin zonă, pietrari, şi pe Giovanni aveam să-l cunoaştem când ne vom muta nu departe de casa asta, într-un bloc nou, pe strada 1 Mai, la numărul 40). Apa cădea în trepte, şi se străngea într-un bazin, din care porcul nostru bea cu nedisimulată poftă, după care se uita lung la vânzător, care îl regala cu diverse, după anotimp!

Noi intram după el, dar mai ales după limonada din sticle brunate, cu dopul din bilă de sticlă, ţinut de nişte sârme. Sticla semăna izbitor cu aceea de Orangiata. Nu am băut ceva mai bun niciodată! Şi mai era şi îngheţata pe băţ, care costa 50 de bani, o bunătate! Când nu aveam bani de îngheţată, săream gardul în curtea restaurantului Argeş, şi şterpeleam sticle de şampanie. Nu multe, două, trei, pentru a nu intra la bănuieli cel de la Alimentara, unde le vindeam, doi lei bucata, cu etichetele rase, evident! O fi fost ea, şampania, băutura clasei muncitoare, dar noi sigur nu aparţineam reprezentanţilor care o beau în numele ei.

După ce termina ospăţul, porcul nostru se plimba prin parc. Nu era un parc foarte mare, avea un rond, cu o fântănă arteziană, câteva băncuţe, şi ceva copăcei. Era flancat de o parte şi de alta de două străzi, care se uneau în faţa lui, cam în dreptul cinematografului "Tineretului". Parcul şi străzile au dispărut, odată cu biserica "Sfântul Nicolae", în faţa căreia se afla, în prima încercare de sistematizare a oraşului, în 1962, când s-a renovat şi Biserica Domnească "Sfântul Gheorghe". Mi-aduc aminte doar de ceata de copii care scormonea prin dărâmături, după bile de cristal, de la candelabre.

Aşa a trecut vara şi o parte din toamnă. Porcuşorul se făcuse ditai porcul! Şi lucrurile nu mai erau aşa amuzante! Nu te puteai plimba pe Strada Mare cu huiduma după tine! Că era un porc bine dezvoltat, dolofan, şi crescut pe lungime! Aşa că evadările sale din coteţ erau mult mai rare. Şi nici prea multe bunătăţi nu se mai găseau prin Aprozar. Cartofi mânca şi acasă, pe deasupra fierţi, nu cruzi, nu avea nevoie de o plimbare până la Aprozar.

A fost o iarnă timpurie, foarte geroasă. Ai mei aveau o grijă: să nu facă porcul pneumonie, de frig! Paie mai multe, găurile din pereţi astupate cu bucăţi de placaj, mâncare caldă. Cu toate astea, problema rămânea. Şi atunci taică-meu găseşte soluţia: să-l "îmbrace" în preşuri. Mama Seana făcea nişte preşuri lungi, cu lăţimea de vreo 80 de centrimetri, din resturi textile. Zis şi făcut. Porcul a fost înfăşurat în respectivele preşuri, ca într-un bandaj, şi legat zdravăn cu sfori, ca salamul în care avea să se transforme nu peste multă vreme.

Dacă asta ar fi rămas la nivel de cocină, n-ar fi fost nimic! Numai că porcul nostru, înfofolit în "pufoaica" aia ad-hoc, îşi regăseşte tonusul şi obiceiurile din trecut, evadează şi iese la plimbare, în aerul ceţos al unei după amieze geroase de decembrie, pe Strada Mare! A fost un spectacol de care s-a râs multă vreme în oraş! Iar în familie se râde şi acum!

Din punctul de vedere al porcului, a fost felul lui de a-şi lua adio de la viaţa pământească. În semn de respect, şi de iubire, pentru că ai mei chiar l-au iubit!, l-au dat pe mâna celui mai bun măcelar din oraş, Hans, care l-a pregătit, la rândul lui, cu dragoste. Se vedea, din rozul şuncii de Praga şi din aroma cârnaţilor, că-şi iubea meseria.

A fost un porc bine crescut, care va trăi în memoria noastră, amintire dintr-o vreme când lucrurile simple erau la temelia fericirii de a trăi.