Fugind de noi
Nu ştiu, mi se pare că ruptura dintre noi, ca indivizi, şi realitatea în care trăim devine pe zice ce trece tot mai mare. Un soi de refuz al realităţii. Trăim prin intermediari, chiar şi atunci când credem că suntem noi cei care ne conducem viaţa. Mereu intervine cineva între noi şi ceilalţi. O teamă difuză ne cenzurează orice gest, ne este din ce în ce mai greu să ne proiectăm imaginea în viitor. Nu pentru că este criză. Crize au fost mereu în viaţa fiecăruia dintre noi, chiar şi atunci când nu credeam că există aşa ceva. Ci pentru că nu mai avem idealuri.
Nu cred că a împinge un cărucior printre rafturile pline cu produse de mâna a doua într-un hipermarchet de mâna a doua sau a sta şase ore într-o coloană de maşini, pentru a eşua într-o staţiune jegosă şi a-ţi pune grătarul printre munţi de gunoaie este ceea ce-ţi trebuie pentru a visa.
Ne este teamă că nu avem pentru ce trăi, că nimic bun nu se întâmplă în jurul nostru, că totul este artificial: relaţiile dintre noi, mâncarea din farfurie, sânii unei femei apertisante, hainele, zâmbetul prietenilor. E un teatru al umbrelor, cu dialogurile scrise de un dadaist.
Şi ne calmăm teama asta împingând căruciorul printre rafturile pline de produse de mâna a doua, într-un hipermarket de lumea a doua, târându-ne ore întregi într-o coloană de maşini, pentru a eşua într-o staţiune de mâna a doua, pentru a trăi o vacanţă de mâna a doua. Ne petrecem viaţa fugind de noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu