Inflaţia nu vine doar din salarii

Inflaţia s-a reaprins în România. Nu spunem nimănui o noutate: fiecare simte acest lucru în fiecare zi fie când merge la piaţă, fie când îşi plăteşte facturile la întreţinere sau la diverse servicii: telefonie, transport în comun, etc. Inflaţia se vede şi în costurile creditului, iar tot mai mulţi români au credite de consum sau credite imobiliare. Anualizată, în ianuarie 2008 inflaţia a atins un nivel de 7,28%, ceea ce înseamnă că ţinta de inflaţia propusă de BNR a fost ratată în 2007, iar cea pentru 2008 a fost revizuită în creştere, de la estimarea anterioară, de 4,3% , la 5,9%, în condiţiile în care se menţine totuşi ţinta de inflaţie la 3,9%. Întrebarea firească este: dincolo de teoriile pe care flutură pe sub nasul nostru BNR, ce anume din evoluţiile economiei româneşti, citită de această dată în context european şi global, ar putea face să poată fi atinsă ţinta de inflaţie propusă pentru 2008? Întrebarea este legitimă, şi asta cu atât mai mult cu cât, după umila noastră opinie premizele de la care s-a plecat în toţi aceşti ani în analiza inflaţiei au fost, din multe puncte de vedere, false. Ca urmare ele au produs, nu de puţine ori, soluţii de combatere a inflaţiei care au generat efecte contrare celor scontate. Am rămas neplăcut surprins că, în locul unei analize profunde a cauzelor structurale ale inflaţiei în economia României, am avut parte de acelaşi discurs dogmatic despre creşterile salariale, care duc la inflaţie. Şi, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, discursului lipsit de substanţă al prozei administrative a BNR i s-a adăugat discursul găunos şi populist al celor mai multe partide, care fie că au speculat momentul pentru a vitupera mărirea pensiilor, fie pentru a introduce moţiuni tembele, de genul „stop scumpirea!” Procesul dezinflaţionist început în 2000 şi continuat până în 2007 s-a petrecut concomitent cu o creştere substanţială a veniturilor din salarii, pensii şi ajutoare sociale. Una din două: fie am asistat la o mare minciună statistică, iar inflaţia a fost sistematic mai mare decât cea publicată oficial, şi atunci creşterea veniturilor este practic unicul factor de creştere a inflaţiei, fie nu creşterea salariilor este la originea creşterii inflaţiei din ultima vreme. Trecând peste faptul că, în materie de statistici privitoare la inflaţie, minciuna este la ea acasă, guvernele manipulând, legal! statisticile, din motive care nu fac obiectul acestui articol, putem afirma, fără să greşim, că a ne uita mereu doar la nivelul creşterilor salariale ori de câte ori inflaţia o ia în sus este neproductiv. Iarăşi nu spunem o noutate atunci când afirmăm că trebuie să luăm în calcul tot mai atent şi efectele globalizării şi integrării economiei româneşti în spaţiul economic european atunci când proiectăm măsuri de combatere a inflaţiei. Nu mi se pare normal şi firesc ca de fiecare dată doar veniturile din muncă să fie sacrificate pe altarul ţinerii în frâu a inflaţiei, iar veniturile din capital să fie „uitate” . Reamintim celor care uită anii 90, mai ales perioada guvernării CDR, că puterea de cumpărare a cetăţenilor români a scăzut dramatic, mai ales cea a pensionarilor, cheltuielile publice s-au redus dramatic, practic creditul de consum nu exista, şi cu toate astea inflaţia atingea cote incredibile. Dacă ar fi citit cu atenţie manualul de economie, teoreticienii noştri şi-ar fi amintit că există şi o inflaţie dată de sub-consum, la care se adăuga gradul extrem de redus de utilizare a capacităţilor de producţie, unde se pare că eram campioni mondiali. În acei ani cererea de bunuri şi servicii era imensă, dar oamenii nu aveau bani. Cei care ofereau bunuri şi servicii nu puteau supravieţui decât „jupuindu-i” pe cei care mai dispuneau de ceva bani. Pentru că, cinstit vorbind, nimeni nu-şi propune să înceapă o facere doar pentru a verifica dacă procedurile de faliment funcţionează! Menţinerea deliberată a salariilor la un nivel redus a generat un exod masiv al forţei de muncă româneşti, mai ales după ridicarea obligativităţii vizelor pentru Spaţiul Schengen, în 2002. Obişnuiţi cu o rată a profitului uriaşă, patronii români şi cei ai multinaţionalelor stabilite în România au întârziat deliberat procesul de reducere a decalajelor de salarizare faţă de muncitorii din ţările din jur sau din cele unde românii pleacă să muncească. Acum se invocă atât ritmul prea mare de creştere a salariilor( ceea ce nu este totuşi relevant, pentru că în cifre absolute salariile româneşti rămân în continuare extrem de mici), cât şi faptul că productivitatea nu creşte atât de repede pe cât cresc salariile. Problema creşterii productivităţii peste creşterea salariilor este o ţintă falsă. Dacă ne uităm la faptul că, pentru o maşină precum Dacia Logan, marja operaţională este la fel de mare, poate chiar mai mare decât cea a unei maşini de lux, iar maşina se produce în fabrica de la Piteşti, unde gradul de automatizare este nesemnificativ, vedem că nu productivitatea este problema. În plus, România este una dintre ţările cu cel mai mare număr de ore lucrate pe săptămână pe ansamblul UE, în condiţiile în care angajaţii au printre cele mai puţine zile libere pe an, vedem că alergăm după potcoave de cai morţi în materie de analiză a cauzelor inflaţiei. Mai nou, se vorbeşte despre o posibilă rectificare bugetară, pentru a reduce şi nivelul cheltuielilor publice. Sigur, ca mai în fiecare an, în luna decembrie s-au făcut cheltuieli semnificative din bani publici. Unele dintre aceste cheltuieli au fost nejustificate, altele reprezentau plăţi pentru lucrări deja executate. Doar că la cele mai multe categorii de bunuri procurate în decembrie de administraţia centrală şi de cele locale preţurile fie au rămas constante în decembrie şi în ianuarie, fie au scăzut. În schimb au crescut şi cresc preţurile la purtătorii de energie, petrol şi gaze, la energie electrică şi termică, la servicii de tot felul, de la serviciile sanitare la cele de transport şi telecomunicaţii, adică fix acolo unde avem aşa-zise Autorităţi de Reglementare, care, în loc să-i apere pe cetăţeni de abuzurile de putere ale monopolurilor mai mult sau mai puţin naturale, apără interesele acestora din urmă, ajutându-i să-şi mărească profitul cu orice preţ. Să nu-i uităm şi pe mult prea lacomii noştri bancheri, care au mărit permanent costurile creditării, chiar şi atunci când clamau sus şi tare că le-au redus! Comisioane bancare mai mari ca-n România nu găseşti! Iar toate aceste comisioane se „varsă” în inflaţie, deşi nu le găsim pe nicăieri în statistici( or fi, dar sunt bine ascunse!). Nu cumva punând mâna pe ”par” şi aplicând legea cu cea mai mare asprime, prin intermediul mecanismelor de reglementare, Guvernul şi BNR ar putea obţine rezultate mai consistente în procesul de dezinflaţie? Şi venim la întrebarea cheie: cine plăteşte preţul reducerii inflaţiei? Dacă vor continua să-l plătească doar salariaţii şi pensionarii, prin scăderea puterii de cumpărare, atunci problemele economiei româneşti, mai ales în materie de asigurare a forţei de muncă, se vor agrava. Şi vom mai vorbi despre inflaţie multă vreme de aici încolo.

Dimensiunea economică a relaţiilor Federaţiei Ruse cu comunitatea euro-atlantică Acest articol sintetizează o parte a poziţiilor exprimate de participanţii la dezbaterea cu titlul de mai sus care a avut loc astăzi la sediul Fundaţiei Europene Titulescu. „Absenţa obiectivelor strategice este una dintre problemele majore care afectează relaţiile Federaţiei Ruse cu Uniunea Europeană. În ciuda rolului decisiv pe care l-a jucat în încetarea bipolarităţii, Rusia nu a reuşit să-şi găsească locul nici în strategia de lărgire a Uniunii Europene, nici în aceea a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.” Este concluzia unui studiu publicat de Nadejda Arbatova, doctor în ştiinţe politice europene la Institutul de Economie Mondială şi de Relaţii Internaţionale al Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse, directoare a programului de studii a Comitetului „Rusia în Europa unită”. Această concluzie pare destinată în mod special să contrazică imaginea promovată tot mai insistent în ultimii ani în Occident, aceea a unei Rusii expansioniste, agresive, care a înlocuit tancul cu conducta de gaze şi de petrol, şi care nu a renunţat la politica sa de tip imperial. O imagine care nu face mai uşoară discutarea serioasă şi bazată pe fapte, nu pe clişee propagandistice, a relaţiilor Federaţiei Ruse cu spaţiul euroatlantic. Federaţia Rusă a ajuns din nou într-un moment crucial, în care trebuie să facă o serie de opţiuni strategice, unele dintre ele privind natura, amploarea şi obiectivele legăturilor sale cu Occidentul. Nu este indiferent nimănui dacă aceste relaţii vor fi tot unele de confruntare, ca în timpul Războiului Rece, sau unele de parteneriat, în condiţii cât mai echitabile pentru toţi cei implicaţi în această relaţie. Vladimir Putin consideră că este de datoria sa personală să stabilească un parteneriat egal între Rusia şi Occident pe scena internaţională. Atitudinea lui Putin contrastează cu aceea a lui Boris Elţîn, care a obţinut intrarea în G7 cu preţul unor concesii unilaterale. Pentru Elţîn Occidentul era reprezentat în primul rând de Statele Unite ale Americii, pentru Putin el este reprezentat de UE şi de principalele state membre, cum ar fi Franţa şi Germania. Cu o precizare: europenismul lui Putin are un caracter particular şi are mai degrabă legături cu secolul 19: Rusia ia parte la concertul naţiunilor europene pentru a exercita acolo o influenţă cât mai mare, dar afacerile interne ruse nu o privesc decât pe ea. Occidentul este, la rândul lui, conştient de faptul că Rusia se pregăteşte, de data asta de pe poziţii de forţă, nu de slăbiciune, ca în anii 90, să ia decizii strategice în legătură cu modul în care îşi va folosi noua forţă economică în jocurile de putere la nivel global. Dilema Rusiei în materie de alegeri economice vine din felul în care percepe globalizarea şi mai ales din conştientizarea faptului că nu are suficiente instrumente pentru a gestiona consecinţele ei. Deşi începe să profite economic de pe urma globalizării, sunt anumite aspecte ale procesului care îi slăbesc puterea de a influenţa evenimentele la scară internaţională. Restructurarea economiei Federaţiei Ruse s-a făcut, ca şi în cazul României, haotic, fără un plan şi fără să existe nişte obiective clare în termeni de performanţe economice şi sociale. O serie de reforme introduse după criza financiară din august 1998 s-au dovedit benefice şi au permis o recuperare tot mai accelerată a pagubelor suferite în perioada premergătoare crizei şi în timpul crizei. Cea mai bună dovadă că s-a schimbat ceva fundamental în economie Rusiei este faptul că, pentru prima oară după 25 de ani, în Rusia sporul de populaţie a fost pozitiv, numărul naşterilor crescând semnificativ. Este un semn clar de optimism şi de încredere în viitor. De altfel, conform cifrelor BM, doar 7,8% din total populaţie se află acum sub pragul de sărăcie, ceea ce dovedeşte că politicile redistributive promovate de Putin au avut rezultate. Acum, cifrele statistice indică o structură a economiei ruse mai modernă şi mai occidentală decât am crede. De exemplu: agricultura contribuie cu doar 4,6% la formarea PIB, şi ocupă 10, 8% din forţa de muncă, industria, cu 39,1%, în condiţiile în care ocupă 21,9% din totalul forţei de muncă, iar serviciile cu 56, 3%, ocupând 66,1% din forţa de muncă. Exporturile s-au ridicat la 348,9 miliarde de dolari, iar importurile la 225,5 miliarde de dolari, ceea ce face ca excedentul balanţei de plăţi să urce la 123 miliarde de dolari. Rezervele sale externe sunt apreciate la circa 500 de miliarde de dolari. Din analiza luărilor de poziţie ale analiştilor ruşi şi occidentali rezultă că decidenţii politici de la Kremlin sunt conştienţi de slăbiciunile structurale ale economiei ruseşti şi de pericolele dependenţei ei de veniturile provenind din vânzarea materiilor prime. De aceea se promovează diverse programe de diversificare a activităţilor economice, fie prin revigorarea unor ramuri economice, ca în cazul tehnologiilor militate şi spaţiale, fie prin susţinerea altora noi, din spectrul noilor tehnologii. Voluntarismul economic şi chiar forme de patriotism economic de tip gaullist sunt evidente în deciziile guvernului de la Moscova, care doreşte să faciliteze şi apariţia altor „campioni naţionali” de talia Gazprom, în special în producţia de armament şi în aviaţie, vezi Suhoi. Mai mult, şi asta este lucrul cu adevărat nou, Rusia a înţeles că trebuie să-şi pregătească de pe acum perioada post petrolieră şi gazeifieră. Modelul ales este cel al unor monarhii petroliere din Golf, care investesc masiv în diversificarea economiei lor. Această re-orientare a economiei cere o finanţare pe măsură, care implică, pe de o parte, maximizarea câştigurilor din vânzarea materiilor prime, iar pe de altă parte menţinerea unui flux crescut de investiţii externe pentru a finanţa schimbările structurale din economia rusă. Dorinţa Rusiei de a maximiza câştigurile din vânzarea materiilor prime explică atât conflictele cu ţările europene pe tema aprovizionării cu gaze, cât şi graba cu care Rusia promovează proiecte de conducte de transport gaz precum North Stream şi South Stream. Este adevărat că agresivitatea cu care o face nu poate fi justificată de nimic, dar poate şi asta exprimă frustrarea faţă de felul în care a fost tratată după destrămarea Uniuni Sovietice. De asemenea, deşi a evocat această posibilitate, Rusia nu este o adeptă prea entuziastă a înfiinţării unui „cartel internaţional al gazelor”, după modelul OPEC, în parte din motive tehnice, în parte din motive care ţin de dorinţa sa de a putea controla independent pieţele. Menţinerea unui flux ridicat de investiţii străine este o problemă. Rusia trebuie să găsească un compromis, care să permită participarea capitalurilor străine într-o proporţie mai mare la exploatarea materiilor prime. Asta cu atât mai mult cu cât are nevoie de investiţii şi de tehnologii care să permită menţinerea unui nivel ridicat de producţie şi de transport, dar şi punerea în valoare a noi zăcăminte. Pe de altă parte, Rusia vrea să determine investitorii să acorde atenţie şi altor domenii: infrastructuri de transport, industrie, agricultură, turism, educaţie şi sănătate. Pentru asta este nevoie de stimulente şi de un mediu politic stabil şi previzibil, care să permită o evoluţie democratică mai convingătoare ca aceea de până acum. Rusia are un handicap în relaţiile sale economice cu spaţiul euroatlantic: faptul că nu este încă membru al OMC. Iar recenta primire a Ucrainei în Organizaţie şi posibilele consecinţe asupra procesului de aderare a Rusiei nu aranjează lucrurile. Este evident că la Moscova cresc frustrările în legătură cu dublul standard în materie de tratament care îi este rezervat de Occident, pentru că îi este refuzată şi apartenenţa la OECD. Inevitabil, trebuie să aducem în discuţie modelul de capitalism promovat de Moscova, un capitalism de stat, care susţine penetrarea marilor concerne ruseşti pe pieţele internaţionale. Gazprom este exemplar din acest punct de vedere: o entitate economică gigantică, agresivă, nemiloasă, care nu face distincţie între interesele acţionarilor privaţi şi cele ale statului rus, şi el acţionar, în paranteză fie spus. Problema Gazprom este mai mult de natură simbolică. Lumea nu este pregătită, după prăbuşirea comunismului, să mai negocieze cu astfel de mari entităţi economice controlate de stat. Numai că Gazprom nu este singura entitate de acest fel. Cea mai mare bancă comercială din lume este chineză şi are capital de stat. Iar aceste exemple se înmulţesc. Existenţa lor pune două probleme: contrazice teza conform căreia statul este prost administrator, şi dă apă la moară celor care se opun privatizării cu orice preţ a serviciilor publice, peste tot în lume. Miza agitării „pericolului Gazprom” este mult mai mare decât am crede. Problema cea mai importantă a relaţiilor economice ale Federaţiei Ruse cu spaţiul euroatlantic o reprezintă aspectele energetice ale acestor relaţii. Lucru valabil şi pentru România, ca parte a spaţiului euroatlantic, respectiv a spaţiului european Ne aflăm într-o situaţie în care evoluţiile de pe pieţele energetice indică o cerere puternică, în condiţii de ofertă limitată. În aceste condiţii toate ţările producătoare de gaze şi de petrol care acceptă investiţii străine în domeniul producţiei şi transportului au început să-şi re-negocieze contractele, pentru a obţine condiţii mai favorabile lor. Rusia nu face excepţie. Pe acest fond a intervenit liberalizarea pieţelor energetice în UE, care a agravat situaţia pe piaţă, generând o presiune suplimentară asupra cererii de gaz şi de petrol. Aşa se face că, în momentul contenciosului Rusia-Ucraina pe tema preţului la gaze s-a profilat un ţap ispăşitor ideal, Gazprom, care are calitatea de a evita discuţiile de fond asupra contradicţiilor din politicile energetice promovate de UE. În loc să ne temem de „arma energetică” a Rusiei, ar trebui să fim îngrijoraţi cu adevărat de incapacitatea viitoare a Rusiei de a produce suficient petrol şi gaz. Crizele viitoare în furnizarea de petrol şi gaze nu vor veni din cauza lipsei de investiţii sau din strategii de dominaţie prin penurie artificială de energie, creată de Rusia, ci de declinul natural al producţiei şi de creşterea iraţională a cererii. Politicile europene şi ruseşti în domeniul energetic trebuie să aibă drept principal obiectiv scăderea cererii şi creşterea economisirii energiei.

Normalizarea relaţiilor cu Rusia mai poate aştepta? Se pare că da, judecând după frenezia cu care Traian Băsescu, pitorescul nostru preşedinte, aşa cum îl descria International Herald Tribune, atacă Rusia cu orice prilej şi propune Europei şi Statelor Unite ale Americii tot felul de soluţii la problema dependenţei energetice de gazul rusesc, inclusiv folosirea NATO pe post de câine de pază al aprovizionării cu gaze din Rusia. Ceva nu este în regulă cu acest iureş anti-rusesc al politicii externe româneşti, care ne aduce aminte de discursurile găunoase ale lui Ceauşescu şi de instrumentarea rusofobiei în scopul păstrării puterii. De altminteri, recrudescenţa acestui tip de atitudine faţă de Rusia ţine strict de dinamica politică internă, de poziţionarea partidelor în perspectiva unui an politic dificil, 2008, când se vor vedea atât costurile imediate ale aderării la UE, economice şi sociale deopotrivă, cât şi cele ale eşecului politic al unei alianţe care, deşi s-a destrămat formal, continuă să guverneze împreună. În aceste condiţii, preţul la utilităţi, în special la gazele naturale, va juca un rol esenţial în formarea intenţiilor de vot. Şi ce ţap ispăşitor mai bun decât Rusia, duşmanul atât de firesc al României, încât nu mai încape îndoială şi nu mai necesită o abordare critică, se poate găsi, pentru deturnarea atenţiei de la responsabilităţile guvernanţilor? Imaginea unei Rusii veşnic pusă pe rele în privinţa României este o construcţie de dată recentă. Ea a început imediat după ultimatumul dat de URSS României Mari, de a părăsi Basarabia, după semnarea Pactului Ribentropp- Molotov, şi a servit în special propagandei de război a regimului Antonescu. Elemente ale acestei construcţii propagandistice au fost preluate de regimul comunist, pentru a-şi consolida dominaţia şi pentru a se legitima, în special după retragerea trupelor sovietice de ocupaţie, la începutul anilor 60 ai secolului trecut. Dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a scos pe ruşi din România, ar părea că Traian Băsescu visează să-i scoată pe ruşi din Rusia! De fapt, o construcţie imagistică esenţial conflictuală în privinţa relaţiilor cu Rusia ne împiedică să vedem lucrurile aşa cum sunt ele de fapt. Evident, nu este confortabil pentru nici-o naţiune să se afle în aria de influenţă a unui Imperiu. Dar, spre deosebire de Imperiul Otoman, care ne-a ţinut în afara Occidentului, Imperiul ţarist a fost, cu toate limitele şi brutalităţilor lui, un agent al modernizării şi europenizării Ţărilor Româneşti. Lui îi datorăm prima Constituţie, Regulamentele Organice, dar şi sprijinul pentru obţinerea independenţei de stat. La rândul său, URSS, chiar în calitate de putere ocupantă, a contribuit la modernizarea României, mai ales în domeniul industrial şi al infrastructurilor. Nivelul despăgubirilor de război a fost stabilit, totuşi, de Puterile Aliate, la Conferinţa de Pace de la Paris. La rândul lor, românii din Transilvania nu au pentru ce mulţumi Imperiului Habsburgic şi nici celui Austro-Ungar, care i-au tratat ca pe cetăţeni de mâna a doua, i-au discriminat programatic, i-au umilit şi i-au exclus din viaţa publică. Cu toate astea, singurii care se „bucură” de dispreţul şi de ura celor mai mulţi dintre români sunt ruşii. Iar pescuitorii în ape tulburi din politica noastră speculează intens aceste sentimente anti-ruseşti, care nu ne fac cinste. Atitudinea României faţă de Rusia este, în acest moment, parametrul critic care structurează noua orientare spre Est a politicii externe, orientare impusă de Traian Băsescu, în siajul intereselor americane în zonă. Nimeni nu poate spune că Marea Neagră este, geopolitic vorbind, o zonă critică pentru Europa şi pentru România, cu toate micile conflicte locale care mai apar ici şi colo. Mutarea accentului politicii europene a României de pe Europa Centrală, ca zonă de articulare spre Occident, pe Europa de Est, ca zonă de articulare spre Caucaz, Marea Neagră şi Orientul Apropiat derivă din obiectivele şi interesele proprii SUA în regiune, care nu au fost convenite şi puse de acord cu toţi aliaţii din NATO şi care intră în conflict atât cu interesele Rusiei, cât şi cu acelea ale UE în zonă. Este vorba, în principal, de controlul rutelor de transport al purtătorilor de energie din Caucaz către vestul Europei şi către facilităţile militare americane din zonă. Politic, implicarea SUA în aria de interes a Rusiei este motivată de necesitatea unui al doilea val de democratizare în ţările desprinse din fosta URSS. Practic, implicarea urmăreşte înlocuirea actualelor echipe aflate la conducerea ţărilor vizate, considerate prea favorabile Moscovei, cu altele, favorabile Statelor Unite ale Americii. Este o viziune care derivă din teoria îndiguirii, caracteristică Războiului Rece. Obiectivele îndiguirii sunt acum de altă natură. Nu mai există pretextul ideologic, ce a constituit combustibilul care a alimentat disputele Războiului Rece. Cu toate limitele sale, democraţia rusă este funcţională, şi nu poţi cere unei ţări care, în istoria sa, nu poate număra mai mult decât un deceniu de democraţie pluralistă, să răspundă standardelor democratice ale unei democraţii consacrate, unde există o cultură civică dezvoltată. Acum se pot distinge două mari obiective strategice ale politicii SUA faţă de Rusia. Primul obiectiv este legat de controlul politicilor de alianţă ale Federaţiei Ruse. Plecând de la modul în care evoluează procesul de globalizare, ideal pentru Statele Unite ar fi să izoleze Rusia, pentru a nu-i permite o alianţă strânsă nici cu Uniunea Europeană, nici cu Republica Populară Chineză sau India. Aceste alianţe ar schimba radical capacitatea celor trei actori, şi implicit pe aceea a Rusiei, de a deveni un competitor strategic pentru SUA, modificând în acelaşi timp dramatic raportul de forţe în Eurasia. Al doilea obiectiv priveşte controlul resurselor naturale ale Rusiei. Privatizările din timpul mandatelor lui Boris Elţin au oferit capitalului şi firmelor americane un control substanţial asupra acestor resurse, prin persoane interpuse, sau chiar direct. Vladimir Putin, prin procesele intentate oligarhilor, a intrat în conflict cu cercurile de interese politico-economice americane. Atentatele de la 11 septembrie 2001 au împiedicat izbucnirea unei crize majore în relaţiile ruso-americane, iar împotmolirea americanilor în Irak le reduce marja de manevră în cazul unei confruntări directe cu Moscova. Valul doi de revoluţii democratice, care a ajuns la graniţele Rusiei, vizează să o ţină ocupată în spaţiul CSI, pentru a nu-şi putea pune în practică intenţiile de alianţe dăunătoare SUA. Ipoteza de la care pleacă americanii este aceea că Rusia nu are nici resursele militare, nici economice, pentru a-şi stabiliza vecinătatea apropiată. Un alt mod de slăbire a puterii Rusiei este alimentarea instabilităţii în Caucaz. Logica Războiului Rece funcţionează şi acum impecabil. Straniu este altceva. Pe măsură ce creşte preţul petrolului, scade capacitatea Occidentului de a manipula opinia publică rusă, prin accentuarea greutăţilor în plan social, şi de a face presiuni asupra Kremlinului prin intermediul datoriei externe. Recent, Clubul de la Paris a fost obligat să accepte plata în avans a întregii datorii a Rusiei, pierzând cu această ocazie şi câteva miliarde de dolari din dobânzi! În aceste condiţii, cu un excedent al balanţei de plăţi care poate asigura reformarea forţelor armate, dar şi calmarea febrei sociale, ruşii devin tot mai imuni la intervenţia externă în politica lor internă. Să mizezi pe confruntare, când nu ai capacitatea de a ţine sub control evenimentele este o gravă eroare de judecată. Rusia este greu de dizlocat din fostele republici sovietice, care au prea puţine în comun cu Occidentul, şi prea multe de pierdut dacă se izolează de piaţa rusească. Nu este de ignorat nici rolul elitelor locale, cel mai adesea rusofone şi laice, care sunt primele victime ale extremismului musulman în republicile islamice. Pentru aceste elite Moscova este aliatul natural în încercarea de a-şi menţine poziţiile de acum. Este firesc să ne întrebăm ce caută România în acest scenariu de destabilizare a zonei adiacente Rusiei, când ne dorim atât îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia, cât şi rezolvarea aşa-ziselor conflicte îngheţate? Cum putem spune că dorim să fim parteneri egali ai Rusiei, când noi considerăm ilegitime interesele Rusiei în spaţiul ei de securitate? Situaţia din Transnistria este mult supralicitată. Transnistria nu poate servi în nici-un caz drept bază avansată pentru Rusia în cazul extrem de improbabil al unui conflict armat în zonă. O pot apăra ruşii, fără să rişte o confruntare cu Ucraina? Va accepta Ucraina să le permită ruşilor accesul la bazele militare din Transnistria? Ce armament şi tehnologii militare sensibile se află în Transnistria? Sunt întrebări la care nu s-au dat până acum răspunsuri convingătoare. Internaţionalizarea problemei transnistrene nu a făcut decât să stimuleze producţia de planuri de rezolvare a crizei şi o concurenţă crâncenă între producători, care judecă doar în termeni de raporturi de forţă, atunci când nu văd în această criză un prilej de a obţine prestigiu şi recunoaştere internaţională. Ne aflăm în clasica situaţie a copilului cu prea multe moaşe, care rămâne cu ombilicul netăiat! Şi celelalte conflicte din zonă sunt în aceeaşi situaţie. Concurenţa unor ţări şi organizaţii internaţionale mai degrabă împiedică găsirea unor soluţii negociate, decât facilitează ajungerea la o înţelegere care să reflecte interesele tuturor părţilor aflate în conflict. Rămâne problema controlului rutelor energetice. Resursele semnificative de hidrocarburi se găsesc în Asia Centrală şi în Orientul Mijlociu, nu în Marea Neagră. Marile gazoducte şi oleoducte, existente sau aflate în fază de proiectare sau de construcţie, ocolesc România, din motive evidente, dacă ne uităm pe hartă. Rutele “clasice” trec fie prin Rusia, Ucraina, Polonia, fie prin ţările baltice, la nord, fie prin Turcia, la sud, după care urmează rutele maritime prin Mediterana, controlată de flota a şasea americană, sau terestre, prin Bugaria, Grecia şi Serbia. O conductă care să treacă prin România, mergând spre vest, este aproape o utopie din punct de vedere economic. Costurile depăşesc beneficiile, iar motivaţiile extra-economice, gen securizarea rutelor de transport, nu pot fi luate în considerare. Rusia are soluţii alternative pentru a-şi exporta hidrocarburile, în cazul în care rutele din Caucaz devin prea nesigure. În plus, piaţa chineză devine mai interesantă, ţinând cont atât de creşterea cererii, cât şi de creşterea preţurilor. Americanii, care au investit semnificativ în Azerbaidjan, au în Turcia un dispozitiv de descurajare şi mijloace de protecţie suficiente pentru a nu-şi face probleme în legătură cu petrolul din Caspica şi din Caucaz. De altminteri, aprovizionarea cu petrol nu a fost pusă sub semnul întrebării nici măcar în faza critică a destrămării fostei URSS, iar terorismul nu a constituit, până acum, o ameninţare credibilă. Şi teroriştii au nevoie de benzină! Mutarea accentului în politica externă românească pe Marea Neagră are motivaţii conjuncturale, şi derivă din aplicarea, deocamdată la scară mică, a unui nou scenariu de îndiguire, imaginat de SUA, care vizează în primă fază Rusia. Este o fază pregătitoare pentru marea îndiguire, cea care priveşte China, o ţară care este pe cale să-şi schimbe paradigma sa actuală de politică externă. Antagonizarea Rusiei, indiferent de motive, este o atitudine iresponsabilă din partea celor care decid în ceea ce priveşte politica externă românească. După toate cele întâmplate şi declarate în ultima vreme, România şi-a redus aproape de zero capacitatea de negociere cu Rusia. Raţiunea spune că normalizarea relaţiilor cu Rusia nu mai poate aştepta, mai ales în contextul în care se vorbeşte de siguranţa energetică a ţării. Interesele guvernanţilor spun că ea poate aştepta, sau, şi mai grav, că nu este necesară, de vreme ce ne permitem să insultăm Moscova. Vom vedea cine are dreptate atunci când vom citi factura la gaze.

Principiul lui Moisil aplicat politicii româneşti Regretatul academician Grigore Moisil, remarcabil matematician şi logician, deschizător de drum în materie de calculatoare, avea o problemă cu medicii, care îi limitaseră drastic porţia de vin la un pahar pe zi. Problema se prezenta cam aşa pentru hâtrul matematician: după un pahar cu vin, se simţea un alt om. Şi fiind vorba de un alt om, nu cumva acel om ar avea şi el dreptul la un pahar cu vin? Iar după fiecare pahar cu vin, algoritmul se repetă. În cazul evocat de academicianul Moisil, finalul era simplu: unul dintre „noii oameni” sfârşea în braţele lui Morfeu, ceea ce, până la urmă, rezolva dilema. Ce facem dacă recenta decizie a Curţii Constituţionale provoacă o situaţie care poate aminti de dilema academicianului Moisil? Premizele sunt deja create. Acum suntem în situaţia în care, adăugând la Constituţie, judecătorii i-au făcut cadou şefului statului un drept de veto de „unică folosinţă”, cum inspirat titra Oficiosul. Ca atare, candidatura Noricăi Nicolai pentru funcţia de ministru al Justiţiei a fost respinsă, pe motiv de „dosar de cadre”. Victorie de etapă, evident, pentru Traian Băsescu. Dar până la câştigarea războiului cu PNL şi cu guvernul Tăriceanu e cale lungă. Şi presărată cu un lung şir de „candidaţi noi”, după fiecare „veto de unică folosinţă” de care se va folosi Traian Băsescu. Nu trebuie să aşteptăm prea mult până ce vom verifica valididatea „principiului lui Moisil.” PNL i-a nominalizat pe Teodor Meleşcanu pentru postul vacant de la Justiţie, iar în locul său la Apărare pe Radu Stroe. Dacă am înţeles noi bine decizia Curţii Constituţionale, candidatura lui Teodor Meleşcanu nu ar trebui să mai fie tratată cu veto. Dar dacă Traian Băsescu îşi zice: ”ăsta e un om nou, deci ia să-i umblăm şi lui la cariera morală şi profesională”? Păi atunci se foloseşte de dreptul său, şi cere o nouă candidatură, care, nu-i aşa, merită şi ea un veto, etc, etc, etc. Să presupunem că aşa vor evolua lucrurile, şi candidatura lui Teodor Meleşcanu este respinsă. Atunci criza se localizează strict la nivelul justiţiei. În condiţiile în care candidatura sa este acceptată, criza se mută la ministerul Apărării. Este aproape sigur că Radu Stroe nu va primi confirmarea din partea lui Teraian Băsescu. Între ei sunt, ca şi în cazul Noricăi Nicolai, probleme personsale. Iar Traian Băsescu nu poate lăsa de la el. Sigur se va răzbuna, cu atât mai mult cu cât au fost colegi de şcoală militară, şi Stroe ştie prea multe despre cariera sa ulterioară. Maşina de zvonuri a început să duduie, în ceea ce-l priveşte pe Radu Stroe. Că a fost secretar de partid, că nu ştiu ce a mai făcut pe nu ştiu unde, că a fost dat afară fin Guvern pentru incompetenţă. Şi asta doar la o jumătate de oră de la anunţarea nominalizării! Aşa încât ar face mai bine să renunţe, până ce nu-i descoperă vreun „jurnalist de bine” înclinaţii pedofile! Pentru că în lupta dintre Palate s-a trecut demult de limitele bunului simţ şi peste cele constituţionale şi legale. O paranteză: devine de-a dreptul mizerabilă şi greţoasă implicarea unor jurnalişti şi a unor jurnale şi televiziuni în opera de compromitere a adversarilor lui Traian Băsescu. Nimic nu justifică această implicare, posturile de ambasadori care merită efortul s-au ocupat! Kârgâstanul nu merită efortul! Iar la Cotroceni nu mai sunt posturi vacante! Ca să nu mai vorbim de faptul că în capitalism munca patriotică este o dovadă de prostie! Iar, ca o ipoteză, odată respinsă candidatura lui Stroe, PNL scoate de urechi din joben candidatura Noricăi Nicolai, pentru postul de la Apărare. Un om nou, un nou veto? Cu ce anume ne alegem? Fie „consolidăm” criza de la Justiţie, fie că o mutăm, cu tot circul de rigoare, la Apărare. Când? Păi, în plin proces de pregătire a summitului NATO de la Bucureşti, unde se vor lua decizii importante pentru viitorul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. Care, aşa cum îi spune şi numele, s-a împotmolit în nisipurile mişcătoare ale războiului din Afganistan, aflat hăt, departe de Atlantic şi fix la Est de Nord! Din tot acest circ nu putea lipsi PSD, dacă acceptăm că Mircea Geoană e totuna cu PSD. Intervenţia sa a fost de un ridicol perfect. Dar nu ne mai miră nimc! Să evoci alegerile anticipate, când ştii clar că ai grave probleme interne, că partidul iese mai şifonat din opoziţie decât de la guvernare, este o dovadă că ţi-ai pierdut busola! De fapt, când vorbea de alegeri anticipate ca despre o soluţie pentru criza relaţiei dintre Palate, Mircea Geoană se gândea, de fapt, la o soluţie pentru a evita confruntarea cu partidul, la Consiliul Naţional, şi, implicit, candidatura lui Adrian Năstase. Pentru Mircea Geoană o criză guvernamentală, urmată de demisia lui Tăriceanu, ar fi mană cerească! Ca de obicei, după ce a vorbit, fără să se pună de acord cu liderii partidului, Geoană a creat o nouă problemă PSD. Care a început să devină subiectul dezbaterii publice, sac de box pentru toţi, de la stânga la dreapta. Iar demersul PSD s-a decredibilizat până la punctul în care nimeni nu-l mai ia în serios. Din păcate, cum spuneam, principiul lui Moisil ne spune că, pentru a ieşi din dilemă, unul dintre „oamenii” care au dreptul la un pahar cu vin trebuie să adoarmă. Bine, se poate lua în discuţie şi coma alcoolică, dar să nu fim extremişti! În cazul nostru, „somnul” ar putea fi acceptarea, de către toţii actorii de pe scena politică, a ideii că guvernul Tăriceanu îşi va duce mandatul până la capăt, situaţie în care nu se mai justifică nici alegeri anticipate, nici ciondăneli pe candidaturi, nici retorica belicoasă. Dar nimic nu ne garantează că avem de-aface cu actori raţionali şi mai ales oneşti. Motiv să credem că vom avea cel mai mizerabil şi mai lipsit de sens an electoral, în care toate mizele cu adevărat importante pentru cetăţeni vor fi ignorate.

Noua Societate sau A Doua Viaţă S-a glosat mult, în ultimii ani, pe marginea a ceea ce unii au numit, fascinaţi de impactul tehnologiilor legate de Internet şi de comunicaţiile mobile, „Noua Economie.” Cu timpul, s-a dovedit că „Noua Economie” nu este tocmai nouă, că este şi ea supusă, în mai mare sau mai mică măsură, aceloraşi reguli ca şi „Vechea Economie” a capitalismului industrial şi financiar. Dar am uitat ceva, esenţial, după opinia unora dintre cei care nu reduc viaţa la componenta sa economică: faptul că „Noua Economie” este, în esenţa ei, una a bunurilor simbolice, dematerializate. Bogăţia se formează altfel în ceea ce numim „societatea cunoaşterii”, sau „Noua Societate”. „Noua Societate” va avea un impact cu mult mai mare şi mai profund asupra oamenilor decât percepem noi acum, atât a celor din lumea dezvoltată, cât şi, deşi în mai mică măsură, asupra celor din lumea în curs de dezvoltare. „Noua Societate” va fi cu mult diferită de aceea structurată de societatea industrială, care şi-a atins apogeul în cea de-a doua jumătate a secolului 20. Mai mult, ea va fi deosebită şi de ceea ce se aşteaptă cei mai mulţi dintre oameni. Aşa cum scria Peter Drucker, „Noua Societate„ va fi una a cunoaşterii. Cunoaşterea este resursa-cheie a viitorului. Grupul dominant în rândul a ceea ce încă numim „clasă muncitoare” va fi acela al „muncitorilor cu mintea”, dacă este să folosim o parafrază pentru „knowledge workers”. Acest grup va avea trei caracteristici principale: va fi trans-frontalier, căci cunoaşterea traversează frontierele chiar mai repede decât banii; va avea o mare mobilitate socială în sus, prin facilitarea accesului tuturor la educaţie şi formare profesională de calitate; va avea potenţial pentru eşec în aceeaşi măsură ca şi pentru succes, pentru că oricine poate dispune de „mijloacele de producţie” necesare, adică de cunoştinţele necesare obţinerii unei slujbe, dar nu toţi vor fi câştigători. Aceste caracteristici, cărora li se adaugă creşterea puternică a populaţiei în vârstă şi reducerea celei tinere, care implică schimbări în modul în care este ocupată forţa de muncă, fac din „Noua Societate” una extrem de competitivă. Iar un impact determinant îl vor avea tehnologiile informaţionale, în special Internetul. De această dată, graţie Internetului şi comunicaţiile mobile, indivizii şi organizaţiile pot intra în competiţie cu oricine, la nivel global. Sigur că economia este un factor puternic structurant al „Noii Societăţi”. Producţia de bunuri materiale, chiar dacă are un anumit grad de mobilitate-vezi procesul de de-localizare a producţiei de bunuri industriale şi de consum, declanşat de prima criză a petrolului, în anii 70, şi accelerat de emergenţa economiei Chinei, ţară care a devenit cel mai mare manufacturier la planetei – este totuşi aproape imobilă în raport cu producţia de bunuri simbolice. Acestea din urmă pot fi produse oriunde, de oricine, şi puse la îndemâna consumatorului aproape instantaneu. Din acest punct de vedere, Internetul şi tehnologiile care stau la temelia lui ilustrează cum nu se poate mai bine teza lui Marshall Mc Luhan, expusă în „Galaxia Gutenberg”, conform căreia tehnologiile nu sunt simple unelte la îndemâna omului, ci mijloace prin care el se re-inventează. Problema pe care ne-o punem este: cum ne re-inventăm, cum ne schimbă modul de a gândi şi de a relaţiona unii cu alţii noile tehnologii? Tiparul a permis omului să trăiască simultan mai multe experienţe de viaţă, plecând de la premiza că fiecare carte este un nou univers, un nou punct de vedere asupra uneia şi aceeaşi realităţi. Internetul şi noile tehnologii comunicaţionale duc lucrurile mai departe. Ele ne permit să trăim mai multe realităţi în acelaşi timp, prin capacitatea lor de a face posibilă crearea de „realităţi virtuale.” Această posibilitate poate genera o repliere spre sine a omului, o nouă sedentarizare a lui, după ce vreme de mai bine de două secole migraţia reprezentat un fenomen însoţitor al procesului de dezvoltare prin industrializare. Stăm sub semnul a două tendinţe opuse: nomadismul şi „cocooning”-ul, adică tendinţa de a rămâne într-un spaţiu protejat, care oferă siguranţă şi posibilitatea, prin intermediul noilor tehnologii, de a îndeplini obligaţiile sociale fără a ieşi din acel „cocon”. Noile tehnologii ale realităţii virtuale permit o sinteză cu consecinţe considerabile. Să nu uităm că suntem o societate 20-80, adică 20% din populaţie consumă 80% din resursele planetei. Deci din aceste 20% se vor recruta cei mobili, care vor călători cu adevărat, în lumea noastră reală, cu mijloace reale: tren, vapor, avion, automobil, vor vizita muzee reale, vor simţi cu adevărat briza mării şi vor auzi cu adevărat zgomotul valurilor. Din rândul celorlalte 80% se vor recruta călătorii prin realităţile virtuale, vor vizita muzee virtuale, vor vedea mări şi oceane virtuale. Mai mult, vor putea trăi, ca în cazul jocului „ Second Life”, vieţi virtuale, în lumea pe care şi-o vor crea după propria lor dorinţă, o lume în care regulile nu mai sunt impuse de alţii. În această lume virtuală fiecare poate da frâu creativităţii, dar poate scoate la lumină fantasmele şi demonii care îl bântuie. „Realitatea virtuală” va fi „drogul recreaţional” al „Noii Societăţi”, marihuana „digitală”. Mai mult, noile tehnologii de simulare permit transformarea tridimensională a „realităţilor virtuale”, inserând astfel individul în acea” realitate” , făcându-l să inter-acţioneze cu elementele realităţii, să obţină reacţii din partea acestor componente virtuale. Realitatea virtuală tridimensională poate deveni maşina de călătorii în timp a „săracilor” „ Noii Societăţi.” Este, de fapt, o călătorie în cyberspaţiu. Cyberspaţiu în care sunt deja posibile şi activităţi sexuale virtuale, lucru care, aşa cum remarca maliţios Jacques Attali, constituie singurul răspuns al ştiinţei la bolile cu transmisie sexuală! În faţa noastră se află o sfidare căreia nu suntem pregătiţi să-i facem faţă. Lumea reală are legile, valorile şi tabuurile ei, are constrângerile şi limitele ei. Lumile virtuale le pot avea pe ale lor, sau pot fi un spaţiu perfect anarhic, în care nu se aplică nici-o lege. Vom putea trece aşa uşor dintr-o lume în alta, practic instantaneu? Putem opera cu mai multe seturi de valori şi de reguli? Trecerea de la lumea comunistă la cea democratică poate oferi unele răspunsuri. Dar nu din punctul de vedere al lumii reale. Ci din punctul de vedere al confruntării lumii imaginare pe care ne-am construit-o fiecare în totalitarism, dându-i valoare absolută de normalitate, şi numind-o fie capitalism, fie democraţie, şi lumea reală care a rezultat. Noi nu suntem decepţionaţi şi frustraţi de realitate, aşa cum este ea, ci de faptul că realitatea nu corespunde cu lumea din imaginaţia noastră. Nu există o a „doua viaţă” în lumea noastră reală. Dar suntem tot mai tentaţi să trăim în lumea virtuală, crezând că astfel vom scăpa de servituţile de zi cu zi. Numai că şi realitatea virtuală îşi are servituţile şi coşmarurile sale, pe care nu le putem şterge cu o singură apăsare pe butonul mausului...

Rădăcinile crizei politicului Nimeni nu poate contesta faptul că, nu doar în România, politicul, şi implicit sistemul democraţiei reprezentative, traversează o criză fără precedent, care intră în contradicţie cu optimismul afişat nu cu mulţi ani în urmă, odată cu prăbuşirea comunismului. Dacă există un consens în legătură cu existenţa crizei, nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când trebuie identificate cauzele crizei şi elaborate soluţii. Nu am fi adus în discuţie acest subiect, într-un moment în care scena politică românească dă iar în clocot, dacă nu ar fi apărut din nou pe tapet problema „reformării clasei politice”, care, în accepţiunea celor mai mulţi, se confundă cu schimbarea sistemului electoral. Oricât am încerca să înţelegem cum anume va „reforma” clasa politică şi cum anume o va face mai performantă votul uninominal, nu reuşim să imaginăm un scenariu coerent şi raţional. Suntem însă convinşi de un lucru: cei care oferă drept soluţie crizei democraţiei reprezentative doar schimbarea modului în care sunt aleşi parlamentarii dovedesc o cunoaştere superficială a realităţilor politice româneşti, fiind mai mult parte a problemelor politicului, decât soluţie a lor. Reducerea întregii problematici a crizei democraţiei reprezentative la o chestiune mai degrabă tehnică ascunde pericolul agravării crizei, prin supralicitarea aşteptărilor cetăţenilor. Raţionamentul celor care văd în schimbarea modului de scrutin o soluţie pentru a impune reformarea clasei politice este unul simplist, care nu ţine cont de complexitatea problemei. Plecând de la constatarea existenţei unei mari nemulţumiri sociale şi atribuind această nemulţumire în exclusivitate slabei performanţe a clasei politice, ei cred că orice măsură care ar fi receptată drept o „reformă”, o „schimbare” a clasei politice este bună, pentru că funcţionează pe post de supapă de siguranţă. în plus, are avantajul că amână luarea unor decizii de natură politică mult mai radicale şi mai periculoase pentru viitorul democraţiei. Se încearcă astfel să se câştige timp, nu se ştie pentru ce, poate în speranţa producerii unei minuni prin simpla trecere la votul uninominal. O veste proastă: în materie de politică nu există minuni, aşa cum nu există oameni providenţiali. Iar votul uninominal sigur nu poate fi bagheta magică pe care s-o agite ProDemocraţia pentru a transforma în Făt Frumos „broscoiul” numit „clasa politică românească”. Vom explica şi de ce nu se va întâmpla acest lucru. O primă remarcă: criza clasei politice este, printre altele, o criză a ceea ce numim „cetăţenie”, înţelegând prin asta faptul că cetăţeanul nu este privit ca un individ concret, cu sentimentele şi convingerile sale intime, ci ca un subiect de drept, care se bucură de toate drepturile sale politice(libertate de conştiinţă, de exprimare, de a alefe şi de a fi ales, de prezumţia de nevinovăţie, etc) şi care, în schimb, trebuie să respecte legile şi să participe la cheltuielile şi obligaţiile colective. Asta este principala condiţie pentru a putea avea o „societate justă”. În fond, o mare parte a crizei politicului îşi are originea în refuzul cetăţeanului de a mai fi cetăţean, de a mai fi egal în faţa legii şi a obligaţiilor colective. Încercând să răspundă întrebării „Ce este o societate justă?”, Xavier Darcos, de la Institut de France face următoarea observaţie: „Legitima cerinţă de justiţie în societate se dispersează în admonestări morale, în denunţarea decidenţilor sau în căinţă. Asistăm atunci la afirmarea viguroasă a drepturilor subiective(sau a drepturilor individului) cu exigenţe „cetăţeneşti” care altă dată erau, onest vorbind, total private(drepturi sexuale, drepturile copilului, afirmaţii etice sau religioase originale). Acest individualism slăbeşte instituţiile politic, dar şi instanţele sociale: şcoală, biserică, sindicate, partide. Fiecare individ(chiar şi un copil, un elev) consideră legitim să facă apel la drepturile sale naturale sau la convingerile sale autonome pentru a refuza să se supună autorităţii. De aici frecvenţa ideii de „criză”(a justiţiei, a educaţiei, a sistemului medical, a politicii) şi creşterea conflictelor sau a recursului la justiţie, a compromisurilor şi a normelor anomice sau locale.” Cu alte cuvinte, este greu de crezut că vom rezolva criza „politicului”, respectiv a democraţiei reprezentative, câtă vreme nu renunţăm la acele aspecte ale individualismului care împiedică funcţionarea ansamblului social. O societate este numitorul comun al intereselor indivizilor care o compun, nu suma lor aritmetică. Ceea ce se petrece acum în România este rezultatul unei neputinţe: aceea de a găsi numitorul comun al intereselor fiecăruia dintre noi. Am ieşit din logica lărgirii ariei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, comune tuturor cetăţenilor acestei ţări, şi suntem în logica concurenţei pentru obţinerea de privilegii pentru indivizi şi grupuri de interese, în detrimentul ansamblului social, dar şi al fiecărui individ în parte. Sinceritatea protestatarului, a criticului social sau politic nu ar putea avea aceeaşi greutate cu legitimitatea legislatorului. În România primează protestatarul sau criticul, care par a avea mai multă legitimitate decât legislatorul, ceea ce face din democraţie un sistem politic tot mai puţin funcţional. Asta se vede mai ales în virulenţa anti-parlamentarismului orchestrat de „societatea civilă”, care este, la urma urmei, un grup de interese private aflat în căutarea privilegiului de a subordona politicul intereselor sale specifice. Într-o societate croită aşa cum este croită acum societatea românească nu poţi să „reformezi” clasa politică înaintea schimbării structurale a societăţii şi fără să readuci individul la starea de „cetăţean”. Ori, aşa cum arată Xavier Darcos, nu putem re-gândi „cetăţenia” fără să ne referim la dimensiunea ei economică. „Marxismul a denunţat, pe bună dreptate, scrie el, iluzia unei libertăţi şi a unei justiţii reale când mijloacele materiale de care dispun cetăţenii sunt inegalitare. Mai mult ca oricând problema economică ne obligă să regândim cetăţenia în termeni transnaţionali, pentru că societăţile moderne sunt confruntate cu probleme mai puţin de natură politică şi mai mult de natură economică şi socială: şomaj, drepturi ale salariaţilor, mondializare, liberalism şi intervenţia statului, de-localizare, diviziuni şi inegalităţi sociale. Astfel, societatea concretă ne reaminteşte permanent cât de diverşi şi de inegali sunt indivizii, în raport cu o ideologie a cetăţeniei care este fundamentată pe egalitatea civică, juridică şi politică. Comparaţia între real şi valori abstracte suscită o frustrare care nu face decât să se generalizeze la nivel global. onest vorbind, nimeni nu mai ştie cum să ieşim din dialectica „cetăţenie versus egalitate” într-o lume deschisă în care capitalismul nu mai are limite geografice şi tehnologice.” Din păcate, noi ignorăm sau nu dorim să discutăm rolul pe care îl joacă accentuarea polarizării sociale în agravarea crizei democraţiei reprezentative în România. Cu cât o societate este mai echitabilă, mai justă, mai egalitară chiar, cu atât are o democraţie mai puternică şi mai funcţională. spuneam, nu de mult, că săracii nu votează. Este o realitate de care nu vrem să ţinem cont: Sărăcia nu produce doar excludere socială, ci şi excludere politică. Ne este teamă să mai spunem lucrurilor pe nume, folosim tot felul de perifraze fade: ”precaritate”, „excludere”, „fractură socială”, „noua sărăcie”. Şi reticenţa sau teama noastră de a spune lucrurilor pe nume a făcut să revenim, cum spune Xavier Darcos, „la confuzia clasică dintre justiţie socială şi egalitate”. „O societate justă nu poate suprima toate inegalităţile sociale şi economice, oricât de mare ar fi voinţa sa de a-şi ajuta membrii cei mai dezavantajaţi sau de a asigura egalitatea şanselor, mai ales când lucrurile se desfăşoară la scară globală...Chestiunea repartiţiei şi(sau) a compensaţiei rămâne cheia unei societăţi juste, mai ales când munca este rară şi când câştigurile din muncă sunt cu mult mai mici decât cele din capital.” Societatea românească este o societate profund inegalitară, excesiv de polarizată economic şi social, în care sărăcia este o problemă structurală, căreia ne adresăm cu mijloace inadecvate şi cu paleative. Această situaţie naşte frustrări pe care o campanie insidioasă şi permanentă de manipulare a realităţii le-a canalizat împotriva sistemului politic, devenit ţap ispăşitor pentru o situaţie care i se datorează într-o măsură cu mult mai mică decât se spune. În aceste condiţii „reforma clasei politice” nu mai este un instrument care să permită optimizarea funcţionării ei şi creşterea performanţei gestionării treburilor publice, ci unul punitiv, al răzbunării celor lăsaţi de izbelişte de egoismul elitelor naţionale şi globale. De aici şi entuziasmul cu care este susţinută măsura introducerii votului uninominal, văzut ca o modalitate de control direct al individului asupra reprezentantului său în Parlament. Un control iluzoriu, în fond, şi periculos, pentru că nici-un individ nu poate pretinde că interesele lui sunt deasupra intereselor celorlalţi. Numai că nici una dintre problemele de fond ale societăţii nu poate fi rezolvată până când nu găsim metodele prin care să reducem inechităţile sociale şi să redistribuim mai just bogăţia între cetăţenii acestei ţări. A menţine confuzia în privinţa cauzelor crizei politice şi a soluţiilor ei este pe cât de contraproductivă, pe atât de periculoasă. Din păcate, există indivizi şi forţe politice interesate în menţinerea acestei confuzii, pentru a-şi atinge în acest fel obiective strict egoiste, care nu au nimic în comun cu binele public. Criza politicului va fi una de durată. Reducerea intensităţii ei şi a consecinţelor ei nefaste asupra economiei şi societăţii depind de capacitatea noastră de a reduce inegalităţile şi polarizarea socială. Cu alte cuvinte doar o societate justă, care recunoaşte interdependenţa membrilor săi, în timp şi spaţiu, va putea genera condiţiile necesare unei reforme de fond a clasei politice şi o consolidare a democraţiei reprezentative.

Lovitura de stat civică

Postez aici un articol publicat la sfârşitul anului trecut în "Prezent". O fac, profund decepţionat de incapacitatea Curţii Constituţionale de a-şi asuma misiunea de a fi paznicul legii fundamentale. De aici înainte se poate întâmpla orice!

Meditând mai profund la sensul ascuns al evoluţiilor de pe scena politică românească, avem tot mai acut sentimentul că România este victima unui experiment. Un experiment care are ca scop rafinarea metodelor de „schimbare de regim”, în ţări care, formal, nu pot fi obiectul unor astfel de intervenţii: sunt, cel puţin formal, democraţii, recunoscute ca atare, au sisteme politice pluraliste, ţin regulat alegeri, care pot fi catalogate drept libere şi echitabile, mai mult, au economii şi societăţi „deschise”şi fac parte din aceleaşi sisteme de alianţe politice şi militare cu promotorii schimbărilor de sistem. Cu toate astea, la un moment sau altul, în ţara-ţintă ajunge la guvernare un partid sau o alianţă de partide care se opun intereselor promotorului schimbării de sistem sau duc o politică pe care promotorul o consideră contrară intereselor lui. De ce a fost aleasă România pentru acest experiment? Dintr-un motiv simplu: există condiţiile necesare atât camuflării experimentului, cât şi relativei sale reuşite. Camuflajul: reforma clasei politice şi lupta împotriva corupţiei. Condiţiile pentru reuşită: ura populaţiei împotriva clasei politice. Mecanismul acestui experiment este fascinant, şi dacă ar mai trăi, George Orwell s-ar simţi umilit de imaginaţia celor care au scris scenariul! Este un mecanism plăsmuit de o minte rafinată, pusă în slujba Răului, dar care pretinde că serveşte Binele. Şi asta îl face şi mai periculos pentru democraţie, pentru că nu mai poţi distinge între prietenii şi duşmanii ei. O parte a acestui mecanism ni s-a dezvăluit, involuntar, bănuim, ca urmare a eşecului moţiunii de cenzură introdusă de PSD. Şi ceea ce vedem nu ne place deloc. Am scris, nu o dată, că aceia care se folosesc de instituţiile statului pentru a-şi reduce la tăcere adversarii politici îşi asumă un mare risc: acela de a le decredibiliza şi de a le face incompatibile cu democraţia şi statul de drept. Nu ne-am închipuit însă că lucrurile vor ajunge atât de departe. Dacă nu a putut demite guvernul Tăriceanu II cu ajutorul complice al unei părţi a PSD, Traian Băsescu a trecut la planul B: demiterea ministru cu ministru. Sistemul a funcţionat în cazul miniştrilor apărării şi comunicaţiilor, Atanasiu şi Naghy( personal, îl regret pe domnul Naghy, era competent şi extrem de civilizat, dar din păcate a fost distrus, ca om politic, de paranoia unui iresponsabil), nu există motive să nu funcţioneze şi în alte cazuri. Ca de obicei, complice i-a fost DNA, pe care Monica Macovei a structurat-o ca pe o veritabilă „poliţie politică”, iar membrilor ei li s-a acordat un statut de imunitate şi de impunitate. Mai mult, ca să le garanteze acest statut, Ilie Botoş, care a deţinut funcţia de Procuror general adjunct al Parchetului Naţional Anticorupţie, şi care ştia ce şi cum în domeniu, a fost schimbat din funcţia de Procuror General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi înlocuit cu o ilustră necunoscută din provincie, doamna Kovesi, executant obedient al ordinelor Monicăi Macovei şi, după plecarea ei din guvern, ale şefului statului. Când noul ministru al Justiţiei, Tudor Chiuariu, a cerut destituirea procurorului Doru Ţuluş, pentru modul execrabil în care a gestionat secţia de care răspunde în cadrul DNA, răspunsul a fost că ministrul s-a ales cu dosar penal şi este pe lista lui Băsescu. Asta dovedeşte că, de fapt, DNA nu se sinchiseşte de nimeni, nu recunoaşte nicio autoritate a statului şi are mână liberă să facă orice abuz, câtă vreme procurorii îl servesc pe Traian Băsescu şi interesele sale politice. Până aici nimic nou: statul de drept se dovedeşte, ca de obicei în România, o formă fără fond. Dar a intervenit episodul Traian Decebal Remeş. Şi odată cu el o parte a experimentului schimbării de sistem de care vorbeam. Nu mai este o noutate faptul că DNA ascultă pe cine trebuie şi pe cine nu trebuie, cu sau fără mandat, cu sau fără motiv. Mai mult, avem indicii că există o practică periculoasă: oamenii aflaţi pe o listă cu demnitari sau înalţi funcţionari ai statului, care ocupă funcţii considerate „vulnerabile” după criterii pe care le bănuim: robinetul cu bani publici, sunt ascultaţi non-stop. Fără mandat şi fără să existe indicii că se comit abuzuri. Cantitatea uriaşă de înregistrări poate oferi oricând suficient material pentru a „construi” probe împotriva lor, dacă se primeşte ordin. La cererea DNA, care îi avea în vizor atât pe Mureşan, cât şi pe Ciorbă, acesta din urmă a fost urmărit intens o bucată de vreme de fosta „doi şi un sfert”. În multul material filmat, procurorii descoperă cu oroare faptul că au ratat momentul unui flagrant, care ar fi pus, pentru prima oară în ultimii 17 ani, cătuşe unui ministru. Motiv pentru care îl strâng cu uşa pe Ciorbă, care avea antecedente de colaborare-de nevoie!- cu Parchetul. Omul nostru este „cablat” şi trimis la Mureşan, să poarte o discuţie din care să rezulte că în plicul dat de Mureşan lui Remeş sunt bani, respectiv 15.000 de euro. Discuţia are loc, dar, din motive care ne scapă, nu poate fi folosită în justiţie. Din acest moment lucrurile iau o turnură halucinantă. Deşi se cere aprobarea lui Traian Băsescu pentru cercetarea celor doi, Remeş şi Mureşan, iar acest lucru se face public, împotriva lor începe un război mediatic, care ia forma unui veritabil linşaj. Şi lumea nu înţelege de ce. În primul rând, apar probe dintr-un dosar care practic nu există, de vreme ce nu a început oficial cercetarea penală, cu riscul ca aceste probe: înregistrări audio şi video, să fie respinse de judecători. DNA, SRI, RTV se trezesc în vâltoarea unor scandaluri publice, urmate de anchete parlamentare. Chiar şi argumentul că nu mai există Comisia de la Cotroceni, suspendată de Guvern prin Ordonanţă de Urgenţă, pentru a-i înlocui cu magistraţi pe actualii membri, este fals. În fond, schimbarea durează maximum o lună, şi oricum Traian Băsescu poate da aviz şi fără Comisie. Îi permite Constituţia. Toată lumea se întreabă cum au ajuns în presă înregistrările DNA, pentru că toţi cei care le-au avut neagă că le-ar fi dat pe „surse”. Vă propunem un scenariu. O copie a acestor înregistrări a ajuns la un partid politic, prin intermediul unor „cârtiţe” uitate de un ministru de interne recent scos din schemă şi de un şef de serviciu secret aşişderea, serviciu căruia DNA i-a cerut să-l fileze pe Ciorbă. Cum era riscant ca partidul cu pricina să fie sursa „scurgerilor de informaţii”, ele sunt pasate unui ONG prieten. Care organizează o vizionare rezervată unor jurnalişti aleşi pe sprânceană, foşti bursieri ai respectivului ONG. Este vorba de „Freedom House”, în principiu mai presus de orice bănuială. Asta dacă nu luăm în calcul imensa experienţă a respectivei organizaţii în manipulare mediatică şi în propagandă. În România, „Freedom House” a dat naştere unei adevărate caracatiţe de ONG-uri, care au ocupat spaţiul public şi au căpătat o aură de „promotoare ale democraţiei”, de „luptătoare” împotriva corupţiei, de „reformatoare” ale clasei politice. Vă mai aduceţi aminte de „Coaliţia pentru un Parlament Curat”? Era formată din organizaţii care, în timpul guvernării PSD au „inventat” şi susţinut Alianţa Dreptate şi Adevăr: Pro Democraţia, Societatea Academică Română, APADOR-CH, Fundaţia Soros, GDS, Agenţia de Monitorizare a Presei. Acum Coaliţia a făcut pui: Coaliţii pentru Universităţi Curate, Justiţie Curată, Europarlamentari Curaţi, Consilii Judeţene curate. Iată cum funcţionau lucrurile în 2004: „Coaliţia pentru un Parlament Curat a alcătuit o reţea de reporteri care vor documenta, monitoriza şi raporta într-o forma succintă informaţiile despre corupţie, conflict de interese, traseism politic şi colaborare cu Securitatea ale fiecărui candidat. O reţea paralelă de referenţi va verifica soliditatea acestor informaţii şi va alcătui listele. Cele două reţele vor lucra separat, în deplină confidenţialitate, adică reporterul pentru un judeţ nu va şti cine este referentul sau şi invers. Numele membrilor ambelor reţele nu vor fi făcute publice, pentru a le proteja de orice fel de influenţe… În anul 2004, aproape o sută de parlamentari care nu corespundeau criteriilor Coaliţiei pentru un Parlament Curat şi fuseseră ţinta campaniei negative a acesteia nu au reuşit să reintre în Parlament. Acest succes trebuie continuat prin eforturi susţinute la nivel central sau local. Mai mult decât o alianţă, deschisă oricui militează pentru integritate în politică, Coaliţia pentru o Guvernare Curata este un model de acţiune. Toţi cei care aşteaptă ca Europa să îi elibereze de jugul corupţiei autohtone au de fapt arme la îndemână şi sunt singurii care pot face ceva. Acţionaţi singuri, paşnic dar decisiv, prin mijloacele societăţii civile.” Nu întâmplător am citat din documente ale Coaliţiei pentru un Parlament Curat. Adrian Năstase a fost învins de maşina de zvonuri a „societăţii civile”, zvonuri amplificate de membrii ei „conspiraţi” din presă. PSD a fost demonizat cu aceleaşi instrumente ale serviciilor secrete, pentru că, să nu uităm: Fredom House primeşte peste 75% dintre fonduri din bani publici, fonduri guvernamentale, a fost condusă până în 2005 de un fost director al CIA, James Woolsey, iar actualul şef, Peter Ackerman, este specialist în domeniul schimbărilor non-violente de regim, iar teza sa de doctorat are un titlu sugestiv: „Strategic Aspects of Nonviolent Resistance Movements”. Acum a venit rândul PNL să fie tratat la fel ca şi PSD, să fie identificat cu „tiranul” care trebuie doborât cu „mijloacele paşnice ale societăţii civile”. Inclusiv cu „prezumţia de vinovăţie”, inventată de doamna Alina Mungiu-Pippidi, altă bursieră Freedom House. Acuzată de Financial Times că a fost selectată de Departamentul de Stat să primească fonduri pentru acţiuni clandestine în Iran, organizaţia se apără, spunând că pentru ea „instrumentele schimbării sunt cele neviolente, specifice rezistenţei civice, care foloseşte tactici precum boicotul, protestele de masă, blocade, greve şi nesupunerea civică pentru a delegitima guvernările autoritare şi a le eroda sursele sprijinului, inclusiv loialitatea apărătorilor lor înarmaţi.” Au trecut pudic cu vederea un instrument pe care îl folosesc cu mare succes în România: linşajul mediatic! Toate Coaliţiile citate mai sus au în centrul lor Freedom House, sunt iniţiate şi conduse de oamenii ei, iar ca mijloace de acţiune, linşajul mediatic este prima alegere. Cei aflaţi pe listele lor negre sunt executaţi public cu mijloacele „stalinismului epocii digitale.” Iar când linşajul nu este suficient, intervine DNA, condus tot de oameni care au ajuns acolo cu sprijinul direct al „Freedom House”, care i-a furnizat Monicăi Macovei pretextul pentru a schimba vechea conducere. Nu ne-am mirat să aflăm că unul dintre ziariştii sub acoperire ai reţelei Coaliţiei este cel care a adus în TVR de la „Freedom House” filmul flagrantului ratat în cazul Remeş. Numele lui nu spune nimic, ca profesionist, pentru că s-a afirmat doar în scandalul „cenzurii din TVR”, declanşat între cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidenţiale din 2004, scandal care îl viza pe Adrian Năstase. Este vorba de Alexandru Costache, şi pentru acel gest a primit drept recompensă o, aţi ghicit! bursă „Freedom House” pentru jurnalism. Iar filmul este dat pe post cu aprobarea Rodicăi Culcer, alt soldat credincios al oastei civice „Freedom House”, şi ea aprig combatant al Coaliţiei pentru un Parlament Curat şi duşman al PSD şi al liderilor lui neobedienţi Cotrocenilor, precum Ion Iliescu şi Adrian Năstase. De altminteri, nici Ion Iliescu n-a scăpat de linşajul mediatic al „societăţii civile”, în cazul „mineriadelor” şi al Revoluţiei din 1989. Iar Freedom House se iţeşte şi din spatele ONG-urilor care fac presiuni asupra doamnei Kovesi să urgenteze trimiterea lui în judecată. Un lucru nu înţelegem: indiferent cât de coruptă ar fi politica românească, ce anume justifică subminarea democraţiei prin astfel de acţiuni iresponsabile? Ce anume îi face să creadă pe autorii acestui experiment scelerat că pot controla experimentul, că nu vor da naştere unui nou monstru totalitar în România? Şi mai ales, este Traian Băsescu soluţia de înlocuire? Faptul că a condamnat comunismul şi are un permanent discurs anti-sistem nu este suficient pentru a fi un lider al noii Românii, purificate de corupţie şi de reziduurile comunismului, pentru că este un individ corupt şi un reziduu al comunismului! Nu cumva experimentul are un ţel mai ambiţios? Cum ar fi patentarea loviturii de stat civice perpetue? De ce nu? Dacă iese banul…

Schimbarea ordinii constituţionale

Din punctul meu de vedere, indiferent de motivele invocate, decizia de astăzi a Curţii Constituţionale echivalează cu o schimbare a regimului politic. Practic, de astăzi suntem republică prezidenţială, iar Traian Băsescu poate face tot ce vrea cu Guvernul. Poate Traian Băsescu să judece moralitatea cuiva? Să fim serioşi! De aici înainte ne putem aştepta la orice! Apropo, unde se dau vize de Congo?

Taxa vrajbei noastre

Ce mai freamăt, ce mai zbucium, la o televiziune tot mai ireală, care vrea să ne readucă permanent în memorie faptul că în România s-au născut şi teatrul absurdului, mişcarea Dada, dar şi veşnicia...prostiei! Tema zbuciumului? Taxa de primă înmatriculare. Tonul apocaliptic al campaniei de nesupunere financiară( pentru că, rezumată, asta e tema campaniei) a reuşit să facă imposibilă orice discuţie raţională pe marginea unei probleme cu adevărat crucială pentru viitorul nostru ca indivizi, dar şi pentru cel al economiei, anume relaţia omului cu mediul înconjurător. De ce am ajuns la tonul apocaliptic al campaniei de presă de la Realitatea TV? Simplu: pentru că televiziunea cu pricina are două agende: una declarată, binele public, alta ascunsă: propaganda anti - guvernamentală. Din păcate, doar la capitolul propagandă anti - guvernamentală a marcat ceva puncte, deşi modul greţos în care o face nu prea mai convinge pe nimeni de bunele intenţii ale postului. Cât despre binele public, el nu se rezumă la returnarea unei taxe pe care unii o consideră ilegală, din pricina contrelor pe care România le are cu Comisia Europeană pe marginea ei. Din păcate, iniţiatorii taxei, care acum îşi împart „pumni” în tot felul de şezători televizate, acuzându-se unii pe alţii pentru paternitatea „bastardului”, mint cu neruşinare. Această taxă a fost concepută ca o barieră protecţionistă, nu ca una de mediu, şi s-a născut din teama de a nu se repeta şi la noi ceea ce s-a întâmplat în Polonia. Acolo piaţa a fost inundată cu maşini nu la „mâna a doua”, ci la nu se mai ştie la a câta mână, ceea ce a produs, pe termen scurt, grave probleme industriei auto din Polonia, iar pe termen lung a născut o gravă problemă de mediu, pentru că deşeurile trebuie reciclate, şi asta costă. De altminteri, graba cu care a fost adoptată taxa, spre sfârşitul anului 2006, şi multe dintre luările de poziţie şi zvonurile alarmiste despre pierderile de producţie în industria auto românească, date pe surse de producătorii locali, pledează în favoarea acestei afirmaţii, că era o taxă protecţionistă. De altminteri, şi modul de calcul, şi cuantumul ei confirmă caracterul protecţionist al taxei. Vigilenţii de la Bruxelles au prins şmecheria, dar cum nici ei nu sunt nişte sfinţi şi au închis ochii la multe măgării de genul acesta, petrecute în alte ţări membre, au încercat să negocieze o abordare mai „corectă politic” din partea Bucureştiului, mânaţi fiind şi de un soi de lobby suspect în favoarea vânzătorilor de maşini de ocazie, care au în spate mari firme producătoare de autoturisme. Guvernul a ţinut-o pe a lui, drept pentru care s-a apelat la artileria grea: ameninţarea cu darea în judecată a Românie. Până la urmă s-a ajuns la un compromis între Comisie şi guvernul României. Numai că între timp „hienele” care se hrănesc din astfel de „cadavre” mediatice au reuşit să deturneze lucrurile într-o direcţie care duce direct la contestarea statului şi la punerea în discuţie a legitimităţii guvernului de a introduce taxe şi impozite. Practic, se agită stindardul nesupunerii civice. Iar tema de bază, protecţia mediului, a dispărut deja din peisajul dezbaterii, fiind înlocuită cu tot felul de lozinci populiste, care dau bine la public. Spre deosebire de noi, românii, alţii au avut înţelepciunea ca înainte de a tăia, să măsoare de mai multe ori. „Poluatorul plăteşte!” este un principiu de care nimeni nu se va putea dezice de aici înainte. Problema este cum plăteşte. Dacă vom continua să discutăm lucrurile pe bucăţele, şi vom pierde din vedere ansamblul fenomenului numit poluarea mediului, ne vom limita la a cârpi lucrurile, fără să rezolvăm, practic, nimic. De exemplu, francezii, cartezieni, ce-i drept, nu păşunişti, dar şi obişnuiţi să-şi planifice viitorul(ştiţi că mai au încă planuri cincinale?) au convocat anul trecut o dezbatere privind măsurile ce trebuie luate în viitor pentru protecţia mediului. Aşa numita „Grenelle de l’Environnement„ a formulat o serie de recomandări, pe care guvernul de la Paris le-a transformat în legi şi în măsuri de natură fiscală. Una dintre ele priveşte poluarea produsă de autoturisme. Este vorba de sistemul bonus/malus. El priveşte maşinile nou înmatriculate, şi se referă la emisiile de CO2 în aer pentru un km parcurs. A fost stabilit un prag de referinţă, respectiv 130 de grame de gaz cu efect de seră pe km. Cei care cumpără maşini care emit CO2 sub acest prag, primesc din partea statului o primă cuprinsă între 200 şi 1000 de euro la cumpărare. Cei care cumpără maşini ce emit între 130 şi 160 de grame pe km nici nu plătesc, nici nu primesc nimic. Cei care emit peste 160 de grame pe km plătesc la cumpărare o taxă care poate ajunge şi chiar depăşi pragul de 3000 de euro. Cei care la cumpărare dovedesc că scot din circulaţia un autoturism mai vechi de 15 ani primesc în plus un alt bonus, primă de casare de 300 de euro. În funcţie de modelul de autoturism, bonusul, combinat cu prima de casare, pot ajunge la circa 20% din valoarea autoturismului. Nu văd de ce nu am adopta şi noi acest model, care este legat cu adevărat de gradul de poluare al autoturismului. Sistemul incită la reînnoirea parcului auto şi la alegerea celor mai nepoluante motoare. Şi nu mai contează nimic: nici an de fabricaţie, nici cilindree, nici tipul de motor, ci doar emisiile de gaze. Astfel am avea în Bucureşti, în loc de turmele alea de „tancuri” pe patru roţi, maşini adaptate condiţiilor de trafic, cu motoare nepoluante şi care consumă puţin. Statisticile vânzărilor de autoturisme din Franţa dovedesc că măsurile luate de guvern s-au dovedit corecte. Ce-i drept, până acum statul a plătit bonusuri de 55 de milioane de euro, încasând doar 15 milioane din malusuri. Dar lucrurile trebuie judecate în ansamblul lor. Se pot face economii substanţiale din multe alte domenii care suferă de pe urma poluării, inclusiv din reducerea importurilor de hidrocarburi. Înainte de orice, guvernul ar trebui să vină şi să ne spună ce vrea de la taxa asta. Dacă vrea un supliment de încasări la buget, e una, dar va fi o taxă a vrajbei, care va fi manipulată mediatic şi populist de politicienii aflaţi în campanie electorală. Dacă vrea să stimuleze un comportament ecologic în rândul cetăţenilor şi să facă din gradul redus de poluare principalul criteriu de decizie în momentul cumpărării unei maşini, ar face bine să se uite la acest model francez de taxă. Oricum, lucrurile nu se pot face doar cu bâta, aşa cum procedează, în cazul taxei auto, dar şi în mai toate ocaziile de acest fel, atât guvernul, politicienii, cât şi mediile de informare. Ar trebui să mai încerce din când în când şi cu „morcovi”. S-ar putea să aibă surprize plăcute.

NOTĂ: Acest articol a apărut în jurnalul "Prezent", la adresa www.prezentonline.ro

Corabia nebunilor

Asta e imaginea pe care o oferă românilor (încă) cel mai mare partid românesc şi singurul de centru-stânga. Din păcate. Reuniunea de la Topoloveni, de la sfârşitul săptămânii trecute, nu a rezolvat, practic, nimic, cu excepţia stabilirii datei la care se va ţine prea mult amânatul Consiliu Naţional. Deşi nici de asta nu poţi fi sigur. Când este vorba de actuala conducere a PSD te poţi aştepta la orice! Mircea Geoană devine pe zi ce trece tot mai impredictibil şi mai greu de înţeles. Dacă de trei ani de zile o propagandă insidioasă şi grosolană, în acelaşi timp a încercat să convingă poporul de stânga, dar pe ceilalţi cetăţeni, că Iliescu, Năstase şi alţi câţiva lideri din vechea gardă sunt problema PSD, acum vedem că, de fapt, problema PSD este în primul rând Mircea Geoană şi incapacitatea sa de a da o direcţie partidului. Nu mai facem inventarul ultimelor declaraţii ale lui Mircea Geoană pe marginea subiectului numit”revenirea lui Adrian Năstase”. Oricum nu foloseşte la nimic. Nu mai vorbim nici de bălăcăreala ”curat” social-democrată de la vârful partidului, nici de faptul că unii, precum Radu Mazăre, ţin prima pagină a tabloidelor. Ce spectacol jalnic: un lider social-democrat, cu pistolul la centură şi cu trabucul între degete, ca un caudillo din romanele lui Marquez! Vorbim însă despre felul în care nişte lideri, aleşi democratic(cel puţin formal!) compromit democraţia şi valorile stângii. Nu am înţeles de ce a devenit aşa o mare problemă candidatura lui Adrian Năstase pentru şefia Consiliului Naţional. Nu văd ce ar fi de negociat cu Mircea Geoană în acest caz, câtă vreme oricine se poate înscrie în competiţia internă din PSD. Dar mult mai grave mi se par încercările lui Mircea Geoană de a se folosi de contactele sale din presă pentru a reîncălzi ciorba „dosarelor penale” ale lui Năstase, care, până una-alta, nu mai există, trebuind, din motivele ştiute, să fie refăcute! Mircea Geoană nu a înţeles nimic din cei trei ani petrecuţi la conducerea PSD. El personal a pierdut toate bătăliile pe care le-a dat în interiorul partidului. Nu a reuşit să scape nici de Ion Iliescu, nici de Adrian Năstase, nici de Miron Mitrea. Nu a reuşit să aducă „grupul de la Cluj” în prim-planul vieţii politice româneşti. Ca urmare, şi partidul a pierdut la fel de sistematic toate bătăliile politice, dar mai ales şi-a pierdut mare parte din electorat, pentru că s-a rupt de agenda publică. De fapt, modul în care a fost ales în fruntea partidului i-a dat lui Mircea Geoană prea puţină legitimitate pentru a face „reforme” în PSD. A fost considerat marioneta complotiştilor de la Congresul din aprilie 2005. Nu poţi respecta şi nici asculta o marionetă! De câte ori a încercat să demonstreze contrariul, a călcat în străchini. Iar pentru un fost şef al diplomaţiei române, a dat dovadă permanent de cea mai crasă lipsă de diplomaţie în raporturile sale cu partidul. Pe scurt, este un lamentabil şef de partid, care se agaţă cu dinţii şi ghearele de un scaun pe care nu avea ce căuta! Sigur, se va spune că nici ceilalţi lideri ai PSD nu au fost nişte tandri cu el şi nici nu s-au omorât cu firea pentru a-l sprijini. Este adevărat, dar nici Geoană nu le-a dat motive să fie alături de el. I-a dispreţuit, s-a purtat urât cu ei, i-a umilit, în public sau în privat, le-a ignorat sfaturile. Aşa că s-a trezit singur, cu un partid prins în vârtejul crizelor de tot felul pe cap. Să adăugăm la toate astea acţiunile destabilizatoare ale lui Traian Băsescu, care ţine cu orice preţ să aducă înapoi bunele vremuri ale partidului unic! PSD a fost permanent ţinta provocărilor şi linşajelor mediatice, a manipulărilor, la care au participat cu normă întreagă atât DNA, serviciile secrete, cât şi unii lideri din jurul lui Mircea Geoană. Circulă prin târg şi prin presă un soi de plan strategic de subminare a PSD şi a altor partide, în favoarea PD-L. Poate fi adevărat, sau doar o făcătură. Mai ocupat cu dărâmarea PSD decât Mircea Geoană nu este nici măcar Traian Băsescu! Dar citind planul, nu putem să nu remarcăm ceva: cei care l-au întocmit, fie că sunt apropiaţii lui Traian Băsescu, adică iubitele lui „servicii”, fie că sunt apropiaţii adversarilor lui Mircea Geoană, l-au „citit” cum nu se poate mai bine. Şi-l vor juca în continuare, mizând pe slăbiciunile şi pe incapacitatea lui managerială. Nici acum, în ceasul al doisprezecelea, PSD nu-şi regăseşte liniştea şi o direcţie de acţiune clară. Este, cum am spus, un soi de corabie a nebunilor, într-un crepuscul al stângii româneşti. Care a fost jertfită pe altarul mediocrităţii şi suficienţei unor pseudo-lideri, care nu au nimic cu valorile stângii contemporane. Personal, nu aştept nimic de la Consiliul Naţional de la sfârşitul lunii acesteia. Nefiind implicat în nici-un fel în politică, nu ar trebui să îmi pese de soarta PSD. În fond, şi-o merită! Ca om profund ataşat valorilor stângii şi democraţiei, dispariţia PSD sau reducerea puterii sale de a influenţa politica românească ar fi veşti cât se poate de proaste. Asta cu atât mai mult cu cât „societatea civilă”, care ar trebui să joace acest rol, de contraputere, este fie „breloc” la cheile puterii, fie tigru de hârtie. Ferească Dumnezeu să ajungem în situaţia în care democraţia românească ar trebui să fie apărată de societatea civilă! Amintiţi-vă doar de spectacolul jalnic şi ridicol al ultimului miting organizat de „trupele reunite” ale celor 23 de ONG-uri! Dacă PSD nu înţelege că are o obligaţie faţă de votanţii săi, e treaba lui. Dar să nu uite că are obligaţii faţă de stabilitatea şi funcţionalitatea democraţiei. Şi asta devine treaba tuturor! Cu sau fără Mircea Geoană, PSD trebuie să-şi facă datoria în sistemul politic românesc. Dezechilibrarea scenei politice şi dominaţia autoritară a dreptei populiste, reprezentază de PD-L nu ar servi interesul naţional, cu atât mai mult cu cât avem serioase îndoieli în legătură cu capacitatea PD-L de a guverna de unul singur. Nu are nici oamenii necesari pentru aşa ceva, nici un proiect pentru România, altul decât acela de a fi la porunca lui Traian Băsescu şi vehicul politic pentru realegerea sa la Cotroceni. Poate că instinctul de conservare va funcţiona şi liderii PSD vor construi un minim consens, care să le permită atât să accepte revenirea lui Adrian Năstase într-o funcţie de conducere în partid, cât şi să reziste vocilor de sirenă ale Cotrocenilor şi Bocilor din dotare. Poate, dar pe corabia nebunilor nu poţi fi sigur de nimic!

Creştere economică fără dezvoltare(1)

Unul dintre cele mai tenace clişee imagistice privind economia românească a ultimilor ani, acela conform căruia ea „duduie”, este pe cale să se năruie. Motoarele creşterii economice, care păreau turate la maximum, uneori până la supraîncălzire, fapt care ne-a atras chiar şi o serie de avertizări din partea organismelor financiare internaţionale, par să dea rateuri. La Palatul Victoria a avut loc astăzi o reuniune de urgenţă, la care, lucru rarisim, a luat parte şi Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Seamănă deja a panică, ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, este un semnal periculos. Nu ultimele pusee de inflaţie ar trebui să ne îngrijoreze, ci creşterea economică fără dezvoltare. Dacă privim în ansamblu evoluţia economică post-decembristă, vedem că, de fapt, abia am ajuns la nivelul economic atins la sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut, perioadă în care aveam handicapul forţării plăţii datoriei externe de către Nicolae Ceauşescu. Practic, prăbuşirea economică din primii ani ai tranziţiei la democraţie şi la economia de piaţă a făcut să crească decalajele faţă de ţările europene dezvoltate din vestul continentului. Acum, după ce am reuşit să ne întoarcem de unde am plecat în tranziţie, este cazul să ne re-gândim modul în care abordăm problemele dezvoltării economice, pentru a avea nu doar creştere, fie ea şi în ritmuri înalte, ci şi progres economic şi social. Nu spunem o noutate atunci când afirmăm că, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX lea, când generaţia paşoptistă a dat semnalul unui val de modernizări succesive, acestea nu au fost însoţite şi de necesara dezvoltare economică şi socială, care să pătrundă adânc în ţesutul intim al naţiunii române. Aşa se face că şi acum România are zone întregi ale economiei şi societăţii care trăiesc şi funcţionează ca în urmă cu 150 de ani. Din păcate, nici unul dintre regimurile politice care s-au succedat la conducerea ţării după Unirea din 1859 nu a reuşit să facă din modernizarea instituţională un instrument al creşterii economice de calitate, care să ducă la dezvoltare durabilă şi la reducerea sărăciei. Mai mult, sărăcia a devenit o problemă structurală, căreia nu-i putem găsi răspunsuri adecvate. A venit vremea să ne punem extrem de serios întrebarea: de ce o ţară cum este România, care, deşi nu este un” scandal geologic”, precum Rusia, să spunem, are totuşi resursele materiale şi umane cerute de o dezvoltare durabilă, nu reuşeşte să-şi reducă semnificativ decalajele care o despart de ţările bogate ale lumii? Cea mai facilă explicaţie a acestei neputinţe, care este în acelaşi timp şi cea mai periculoasă, ar fi aceea că nu am avut o clasă politică responsabilă şi onestă, care să ia deciziile care se impuneau pentru accelerarea dezvoltării. Din păcate, atunci când analizăm faptele, noi nu acordăm atenţie decât celor „senzaţionale”, ignorându-le pe acelea care, deşi cu nimic senzaţionale, determină cu adevărat destinul unei naţiuni. Un astfel de mod de abordare face ca de oarece vreme să asistăm la condamnarea deciziei „comuniştilor” de a promova industrializarea în ritm înalt a României, după anii 50 ai secolului trecut. Este o dovadă de cecitate din partea „analiştilor”, care este motivată ideologic. Nu eşti anti - comunist, nu exişti! Numai că în lipsa acestei analize, nu vom înţelege unde au greşit nu doar comuniştii în deciziile de natură economică, decizii care ne influenţează şi acum viaţa, ci şi unde greşim noi promovând, din motive la fel de stupide, o dezindustrializare sălbatecă. Industrializarea nu a fost o decizie a comuniştilor. Ei au continuat o decizie luată de regimurile politice care i-au precedat şi au accelerat-o, în parte din motive raţionale, în parte din motive ideologice. Dar noi uităm acum că am avut în fruntea statului o dinastie a cărui fondator, Carol I, venea dintr-o ţară care îşi datora ascensiunea la rangul de mare putere europeană unui proces susţinut de industrializare. Ideile lui se întâlneau adesea cu cele ale tinerei burghezii româneşti, care vedea în industrializare un instrument al consolidării puterii ei economice şi politice. Ca şi acum, şi la sfârşitul secolului XIX creşterea economică era handicapată de lipsa infrastructurilor de transport. Regele Carol I a promovat, cu scandalurile de corupţie de rigoare, dezvoltarea căilor ferate, proces care a continuat practic până în 1989. Un nedemn urmaş al lui Carol I în fruntea statului român, cunoscut mai nou ca „Zeus” a luat decizia, atunci când se afla la conducerea Ministerului Transporturilor, de a nu investi în construcţia de autostrăzi. Rezultatul deciziei sale? Pierdem tot mai multe investiţii majore, pentru că, într-o lume globalizată, nu e suficient să produci, ci trebuie să mai şi transporţi producţia către cumpărători. Rezumând, industrializarea României a urmărit, grosso modo, înlocuirea importurilor cu producţia naţională. Ea a indus şi o serie de transformări de natură socială, cea mai importantă fiind urbanizarea. Societăţile cu cel mai ridicat grad de urbanizare sunt şi cele mai democratice. Schimbarea de regim din 1989 a fost posibilă tocmai pentru că România se industrializase şi se urbanizase în suficientă măsură pentru a simţi nevoia democratizării şi pentru a acţiona în direcţia obţinerii de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Am dat exemplul influenţei unei decizii eronate asupra creşterii economice şi al dezvoltării durabile pentru a pune în discuţie o altă decizie, de această dată extrem de greu de corijat. Imediat după Revoluţie s-a acţionat pentru înlocuirea producţiei interne cu importurile, decizie care contravine în cel mai înalt grad interesului naţional. nu face obiectul acestui articol modul în care s-a structurat această decizie, şi nici numirea responsabililor politici şi economici care s-au aflat la originea ei. Dacă mai devreme sau mai târziu vom construi autostrăzi, cu costuri economice şi sociale disproporţionat de mari, e adevărat, nu acelaşi lucru îl putem spune despre refacerea bazei productive a ţării, care, chiar şi în condiţiile creşterii cererii interne şi externe de bunuri şi servicii, nu se va putea dezvolta la nivelul necesar, pentru că nu mai există o serie de condiţii obligatorii, în special legate de calitatea şi mărimea capitalului uman. Efectele negative ale deciziei luată la începutul anilor 90 ai secolului 20 se vor resorbi abia peste cel puţin două generaţii, timp în care, deşi vom avea creştere economică, ea nu va fi suficientă pentru a genera acea dezvoltare care să ducă la dispariţia structurilor perene ale sărăciei.

Creştere economică fără dezvoltare(2) Într-un recent articol fostul preşedinte al Băncii Mondiale, James D. Wolfensohn spunea că vechile clivaje de dezvoltare dintre Nordul dezvoltat şi Sudul sărac, în care 80% din PIB ul mondial era produs de 20% dintre cetăţenii planetei, care locuiesc în Nordul dezvoltat, sunt depăşite, că lumea globalizată şi tot mai interdependentă este organizată după un nou model. Acest nou model reflectă atât atenuarea vechilor clivaje, datorată mondializării, cât şi apariţia altor diviziuni, care împart lumea în patru segmente interconectate: ţările bogate, care se cunosc, şi au venituri pe cap de locuitor între 79.000 de USD şi 16.000 USD, economiile emergente, gen China, India, Brazilia, numite de autor „mondializante”, care se dezvoltă în ritmuri înalte şi care ar putea înlocui ţările bogate în rolul de motoare ale economiei globale, ţările „rentiere”, care adăpostesc o mare parte a resurselor naturale ale planetei, şi care au venituri medii pe cap de locuitor şi ţările „rămase în urmă”, ţări decuplate în general de la economia mondială şi care sunt confruntate cu sfidări importante în planul dezvoltării durabile. Această partiţie cu patru etaje o putem extrapola şi la România. Am făcut trecerea de la clivajul sat-oraş la o serie de alte clivaje, între oraşe, provincii, comunităţi, etnii chiar. Avem câteva zone bogate, care gravitează în jurul Bucureştilor, Timişoarei, Clujului, avem zone emergente, care se pot afirma în viitor, gen Iaşi, Constanţa, Craiova, Oradea, Arad, Braşov, Târgu-Mureş. Sunt şi zone cărora resursele naturale le permit să supravieţuiască, cum este Bucovina, spre exemplu, dar şi zone calamitate, ca acelea din Moldova, dar şi din sudul ţării. Aceste regiuni au profitat inegal de pe urme oportunităţile oferite de deschiderea economiei la globalizare şi de pe urma revenirii la economia de piaţă. Ce am avea de făcut? În primul rând trebuie să ne asigurăm că regiunile lăsate în urmă vor putea depăşi starea lor actuală, graţie nu doar oportunităţilor de dezvoltare oferite României de statutul său de ţară membră a Uniunii Europene, ci şi unor politici naţionale de dezvoltare regională care să aibă drept scop dezvoltarea cât mai armonioasă a teritoriului naţional. Din păcate, aşa cum a fost gândit după 1989 procesul de descentralizare administrativ-teritorială, el a dus la accentuarea decalajelor de dezvoltare între regiuni şi comunităţi locale şi a permis acumularea sfidătoare de bogăţie în doar două sau trei oraşe. Este un bun moment să ne întrebăm pe ce se duc banii publici din Bucureşti, care nu se poate plânge de lipsa resurselor financiare. Nu cu schimbarea bordurilor vom intra noi în era post-industrială! În al doilea rând trebuie să vedem ce politici publice trebuie elaborate şi puse în operă pentru a permite afirmarea zonelor emergente, pentru a difuza dezvoltarea la nivelul întregii Românii. Cea mai importantă măsură ar fi dezvoltarea accelerată a infrastructurilor de transport. Ea ar trebui dublată de politici de stimulare a refacerii bazei productive a economiei româneşti. Re-industrializarea este o necesitate stringentă, pentru fără ea nu vom avea şi un capital uman pe măsura nevoilor, şi nici ocuparea adecvată a forţei de muncă eliberată din agricultură. Trebuie să renunţăm la decizia păguboasă a înlocuirii producţiei interne cu importurile, pentru că nu vom avea cu ce susţine creşterea galopantă a deficitului de cont curent. Un răspuns adecvat şi urgent cere şi situaţia agriculturii, a cărei criză structurală a fost accentuată de fenomenele climaterice extreme din ultimii ani, de declinul demografic şi de fărâmiţarea exploataţiilor agricole. În al treilea rând trebuie să veghem ca polarizarea bogăţiei să nu ducă la apariţia violenţei sociale. Avem nevoie de politici sociale adecvate, care să împartă mai echitabil fructele creşterii economice. Găsim perfect îndreptăţite reproşurile celor care spun că „duduitul” economiei româneşti nu se vede şi în realitate. Nu mai este vorba de o percepţie subiectivă, ci de o realitate care nu mai poate fi negată. Creşterea economică din ultimii şapte ani, oricât de viguroasă este ea pe hârtie, nu s-a tradus prin crearea de bunuri şi servicii publice esenţiale pentru dezvoltarea naţiunii române. mai mult, am asistat la o deteriorare a volumului şi calităţii bunurilor publice precum educaţie, sănătate, prestaţii sociale, ordine publică, transport. Asta indică o risipă ne-permisă a resurselor acestei naţiuni, lucru pe care nu trebuie să-l mai tolerăm. Creşterea economică fără dezvoltare este, ca multe alte lucruri în România, o expresie a specificului naţional al formelor fără fond. Şi nu vedem cum s-ar putea schimba lucrurile, dacă ne vom încăpăţâna să credem că reţeta succesului este egoismul lui „fiecare pentru sine”.

Consumatori din toate ţările, uniţi-vă!

Acum câteva zile, un jurnal, cunoscut de la o vreme mai degrabă sub numele de „Oficiosul”, a încercat să folosească pretextul unei iniţiative din Parlamentul European, Declaraţia Scrisă nr.88/2007, care cere investigarea şi remedierea abuzului de putere al marilor reţele de supermarketuri care operează în Uniunea Europeană, pentru a mai face un serviciu stăpânului de la Cotroceni. Vezi Doamne, doar Stolojan şi încă un vigilent din PD-L mor la Bruxelles de grija consumatorului român. După ce această ştirucă şi-a luat zborul, s-a aşternut tăcerea pe marginea subiectului, iar conţinutul Declaraţiei a rămas necunoscut românilor. Nici nu ne-am fi aşteptat la altceva. Reţelele de hipermarketuri s-au dezvoltat exploziv în România ultimilor şase- şapte ani. Iar presa scrisă a avut destule de câştigat de pe urma reclamei agresive pe care acestea şi-au făcut-o pe piaţa românească a publicităţii. Când ai clienţi cu conturi de publicitate atât de grase, nu-i inoportunezi cu rapoarte critice şi nu le pui în discuţie practicile de afaceri nu tocmai ortodoxe. Care au fost motivele pentru care eurodeputaţii solicită Direcţiei Generale Concurenţă ” să efectueze o anchetă privind efectele pe care concentrarea sectorului european de supermagazine le are asupra micilor întreprinderi, furnizori, lucrători şi consumatori şi, în special, să evalueze abuzurile legate de puterea de cumpărare care ar putea fi generate de o astfel de concentrare”, iar Comisiei Europene „să propună măsuri adecvate, inclusiv reglementări, pentru a proteja consumatorii, lucrătorii şi producătorii de orice abuz de poziţie dominantă sau de efectele negative identificate în cursul acestei anchete”? Lista acuzelor este destul de lungă: „pe întreg teritoriul UE, sectorul de vânzări cu amănuntul este dominat din ce în ce mai mult de un număr mic de lanţuri de supermagazine; aceşti distribuitori cu amănuntul devin în mod rapid „gardienii sectorului”, exercitându-şi controlul asupra unicului acces veritabil pe care îl au agricultorii şi alţi distribuitori la consumatorii din UE; informaţiile colectate în întreaga Uniune arată că marile supermagazine abuzează de puterea lor de cumpărare pentru a-i obliga pe furnizori (atât cei stabiliţi în UE, cât şi în afara UE) să îşi reducă preţurile la niveluri imposibil de susţinut şi pentru a le impune condiţii inechitabile; întrucât astfel de presiuni exercitate asupra furnizorilor au efecte negative atât asupra calităţii condiţiilor de muncă, cât şi asupra protecţiei mediului; consumatorii s-ar putea confrunta cu o scădere a diversităţii produselor oferite, a patrimoniului cultural reprezentat de acestea şi a numărului de puncte de vânzare cu amănuntul”. Nimic din ceea ce nu ştim şi noi. Cu largul concurs al Primăriei Generale, respectiv al lui Traian Băsescu şi al lui Adriean Videanu, dar şi a altor primari „de bine”, hipermarketurile au ajuns în chiar inima Capitalei şi a marilor oraşe din România. Pentru a-şi distruge concurenţa, formată din micii comercianţi de cartier, au practicat preţuri de dumping, promoţii agresive. Odată aceştia dispăruţi, graţie şi sprijinului lui Traian Băsescu, cel care, sub pretextul revenirii la legalitate, i-a alungat pe chioşcari, hipermarcheturile au dat tonul scumpirilor. Şi-şi impun preţurile, pentru că nu are cine să-i aducă la ordine. Nu ar strica să aflăm de la INS cu cât au contribuit hipermarketurile la reaprinderea inflaţiei, mai ales la alimente, în a doua jumătate a anului 2007. Este un spectacol patetic să vezi printre disperaţii consumului cu orice preţ, târând după ei cărucioare pline ochi cu „junk food”, în care E-urile sunt mai numeroase decât elementele din tabelul lui Mendeleev, tot mai mulţi pensionari şi sărmani care sigur nu fac parte din distribuţia filmului „România consumeristă” veniţi după o pâine sau un litru de lapte, pentru că lângă casă nu mai au de unde cumpăra! Abuz de putere din partea hipermarketurilor? Sigur că da! Iată doar un recent exemplu, dar nu de la noi, pentru că pe români statul nu-i apără de abuzurile monopoliştilor, ci pe monopolişti de nemulţumirea consumatorilor, motiv pentru care nu vom afla nimic despre astfel de practici. Exemplul vine din Franţa. Acolo, de vinerea trecută clienţii hipermarketurilor Leclerc nu vor mai găsi în rafturi produse precum „La vache qiu rit”şi crema Nivea, sub pretextul că producătorii impun tarife prea ridicate. Şi, atenţie!, nu e vorba de Cooperativa Doi Chiori, care nu are putere de negociere şi nici influenţă în media sau în politică, ci de transnaţionale cu cifre de afaceri de zeci de miliarde de euro, precum Beiersdorf! Firmele pedepsite ceruseră majorări de preţuri cuprinse între 18% şi 20%, motivate de creşterile preţurilor materiilor prime. În fapt, este vorba de peste 100 de produse ameninţate cu scoaterea de pe rafturi, cele şase retrase vineri, 1 februarie 2008, fiind un şantaj asupra celorlalţi furnizori. Modul agresiv în care cei de la Lecrerc negociază este cunoscut, dar de această dată se pare că au sărit peste cal. Problema este gravă, dacă ne gândim că hipermarketurile nu oferă, la urma urmei, decât nişte rafturi goale, multe dintre costurile desfacerii fiind suportate de producători şi în hipermarket. Vă mai amintiţi expresia de uimire şi încântare a proprietarilor de hipermarketuri din România, care-şi amortizează investiţiile cu o viteză demnă de Cartea Recordurilor? Din ce obţin ei profiturile nesimţite care îi fac să juiseze de plăcere? Cât despre încercarea lui Sarkozy din toamnă, de a-i aduce la raţiune pe proprietarii de hipermarketuri din Franţa, în scopul „nobil” de a păstra puterea de cumpărare a francezilor, ea a rămas un simplu exerciţiu de inutilitate! Tot săptămâna trecută hipermarketurile franceze au avut parte de o grevă dură din partea personalului, nemulţumit de timpul de lucru prea lung, de duminicile lucrate, de precaritatea locului de muncă, de salarii, de tratamentul rezervat lor de angajatori. Adevărul este că hipermarketurile devin tot mai impopulare printre europeni, cumpărători, producători sau angajaţi. Şi hipermarketurile trebuie să se aştepte la vremuri mult mai grele, dacă Declaraţia 88-2007 a Paralentului European va fi urmată de măsurile cerute de semnatarii ei Comisiei Europene. Un precedent există, de data asta în Statele Unite ale Americii. Cel mai mare angajator de peste ocean este nu statul american, ci lanţul de supermarketuri Wal- Mart. Cultura lor corporatistă a fost timp de decenii subiect de critice aspre, şi pe bună dreptate. Salarii mici, asigurări medicale aproape inexistente, mulţi angajaţi la negru, mai ales imigranţi ilegali, lipsa dialogului social. Cum le-a mers vestea pentru lăcomie şi nesimţire faţă de angajaţi, clienţi şi colectivităţile locale unde îşi au magazinele, şefii de la Wal-Mart s-au văzut puşi în situaţia de a nu-şi mai putea extinde reţeaua, oraşele unde doreau să deschidă noi magazine refuzându-le autorizaţiile de construcţie, unele prin referendum. Aşa s-au văzut obligaţi să schimbe foaia. Cum remarca The New York Times, acum discursul conducerii Wal-Mart sună de parcă ar candida la Preşedinţia Americii! Teme precum stimularea economiei, asigurările medicale, costurile medicamentelor, reducerea consumurilor energetice, protecţia mediului, alimentaţia sănătoasă au devenit prioritare pentru conducerea corporaţiei. Iar consumatorii au apreciat. Ca şi cetăţenii New Orleansului şi ai altor comunităţii afectate de uraganul Katrina, care au primit ajutoare întâi de la Wal-Mart şi abia mult mai târziu de la stat. Bine, sunt departe de vremea în care se va putea spune şi despre ei, ca despre General Motors, că „ce este bine pentru Wal-Mart, este bine pentru America”, dar este un început. Hipermarketurile europene ar face bine să înveţe din păţaniile confratelui lor american. Iar noi ar fi cazul să devenim consumatori responsabili, să nu mai acceptăm abuzul lor de putere. Consumatori din toate ţările, uniţi-vă!

Deranj mare!

Asist cu reală uimire, dar mai ales cu scârbă, la circul mediatic care însoţeşte decizia Curţii Constituţionale în cazul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate de avocaţii lui Dan Voiculescu, după decizia dată de CNSAS. Atâta rea voinţă şi lipsă de măsură din partea aripii extremiste şi paranoice a "societăţii civile" rar mi-a fost dat să văd! În ţara asta s-a murit şi se moare de foame, de boli sociale, se risipesc bani publici pe afaceri dubioase, dar GDS tace mâlc sau arată cu degetul spre stânga. Acum, când Curtea Constituţională le-a luat un instrument de control social, un mijloc de şantaj politic, GDS s-a reunit mai repede decât Consiliul Securităţii Naţionale, la Casa Albă, după atentatele din septembrie 2001. CNSAS este un organism parazitar şi inutil. Am fost verificat şi eu, după ce am preluat postul de consilier de stat la Cotroceni, în 2001. Şi la ce a folosit, în afară de faptul că a fost o ştire: xşi y de la Cotroceni au fost controlaţi şi sunt curaţi? Au fost verificaţi şi alţii. Li s-a dat verdict de necolaborare, până în momentul în care au călcat pe coadă pe cineva. După care brusc albul a devenit negru. S-au auzit acuze despre dosare fabricate. A verificat cineva dacă, după 1989, s-au distrus toate imprimatele, ştampilele, elementele de siguranţă ale documentelor oficiale ale Securităţii? Falsificatorii lor de documente chiar au ieşit la pensie? Nu cumva s-au reciclat în industria retrocedărilor? Iar din când în când mai "prestează" pentru vechiul loc de muncă? Mai mult, foşti securişti lucrează acum la CNSAS, chipurile "consilieri". Tot în 2001 am participat la o întâlnire a Preşedintelui Ion Iliescu, după un scandal mediatic legat de sediul CNSAS, cu membri ai consiliului de conducere, conduşi de cuplul de comici vestiţi ai dosarelor Dinescu-Pleşu. De fapt, ceea ce doreau ei era altceva, nu sediu: schimbarea legii, pentru a putea judeca şi da verdicte. I-am întrebat dacă sunt conştienţi că doresc să se transforme într-un sistem paralel de justiţie. Răspunsul a fost o criză de isterie a lui Dinescu. Recunosc că nu i-am rămas dator. Şi am avertizat că, mai devreme sau mai târziu, ceea ce fac ei va fi desfiinţat de Curtea Constituţională. Tot atunci am propus trecerea activităţii de studiu al dosarelor de securitate la Ministerul Justiţiei. Cred şi acum că este cea mai bună soluţie. Prima sarcină a CNSAS, ca departament al MJ, ar fi trebuit să fie identificarea tuturor cetăţenilor care au avut dosar de urmărire. Aceşti oameni urmau să fie invitaţi să-şi vadă dosarele şi să fie consiliaţi juridic. Dacă urmăriţii doreau să-i dea în judecată pe aceia care le-au adus prejudicii, era asistaţi de juriştii ministerului şi statul plătea toate cheltuielile de judecată. Iar dacă faptele nu erau prescrise, la pedeapsa din Codul Penal se putea adăuga una complementară, de interzicere a unor drepturi ale torţionarilor. Nu se condamna "Securitatea", dar erau condamnaţi torţionarii şi se făcea dreptate. Pedeapsa este individuală, nu colectivă. Şi încă ceva. De ce, timp de 18 ani, AFDPR-ul condus de Ticu Dumitrescu nu a declanşat nici-un proces împotriva torţionarilor? Nu-i cunoşteau? Haida-de! Nu s-a vrut aflarea adevărului, ci şantajarea unor oameni, iar unii au dorit doar sinecuri bine plătite de la stat.