Costurile alungării lui Ponta de la guvernare

Știu, mă repet. Dar ”conspirația” nu trebuie s-o căutați în clubul ”Colectiv”. Conspirația trebuie s-o căutați în DNA. Și nu privește ”mâna criminală care a pus focul”. Privește mâna interesată care a atașat în dosarul ăla de dare și de luare de mită transcrierea discuției ăleia inepte. Incendiul a fost accidental. Scăparea transcrierii în presă a fost ”crimă cu premeditare”. Și privește jocurile de putere din DNA-și foarte probabil și din SRI-declanșate de procesul de selecție și de numire a unui nou(vechi)șef la DNA. Poate că declarația ambiguă a noului ministru al Justiției, madam Prună, le-o fi dat unora idei, și speranțe.

Altceva este interesant însă în legătură cu incendiul din clubul ”Colectiv”. Felul în care s-au desfășurat evenimentele dovedesc faptul că exista un scenariu pentru îndepărtarea lui Ponta. Scenariu care începuse să se desfășoare, deși lipsea un pretext solid pentru a genera și o presiune din partea străzii. Rapiditatea cu care s-au desfășurat lucrurile după tragicul eveniment dovedește că lumea era în dispozitiv, iar moartea amărâților ălora a putut fi speculată prompt și profesionist.

Este evident că Ponta știa ce i se pregătește, cine îi pregătește și de ce. Altele sunt motivele pentru care a plecat. Oricât de proaste ar fi fost relațiile lui cu Iohannis și oricât de mult i-ar fi vrut pielea în băț și alții de la Cotroceni, dar și din propriul partid, nimeni n-ar fi riscat să se cațăre pe cadavre, pentru a schimba Guvernul. Totuși cineva a făcut asta. De ce? Care este adevărata agendă a lui Cioloș? Sau Cioloș e doar un paravan pentru alții?

Nu încerc să-l scuz pe Cioloș. Mie tipul mi se pare o legumă, incapabil să conducă un guvern. El e bun doar ca o rotiță într-un angrenaj, gândit și operat de alții. Nu s-a insistat asupra faptului că a venit cu un guvern în plic, făcut de alții, că nici acum nu pare să știe ce e cu unii dintre miniștri, ce vor ei și ce interese servesc. Cine i-a făcut guvernul este și cel care a comandat lichidarea lui Ponta. Asta este de domeniul evidenței. Dar este și lucrul cel mai greu de aflat.

Una peste alta, suveranitatea României a fost lichidată definitiv, acțiunea guvernamentală este paralizată, Parlamentul neutralizat, Cotrocenii sunt în plină confuzie-vedeți cum a bătut câmpii Mihalache, în emisiunea lui Radu Tudor-iar populația și mai confuză. Pospaiul ăsta de zăpadă a arătat incoerența și inacțiunea administrațiilor locale, cele mai multe cu șefi interimari, restul cu șefi care nu mai iau decizii, de frica DNA. Dacă se întâmpla ceva cu adevărat dramatic ne lua dracu scurt și fără drept de apel.

Cum episodul transcrierilor sper să-i vindece de iluzii și pe cei care cred că DNA și SRI pot conduce România în locul politicului, concluzia ar fi că, de fapt, nimeni nu conduce România. Ocupantul este, la rândul lui, incapabil să-și asume această sarcină. Explicit ar fi un dezastru de imagine pentru el, care s-ar adăuga altor fapte ce ar pune semnul egalității între el și puterea sovietică. Implicit nu are cu cine.

Am putea crede că alegerile pot rezolva această criză. Doar că nimeni nu mai are încredere în ele, iar presiunea asta tembelă pentru înlocuirea politicului cu ”societatea civilă” va da drept rezultat o situație și mai gravă. Recompunerea puterii politice este o sarcină aproape imposibilă. Pentru noi răul abia începe. Deja aceia care decid în economie încep să-și pună întrebări. Neîncrederea lor se va reflecta cât de curând în realitatea de zi cu zi a economiei. Urmează neliniștea socială, deja în creștere, și tot așa.

Alungarea lui Ponta se va dovedi extrem de costisitoare pentru toată lumea. Nu pentru că ar fi Ponta vreun geniu politic. Ci pentru că alungarea lui excede limitele funcționării normale a unui sistem democratic. N-o fi democrația soluția tuturor problemelor, dar lipsa ei este sigur sursa lor, a problemelor. Acum nimeni nu-și mai asumă sarcina prezervării sistemului democratic. Putem discuta motivele. Dar faptul, ca atare, este inacceptabil.

Ne-am întors în timp, în ultimii ani ai lui Ceaușescu. Când la fel totul era blocat, iar lucrurile mergeau din rău în mai rău, și nimeni nu vedea vreo soluție în cadrul sistemului. Asta a dus la schimbarea violentă din decembrie 1989. Nu ar fi inimaginabilă încă o schimbare violentă, dacă sistemul nu găsește resurse să funcționeze normal, fără amestecul unor grupuri de interese, interne și externe, care să nege interesul public și să exercite puterea în locul celor aleși de populație s-o facă.

Dacă oamenilor nu li se respectă libertatea de a alege, mai devreme sau mai târziu și-o vor lua cu forța. Cu toate costurile care derivă de aici. Ar fi trist să nu mai putem face lucrurile să funcționeze normal decât punând mâna pe par...

Viața, ca un vis suprarealist

Am un obicei, care poate părea straniu multora: în dimineața zilei de 1 ianuarie, la prima oră, indiferent de vreme, fac o plimbare, pe jos sau cu mașina, prin orașul pustiu. Totul a pornit de la Revelionul petrecut în armată, în 1973. Făceam armata la Otopeni, la Regimentul de Aviație Transport, în 1973 se reluase tradiție milităriei cu termen redus, înainte de facultate. Atunci Regimentul cuprindea și Escadrila Specială(transformată, după 1989, în Romavia, și falimentată cu grația cunoscută), cea care asigura zborurile prezidențiale și guvernamentale. În anul acela nu erau în dotare nici Il 62, nici B 707(acesta urma să vină în luna februarie 1974, parcă, am asistat la prima aterizare a lui pe Otopeni, într-o dimineață cețoasă), ci doar Il 18, vreo două Il 14(cu care zburase și Dej) și Li 2. Erau parcă și două Alouette 3, un Mi 8, și cam atât la partea VIP, deși Li 2 era folosit mai mult de parașutiști.

Programul era lejer, nu aveam a ne plânge. Puteam pleca în oraș, dar cum nu prea cunoșteam pe nimeni(locuiam încă la Slatina), am rămas în cazarmă, ca majoritatea colegilor. Pe 1 ianuarie aveam bilete la teatru, la Bulandra, sala de la Grădina Icoanei. Se juca, la matineu, Elisabeta I, cu Toma Caragiu, printre alții. Spectacolul abia se roda, era la a treia sau a patra reprezentație. Biletele mi le făcuse cadou un prieten al tatălui meu. Cineva a fost fericit în dimineața aceea: a găsit un bilet în plus!

Așadar, în amintita dimineață, pe o ceață cumplită, de nu vedeai la doi pași, am purces către aeroport, de unde pleca autobuzul-celebrul Sanos al Tarom, un fel de Rata pentru echipaje, dar și pentru călători, care lega Otopenii de centru-spre București. Avea mai multe stații, printre care și la Piața Romană. După cea mai lungă călătorie-ca timp!-între Otopeni și centru, pentru că nu era doar ceață, era și polei, am coborât în dreptul cinematografului Studio. Cum nu era nimic, dar nimic deschis, să beau o cafea sau un ceai, trebuia să omor ceva timp până la începerea spectacolului. Amănunt: eram în uniforma de terist, cu mantaua aia oribilă, grea și incomodă, model sovietic, pe care toți o uram, și cu la fel de celebra căciulă cu urechi de tekel, sau cum s-o numi cățelul ăla care pare mereu gata să zboare, dând din ele.

Fără alternativă, înfrigurat, învăluit de umezeala aia care te pătrundea până la os, singur în orașul pustiu(era vreo opt dimineața, până și bețivii ajunseseră pe undeva, pe la casele lor), am luat-o încet pe mijlocul bulevardului, pe dunga continuă, de la cofetăria Casata spre Scala, prin ceața densă. Un soldat nebun, o umbră cețoasă, mergând agale pe mijlocul bulevardului Magheru, cu mâinile în buzunarele mantalei, fără țel și fără țintă. Am mers așa până la Intercontinental, nederanjat de nimeni, ca în vată, în care singurul zgomot era cel făcut de tălpile bocancilor mei și de stofa aspră a mantalei.

A fost ca un soi de vis, un vis suprarealist, ca și viața noastră, până la urmă. Iar spectacolul care a urmat-absolut minunat!- a venit ca o continuare a visului de mai devreme. Și de atunci, în fiecare an, încerc să retrăiesc acel vis. Uneori îmi iese, alteori, nu. Dar eu încerc. Fac asta de 42 de ani. O viață...

Vreau să cred că, în acea dimineață, am avut un spectator al nebuniei mele. Pe Constantin Țoiu. Care descrie, în ”Galeria cu viță sălbatică”, roman publicat în 1976, o scenă asemănătoare. Un militar, care măsoară cu pasul, în pustietatea nopții, drumul de la Ateneu la cimitirul în care va fi înmormântat Arghezi. Poetului îi fuseseră organizate funerarii naționale la cerea lui Ceaușescu. Alt vis suprarealist.

Semne proaste anul are...

Nu există niciun motiv pentru care să credem că 2016 va fi un an bun, și în niciun caz unul mai bun decât 2015. Este an electoral, cu două runde: locale, și parlamentare. Violența politică, discurs, dar și acțiune, va cunoaște un maxim. Va fi anul confruntărilor oarbe, al decontării mizeriilor din ultimii patru ani. 

DNA și SRI vor fi principalii actori ai scenei politice. Se va repeta, la o scară monstruoasă, ceea ce s-a întâmplat în 2014, la prezidențiale. Asta fără să însemne că se va primeni clasa politică. Nu, asta va însemna doar că DNA și SRI își vor ”legitima” statutul de adevărați stăpâni ai României. 

Pe acest fond, al presiunilor instituțiilor de forță asupra instituțiilor democrației, guvernul Cioloș își va putea aplica nestingherit agenda ascunsă. Care înseamnă distrugerea totală a sectorului public din economie, și restrângerea drastică a celor din educație și sănătate. Măsurile pe care le vor lua vor face ireversibil cursul lucrurilor. Statutul de colonie se va definitiva, iar jaful bogăției naționale, și al valorii adăugate prin munca și inteligența românilor va atinge cote imposibil de atins în oricare altă țară din UE. Pierderea de suveranitate este definitivă. 

Nu există nicio forță, politică sau civică, în stare să se opună acestor evoluții. Partidele sau organizațiile civice ”noi” vor fi produsul serviciilor secrete, pentru fragmentarea puterii și pentru a împiedica organizarea unei posibile rezistențe interne față de aservirea totală a României intereselor străine. Nici măcar o revoltă socială, precum cea din decembrie 1989, nu este posibilă, câtă vreme există supapa emigrației economice. Doar atunci când se va îngrădi, la nivelul UE, libertatea de mișcare, ar putea fi posibilă o astfel de explozie socială. Evident, haotică și fără obiective, pentru că nu există nimeni care să transforme nemulțumirile și frustrările în revendicări și într-un program pentru schimbare. Sindicatele sunt moarte, partidele politice, la fel, societate civilă nu avem, ci doar forme cvasi-politice, care servesc interesele ocupanților României. 

Ce ne rămâne? Nu știu. De resemnați oricum suntem resemnați. Supunerea totală? Ca să ce? Va fi ocupantul mai milostiv cu noi? Nu, evident: va fi și mai nemilos! Pe termen scurt nu există soluții, iar pe termen lung vom fi toți morți...

La mulți ani!

Un bilanț, o perspectivă

        Anul 2015 a fost un an paradoxal, care sintetizează grava confuzie care domnește în politică și în societatea românească. Paradoxal, pentru că, în pofida unor evidente succese de natură economică, în pofida creșterii veniturilor populației și realei schimbări în bine a mediului de afaceri, inclusiv prin măsuri de natură fiscală, coaliția guvernamentală, în principal, dar și mediul politic, în general, au fost permanent sub presiune. O presiune care a dus, în cele din urmă, la înlocuirea unui guvern politic cu unul de ”tehnocrați” Înlocuire care doar aparent a fost justificată de cererile străzii. Altele par să fie forțele care au stat în spatele acestei schimbări, și de aici pericolele care ne pândesc în 2016, un am electoral. Pe care unii l-ar vrea pus sub semnul ”înnoirii clasei politice”.

        Se încearcă impunerea ideii că democrația reprezentativă trebuie înlocuită cu democrația ”străzii”. Lui Ion Iliescu i s-a reproșat că, în 1990, a vorbit despre o ”democrație originală” Ecouri ale acelor reproșuri se aud și acum. ”Originalitatea” se referea strict la adaptarea instituțiilor și mecanismelor democratice la situația de fapt a României post-totalitare, la revenirea la bicameralism, și așa mai departe. Modelul democratic nu este unic, există democrații, nu o ”democrație”. Unică ar fi, cum se încearcă acum în România, înlocuirea Parlamentului cu strada. Guvernul nu mai este controlat-și nu mai dă socoteală în fața lui-de Parlament, ci de așa zisa ”societate civilă”, care, prin componența ei, cum rezultă din ultimele consultări cu Guvernul, este un ansamblu de grupuri de interese economice, ce fac lobby, fără să pară că o fac.

        Marginalizarea Parlamentului și neasumarea Guvernului, în mod explicit, de către un număr de forțe politice, ne va costa. Atât în termeni de performanță economică, dar și administrativă. Va genera o contra-selecție în politică. Suntem cu nici cinci luni înainte de declanșarea campaniei pentru alegerile locale, și niciun partid nu și-a desemnat candidații pentru primării și consilii locale și județene. Nu au prezentat niciun program. Despre ce va fi vorba în aceste alegeri? Ce propun cetățenilor?

        Partidele însele sunt într-o evidentă criză, și de lideri, și de programe, și de identitate. Nu mai știu pe cine reprezintă, cui se adresează, și de ce. Dorința unora de a le destructura, de a le face nesemnificative în ecuația puterii, este generatoare de mari probleme. Una am menționat-o deja: calitatea democrației. Insatisfacția cetățenilor față de politic este justificată. Dar și cetățenii trebuie să fie conștienți că au partea lor de vină în contra-performanța politicului. Curățenie în partide nu face DNA, curățenie fac membrii lor. Unde au intervenit forțe exterioare politicului în acest proces, cum s-a întâmplat în Italia, rezultatul a fost contrar celui așteptat: o clasă politică și mai neperformantă, și mai lipsită de consistență, și mai ruptă de cetățeni și de realitățile lor. Așa ceva se întâmplă acum, în România.

        Procesele de gestiune administrativă, la orice nivel, sunt paralizate. Nu de lupta anti-corupție, necesară, și obligatorie, ci de arbitrarul ei, de seninătatea cu care se acceptă ”victimele colaterale”. Dar cel mai grav, în acest proces, este legarea sărăciei de corupție, și inducerea iluziei că singura măsură de reducere a sărăciei este combaterea corupției. Asta exonerează puterea publică de orice răspundere în combaterea activă a sărăciei. Bizar, și abuziv, DNA ajunge și instrument de combatere a sărăciei. Nu pentru așa ceva a fost înființată, nu are nici instrumente, nici puterea de a face așa ceva.

        La fel de iluzorie este și speranța că vom fi ”salvați” de noi forțe politice, care se vor naște din elanul reformist al ”străzii”. Partidele ”stare de spirit” au eșuat, peste tot în Europa. Pentru că stările de spirit sunt efemere, probleme economice și sociale, administrația, perene. Acest tip de partide nu pot decât să alimenteze frustrările cetățenilor, care se transformă în ură față de democrație și de politică. Exemple sunt, din păcate, tot mai multe, și în vechi și consolidate democrații din vestul Europei, cât și în Estul fost comunist. Tentația totalitară este tot mai puternică în ansamblul Europeni, și sunt din ce în ce mai mulți cei care cred că sistemul partidului unic nu era chiar atât de rău. Doar că nu de întoarcerea la totalitarism avem nevoie. Avem nevoie de politicieni onești și de partide deschise către societate, care să rezolve problemele oamenilor, nu să creeze altele noi.

        Un cuvânt și despre PSD. Partidul are o mare responsabilitate, fiind singurul partid parlamentar de stânga. O identitate de care pare că se rușinează. Nu cred că vrea cineva ca România să se alăture Poloniei, și să nu mai existe în viitorul Parlament niciun partid de stânga, ca acum, la Varșovia. Lipsa partidului din dezbaterea legată de salariul minim este o mare eroare, care va fi scump plătită în fața urnelor. Mulți se întreabă ce fel de partid mai este PSD: la putere, în opoziție? Această ambiguitate poate fi-și este!-considerată de mulți români drept o formă de lașitate. Care nu face bine nici PSD, nici stângii, în general.

        Sper ca anul ce vine, 2016, să nu anuleze, din cauza slăbiciunii partidelor politice și a democrației românești, tot ce am câștigat, în plan economic și social, în ultimii trei ani. Revenirea la ”austeritate” pare să fie adevăratul program de guvernare. Așa ceva nu se justifică, și nici nu mai poate fi suportat de cetățeni. Pentru că nu va aduce decât mai multă sărăcie, într-o societate dominată, și desfigurată, de sărăcie.

        Cred în viitorul democratic al României. Cred că partidele, clasa politică, pot să schimbe acest curs anti-democratic, ce nu anunță nimic bun. Pentru asta trebuie să existe și sprijinul cetățenilor. Ruperea lor de viața politică, refuzul de a-și asuma responsabilități civice, lasă deschisă calea celor care nu vor decât să folosească puterea pentru a obține și mai multe avantaje economice. Interesul public nu intră în vederile lor.

        Cititorilor blogului le urez sănătate, fericire, și un an nou mai bun. La mulți ani!

Avea dreptate moșu!

Acest text continuă, într-un fel, amintirile dintr-o vreme care, poate, merită o judecată mai nuanțată. Pentru că e greu să încapă sub etichete, oricât de ”cuprinzătoare” ar fi ele, atâtea vieți și destine. 

Anii 60, la Pitești. Ne mutasem din vechea casă, cea pomenită în episodul cu porcul bine crescut, la o stradă distanță, pe 1 Mai. Locuiam în același bloc cu Cornel Chiriac, cel care va face emisiuni la ”Europa Liberă” prin anii 70. Era o lume nebună. Oamenii ieșeau din stalinism cu un soi de frenezie de a trăi, dar și neîncrezători că zilele bune-și erau bune!-au să dureze. E drept, au durat mai mult decât am fi crezut, dar mai puțin decât ne-ar fi plăcut.

O parte din cei din gașca veselă a tatălui meu, partea ei ”medicală”, se mutase deja la București, unde începuse o carieră care va face din ei adevărate vârfuri ale medicinei. Alții emigraseră în Israel. Taică-meu avea foarte mulți prieteni evrei, din anii când lucrase în București. Începuse ca vânzător de ziare, pe la 9-10 ani-comuna din care venea el dădea covârșitoarea majoritate a vânzătorilor ambulanți de ziare din București-intrase apoi ucenic la fabrica de pâine Herdan-de unde i s-a tras TBC ul care l-a făcut să trăiască apoi doar cu un plămân-iar după război intrase în sindicat, unde i-a cunoscut pe evreii care i-au fost prieteni toată viața, care l-au încurajat să-și continue studiile, și care i-au salvat viața, procurându-i antibiotice, în faza critică a bolii.

A fost o vreme primar în comuna lui. Medicii i-au prescris ”odihnă”, drept pentru care s-a întors în sat, unde putea să găsească mai ușor alimente, mai ales că erau vremurile grele ale secetei din 46, care s-au resimțit ceva vreme. Consătenii l-au ales primar, probabil pe principiul actual, cel al ”primenirii clasei politice”, și al promovării ”tinerilor”. Avea 20 de ani! După vreun an de ”muncă în folosul comunității”, că vremurile erau grele, și banii mai degrabă virtuali, boala i s-a agravat, și a trebuit să se interneze într-un sanatoriu. Cei din sat, la plecare, îi luau deja cu privirea măsurile pentru copârșeu, iar babele repetau repertoriul de bocete de înmormântare. Spre dezamăgirea lor, a scăpat! Cu un plămân lipsă, dar viu!

A trecut relativ neșifonat prin anii staliniști, deși fusese membru al PSDR. Partid legat de mișcarea sindicală. Atunci când PSDR s-a ”unit” cu PCR, pesederiștii au intrat în noul partid cu tinicheaua gata legată de coadă. Și așa aveau să rămână până în 1989! Și-a urmat studiile, cum a putut, absolvind ASE ul. Mă rog, și-a văzut de ale lui, într-un fel sau altul. Dar cel mai bine i-a mers în anii 60 și 70, ca mai tuturor. Deși partidul avea, din când în când, sinistra idee să strice plăcerea oamenilor cu tot felul de stupidități. Una dintre ele era aceea de a scoate lumea la muncă în zilele de Paște și de Crăciun, pentru a dovedi ”ateismul” regimului. Tot ce obținea era un unanim ”Futu-vă muma-n cur de idioți!”, plus tâmpeniile de rigoare în astfel de situații, făcute de indivizi prea beți ca să mai aibă priză cu realitatea.

Cu aceste minunate ocazii activiștii de partid erau primii ușuiți pe ”teren”, să verifice rezistența populară în lupta cu superstițiile. Că totul se termina cu un măreț chiolhan-nu era activist care să nu-și fi avut prieten vreun primar, iar primarul vreun porc sau miel sacrificat, din motive de ateism acut, plus ceva licori bahice-era de la sine înțeles.

Așa că în ajun de Paști vine vecinul nostru, Tache, la taică-meu:

”Costică, amânăm băuta de duminică, trebuie să plec pe teren! Să verific starea însămânțărilor!” 

”Unde te duci, la Găiești?” întreabă taică-meu, vecinul Tache fiind din zona pomenită, și drumul, ce frumos, trecea prin Ștefănești, sursă de licori pentru amândoi. 

”Nu, mă! La Bradu și mai departe, spre Șerbănești. Tu știi mai bine: e vreo RATA spre sat duminica?”

Cum v-am povestit deja, șoferul care bătea drumurile alea cu RATA era un fel de rudă cu noi, și el ne ducea la bunici. Se pare că nu circula duminica. Și cum căutau ei ceva cu care să se ducă vecinul Tache pe teren, apare un bun prieten, inginer petrolist, un tip remarcabil. Nicu Lungu se ocupa de forajele din zonă, care zonă cuprindea și satul bunicilor. ”Costică, hai să te duc la ai tăi. Am probleme la o sondă, în zonă. După care trecem pe la ei”

Apăruse și mijlocul de transport. Se punea de un Paște cu adevărat fericit! Așa că, duminică dimineața, cei trei, plus șoferul, o iau ușor spre Bradu, cu gândul că se dusese dracului ziua de sărbătoare, dar și consolați că, la sfârșitul ei, pomenitul drac nu va fi chiar atât de negru. Pe drum, pustiu! Pe câmp, pustiu: nici roată de tractor! Campanie agricolă? Poate-n vis! Începea bine!

La Bradu, inevitabila barieră, coborâtă. În fața ei, o singură mașină, a lor. Iese din coșmelia ”de serviciu” un moș, manipulantul barierei. Se uită urât la ei, și-i întreabă, scurt: ”Mă, voi n-aveți sărbătoare?” Cei trei se consultă din priviri, și-i spun, în cor, șoferului: ”Întoarce!” Într-un sfert de oră erau înapoi la Pitești. La masa de Paști, spre uimirea soțiilor din dotare, care au fost mobilizate cu bucatele din meniul zilei. Mai greu a fost cu Milica, soția lui nenea Lungu, inginerul. Noi eram ușă în ușă cu Tache, deci nicio problemă!

Care a fost toastul zilei? ”Avea dreptate moșu!” 

emoticon grin

 Iar prin ședințele de partid dedicate celor două sărbători, cu instrucțiunile de a se verifica vigilența anti-religioasă a bravului popor muncitor, se auzea mai mereu o voce, rostind: ”Avea dreptate moșu!” Foarte puțini erau nedumeriți de acest veritabil strigăt de luptă. Erau fanaticii ”partidului”. Lor nu le spusese nimeni povestea!

PS: nu, Moș Gerilă nu i-a lăsat niciodată sub pom o motocicletă. Deși lui taică-meu i-ar fi plăcut foarte mult.

Securitatea și-a luat țara înapoi!

Știu că n-am să-mi fac mulți prieteni cu postarea asta. Am stat mult să mă gândesc până să-i dau drumul. Nu pentru că ar urma consecințe-posibile, dar asta e!-ci pentru că, până la urmă, e doar o voce în pustiu. 

V-ați întrebat-și eu cu voi-cine sunt cei care și-au ”luat țara înapoi”. Cetățenii? Puterea lor de a influența lucrurile e tot mai redusă. Suveranitatea poporului a ajuns o glumă sinistră! Un anume grup de politicieni, care a avut neplăcuta surpriză să primească un șut în cur, în 2012? Nu, deși unii revin la putere, pe ”tancurile” bruxelleze ale noului guvern. Dar nu sunt decât niște papagali, niște băgători de seamă, puși acolo unde sunt puși pentru a schimba cursul unor bani publici spre niște buzunare private ”alese”, pe care, după decenii, au să le ”descopere” cu uimire și urmașii Lulutzei. Iohannis? Deocamdată el își ia vacanțe lungi și dese. Și fiind adeptul metodei ”pas cu pas”, o să-și ia ”țara” înapoi în câteva milenii...

Atunci, prieteni, cine-i marele câștigător? Cum probabil bănuiți, câștigătoare este ”Securitatea”. Care înseamnă și vechii securiști, și actualii sereiști. De fapt înseamnă un întreg sistem, care a început să se dezvolte după Marea Unire din 1918, și a funcționat fără încetare până acum. Acest sistem a avut o caracteristică, extrem de periculoasă: a fost în primul rând o poliție politică. Și asta a rămas până în ziua de azi. 

Sistemele de acest gen au o clară continuitate, și nu pot fi distruse, fără grave consecințe pentru o națiune. Asta nu înseamnă că ne-ar fi mai rău fără ele: nu, ne-ar fi mai bine. Dar distrugerea sistemului ar echivala cu răspândirea infecției în tot corpul social. Lucru care s-a întâmplat, în 1989, după desființarea Securității. Toată mizeria strânsă în interbelic, și în comunism, s-a revărsat peste țară, a îmbolnăvit corpul social, a provocat crize cu repetiție. 

Dacă cineva crede că ”mineriada” a fost provocată de Iliescu, nu știe pe ce lume trăiește! Mineriada este primul avertisment al ”îngerilor căzuți” ai Securității, dat poporului român: ”Fără noi nu puteți trăi!”  Era doar un exemplu de ceea ce puteau face, dacă nu se îndrepta ”greșeala” desființării Securității. Și așa a apărut și s-a dezvoltat SRI. Credeți că SRI este altceva decât fosta Securitate? Ei bine, nu, nu este! 

Cine a făcut SRI? Cine a format noile cadre? Cine a preluat rețelele de informatori? Cine a curățat arhivele? Cine a creat sistemul nenorocit, care domină acum România? Cine a produs un președinte, poate doi? Securitatea! O Securitate care n-o să ierte niciodată desființarea sa, în decembrie 1989! De unde și veșnicele atacuri la adresa lui Iliescu, și permanenta redeschidere a unor dosare, atacurile tot mai virulente ale unor securiști notorii, gen Cristian Troncotă, fost profesor la Academia SRI, cel de la Timișoara, Filip Teodorescu, și ”istoricul” Alex Mihai Stoenescu, omul securității la Rombac, unde era subinginer. Cine vrea amănunte, le găsește. Și se naște așa un cult al generalului Vlad, recuperat de noul SRI, pe post de icoană, de meritoriu înaintaș. 

Se întinde, bine îngrijit, mitul Securității, în luptă eroică și plină de abnegație, cu odiosul KGB. Adoratorii Securității, și urmașii sereiști, surfează acum pe valul rusofobiei, pentru a lua ochii noii generații, care cunoaște istoria mai mult din tabloide! Realitatea este mai vulgară, și mai tragică! Securitatea a fost, chiar și în ceaușism, un colaborator fidel al serviciilor sovietice. Pentru care a prestat din greu, așa cum prestează acum pentru americani. Și serviciile secrete din interbelic, și din perioada războiului, gen SSI, au colaborat cu germanii. SSI se spune că n-a colaborat cu Gestapo-ul, ci doar cu Abwer ul. Da, și? 

Au servit cu slugărnicie ocupantul, indiferent cum s-a numit el, au făcut poliție politică, au fost sursă de mare corupție, au făcut afaceri. Cum au servit națiunea română? I-au vânat pe comuniști și pe legionari? I-au vânat pe dizidenți? Îi vânează acum pe politicieni și pe adversarii puternicului zilei? Dar românii ce-au avut de câștigat? Nimic! Absolut nimic! Ei au plătit și plătesc oalele sparte! 

A furat Securitatea secrete tehnologice? Pentru noi, sau pentru sovietici? A penetrat rețeaua Caraman NATO? Pentru noi, sau pentru sovietici? Au vândut arme cui vrei și cui nu vrei, în toate conflictele, și trecând peste toate embargourile? S-au folosit de teroriști împotriva Europa Liberă? Și noi ce-am câștigat? Știți de ce a ”fugit” Pacepa? Pentru că niște unii din Securitate, de care nici măcar el nu știa că există, l-au prins cu mâna în banii statului, când se pregătea să semneze acordul cu olandezii(nu vi-s dragi micuții ăștia, care ne dau nouă lecții de cinste?) pentru licența unui avion, avion care a fost un uriaș eșec! O făcea degeaba, sau pe bani? Bineînțeles că pe bani! 

Credeți că fără poliția politică, făcută de serviciile de informații ale României în interbelic, ar mai fi fost atât de drastică represiunea de după război? Da, Securitatea a fost formată de sovietici. Cu români proveniți din servicii precum SSI. Iar cei care au colaborat cu sovieticii, chiar și când relațiile Bucureștilor cu Moscova s-au răcit, n-au continuat colaborarea? N-au format, la rândul lor, alți securiști? Nu eram în comunitatea informativă a Tratatului de la Varșovia? Apropo: lui băsescu nu i s-au încrucișat drumurile la Anvers cu băieții din GRU? Că doar strângeau același lucru: informații militare...

Poliție politică, colaborare cu ocupantul, corupție cât cuprinde. Istoria bravă a serviciilor noastre. Acum, grație noilor tehnologii, controlul lor asupra societății poate fi total. Și li s-a dat mână liberă. Pentru că, spre deosebire de Iliescu și de Constantinescu, președinți care nu le-au folosit pentru a-și elimina adversarii politici, băsescu le-a folosit. Și recompensa a fost scoaterea lor de sub orice control, democratic sau nu. Serviciile controlează și politica, și economia, și societatea, în totală impunitate. Sunt, o repet, principala sursă de corupție. Și așa au să rămână. 

Și-au luat țara înapoi. O țară pe care se părea c-au pierdut-o, în 1989. S-au speriat degeaba. Noii stăpâni ai Estului le-au apreciat ”calitățile”, i-au recuperat, și-i folosesc fără prea multe probleme de conștiință. De fapt, fără nicio problemă de conștiință. Securiștii, vechi și noi, le-au pus pe tavă țara, cu tot ce are ea, inclusiv pe noi. Au vândut-o ieftin. Cum ieftin ne vând și pe noi. Au experiență, doar au vândut atâția evrei și nemți. Suntem sclavii, și țara e marfa, Securității. 

Ne vor ameți cu spectacolul ”anti-corupției”, ne vor arunca din când în când capul câte unui politician, devenit nefolositor, sau stânjenitor, vor dezgropa a suta mia oară ”revoluția” și ”mineriada”, ne vor spune cât de periculos rusul, și de asta trebuie să ne umble prin calculatoare, să ne asculte zi și noapte, își vor pune oamenii lor peste tot: în politică, în presă, în Justiție, vor distruge orice concurență a capitalului românesc pentru multi-naționale-nu gratis, că lecția cererii și ofertei o știu foarte bine!-și vor prospera. Acum au toate instrumentele de control: pot anula voința populară, exprimată prin vot, pot pune pe cine vor ei președinte, pot da jos guverne și premieri, pot pune guverne și premieri, controlează Curtea Constituțională, Justiția, controlează societatea civilă, presa, tot. Și câtă vreme nu-i deranjează pe ocupanți, nu-i deranjează nimeni. Ei sunt ”statul profund” Și așa ceva nu poate fi schimbat de nicio revoluție!  

   

Democrația de tinichea

Văd că este mare veselie în Franța, pentru că FN n-a câștigat nicio președinție de consiliu regional. Era de așteptat. Doar că bucuria este absolut cretină. FN este acum puternic ancorat în politica franceză, și în corpul electoral. Atenție! Are un corp electoral tânăr. Radicalitatea lor, a tinerilor, nu se mai regăsește nici în atitudinea stângii, nici în aceea a dreptei. Marine Le Pen are de unde crește, la fel și FN. Nu se va putea face abstracție de aceste lucruri. Nici n-ar fi sănătos. O prietenă din Franța se mira de ce votează francezii cu FN, când ăia ai lui Sarkozy cântă aproape aceeași melodie.

Or cânta aproape aceeași melodie, nu mă pasionează prea tare politica franceză. Dar sigur există o diferență majoră: componenta anti-sistem. Sarkozy nu are cum juca scena asta, pentru că francezii știu deja ce-i poate pielea. Cum știu ce le poate pielea și socialiștilor, care sunt niște caricaturi. Încearcă ceva nou. Deși Marine Le Pen nu este tocmai o prospătură. Dar ne place să ne amăgim, nu?

Problema politicului, am mai spus-o, este că a rămas fără puterea de a face ceea ce așteaptă oamenii. Oameni care se amăgesc că ”schimbarea clasei politice” este soluția. Nu este, nu are cum fi. Aici are dreptate Marine Le Pen. Democrația nu are sens în afara națiunii, iar națiunea nu are sens fără suveranitatea ei. Cum suveranitatea tuturor națiunilor se dizolvă în ”globalizare”, și democrația devine goală de conținut.

Așa că fie că-i alegi pe cei vechi, fie că votezi pe cei noi, rezultatul pentru alegător este același: zero!Iar profitorii campaniei pentru ”schimbarea politicului” știu că rotirea cadrelor e cea mai bună metodă de a ține sub control politicul. Să nu prindă rădăcini, să nu devină prea puternici, să nu se bucure de încrederea electoratului. Marine Le Pen a fost pe post de sperietoare. Victoria vechilor politicieni francezi, departe de a consolida democrația, o slăbește. Se va vedea în calitatea guvernării, în declin puternic în Franța, ca în întreaga Europă. Iar birocrații de la Bruxelles sunt și mai neputincioși decât politicienii la nivel național. Dovadă mizeria numită în România ”Guvernul de pe Cadavre”. Dacă vă închipuiți că Juncker și a lui ceată pot prelua sarcinile guvernelor naționale, se pot substitui lor, pot guverna mai bine, sunteți beți!

Suntem într-o fundătură. Alegerile din Franța asta ne spun. Și ne afundăm și mai mult. Spre furia cetățenilor. Indiferent de convingerile lor politice, ei știu că le merge din ce în ce mai rău. Și că nimeni nu le oferă soluții, ci doar lozinci, goale de conținut. Nimeni nu poate ști ce forme de manifestare vor lua frustrările lor, care sunt în principal de natură economică și socială. Sigur e că politicul nu mai are capacitatea de a le oferi răspunsuri. Ce va fi e greu de spus. Cert este că dezechilibrele se vor accentua. Când și cum se va produce ruptura, asta este o întrebare care cere un răspuns. Pe care nimeni nu-l poate da.

Cât despre FN, ei bine, francezii se vor întâlni cât de curând cu el, din nou, la prezidențiale. Iar restul europenilor vor avea parte, fiecare în țara lui, câte unul-sau mai multe-partide după chipul și asemănarea FN. Aceleași probleme, aceleași răspunsuri...

Un cântec vesel, de înmormântare...

Văd că se poartă demonizarea lui Donald Trump. Mie, unuia, tipul mi se pare o culme a mizeriei umane. Dar, pentru Dumnezeu! Nu el e problema, ci aceia care aderă la ideile lui, care se simt reprezentați de el. Cum problema sunt cei care aderă la ideile lui Marine Le Pen și se simt reprezentați de ea. Sau cei care fac același lucru cu Viktor Orban.

Da, ei nu sunt decât o hârtie de turnesol. Care ne arată adevărata stare a societăților respective, problemele lor, dar mai ales pericolul retragerii statului din funcțiile sale esențiale, un stat care-i lasă pe cetățeni singuri în fața furtunilor. Că indivizii citați mai sus nu rezolvă nicio problemă, ci generează altele noi, radicalizând mase largi de indivizi, accentuându-le frustrările, și făcând guvernarea și mai rea pentru cetățeni, e de domeniul evidenței. Dar la iraționalul actualelor politici economice și sociale cetățenii răspund la fel de irațional, lăsându-se seduși de discursurile populiste ale acestor politicieni oportuniști. Joacă ei cartea fricii, și asta le asigură succesul? Nici vorbă! Nu ei au inventat fricile astea. Ele sunt reale. Și nimeni, dintre politicieni, nu și-a refuzat apelul la frică, atunci când a crezut că-i folosește. Până și cei considerați ”culmi ale democrației”. Nu suntem zilnic bombardați cu vești proaste despre ”teroriști”, ”recesiune”, ”valuri de refugiați”, ”fanatici religioși”, ”comuniști”, ”putiniști”, și tot așa? E ceva nou în discursul celor trei?

Cei care au vrut să slăbească statul, și politicul, să golească de sens democrația, să-i lase pe cetățeni fără puterea pe care le-o dă suveranitatea lor culeg acum fructele otrăvite ale acțiunilor lor. Asta e: lucrurile merg din rău în mai rău, dezechilibrele economice economice și sociale se accentuează, sistemul actual se îndreaptă cu pași repezi către punctul de rupere. Ce noroc că orchestra de pe Titanic ne cântă un cântec vesel, de înmormântare: politicul corect.

De ținut minte

Dacă se merge pe pista evreiască(pentru că afacerea asta, în care este vârât Dan Andronic, este una etnică, fără nicio altă conotație), poate ajunge Lulutza și pe la Arhivele Naționale. Și de acolo și la o adevărată industrie de falsificat acte și de inventat ”moștenitori” evrei pentru diverse proprietăți din România. Care n-au aparținut în viața lor vreunui evreu. Doar că, fiind parte a ”industriei Holocaustului”, inventată de niște băieți deștepți, a funcționat ca unsă. Pentru că nimeni n-a ajut curaj să vorbească despre asta. Dacă deschidea gura era făcut negaționist, antisemit, călcat în picioare. Mai mult, ”băieții deștepți” s-au pus la adăpostul unor legi, care pedepsesc pe oricine se apropie prea mult de adevărul ăsta, legi care nu se justifică. Istoria nu se scrie prin tribunale.

Mă tem că deja a început operațiunea de limitare a pagubelor. Cei interesați au apăsat în disperare pe butoanele de panică. Și au obținut deja unele rezultate. Acum au nevoie de ceva timp, pentru a se organiza și pentru ripostă. Și o vor face. Cu succes. Dintr-un motiv simplu: în toată schema asta de spoliere a statului român sunt și membri-activi sau în retragere-ai unor servicii secrete străine. Dar ciumeții ăia de la SRI tac. Cum tac despre despăgubiri, deși cunosc schema de la ANRE de cel puțin opt ani. Timp în care au ținut capul la cutie. Ascunzându-se în spatele clasicului: ”Noi am informat factorul politic. Ne-am făcut datoria!” Da, vezi să nu! I-ai dat hoțului sarcina să se ancheteze. Vezi să nu se încoloneze băieții, și să se ducă în liniște spre pușcărie! Asta cu ”informatul” este varianta pozitivă, plină de elan patriotic. Pentru că la fel de bine se poate ca golani din SRI să fi ținut de șase ticăloșilor care au jefuit statul român, adică pe noi.

Ce am avea de așteptat de pe urma elanului justițiar al DNA? Nimic! Se duce și afacerea asta spre uitare, alăturându-se celebrelor Microsoft și EADS, dar și altora, mai puțin celebre, dar la fel de păguboase. Este doar o altă supapă de siguranță, deschisă pentru a mai elimina presiune din sistem. Nu este prima oară când se întâmplă asta. După care nu se întâmplă nimic.

PS: trebuie să fii tâmpit, sau să te cheme Rareș Bogdan, să crezi că vin americanii și fac curat în afacerile astea cu ”restituirile”, când ei sunt vârâți până în gât în aceste afaceri, vezi Gitenstein și viermuiala americană din jurul ”Fondului Proprietatea”. Vorba bancului: nu oricine te scoate din căcat îți vrea binele. Poate vrea doar eliminarea concurenței...

PPS: cele mai multe surprize le-am avea dacă s-ar merge pe filiera maghiară a retrocedărilor, vezi Nădășel. Am putea afla că, de fapt, Marea Unire din 1918 mai există doar pe hârtie. Dar cui îi pasă. Fiecare dintre ăștia își ia țara înapoi. Cu noi, cu tot. Iar noi luăm carea bejaniei. Adică facem ce știm noi mai bine.

Pomană tehnocrată pentru patroni.

Ministrul Finanțelor refuză să aplice mărirea salariului minim pe economie de la 1 ianuarie 2016, pe motiv că ”scade competitivitatea economiei românești” , și e nevoie de un ”studiu de impact”. De ce studiu de impact poate fi vorba, de vreme ce din 2012 el, salariul minim, tot crește, cu sume ridicole, ca și asta ce trebuia aplicată, și nimeni nu s-a plâns de scăderea ”competitivității”. Să fie vechea marotă a tâmpiților ”de dreapta”, care tot urlă că PSD e ”comunist”? Sau e doar o pomană tehnocrată pentru bieții patroni, care nu mai prididesc să-și plătească decent angajații?  
    

PSD este constant atacat pe tema ”comunismului” său, care este un soi de păcat originar al partidului. Au curs valuri de cerneală, și de manifestanți!-pe această temă. În România e o adevărată isterie pe tema asta. Care are ecouri și în partid, din păcate. Cum adesea e bine să și cercetezi, nu doar să crezi, am vrută să văd cum se reflectă, spre pildă, ”comunismul” PSD în Indicele Libertății Economice, publicat în fiecare an de Fraser Institute. Menționez că Raportul pentru 2015 reflectă situația de la sfârșitul anului 2013. Dacă ar fi luate în calcul reducerile de taxe și de impozite, scăderea cheltuielilor cu funcționarea instituțiilor statului, probabil că România ar fi și mai sus de locul 17, pe cât se află în prezent. Practic la egalitate cu SUA, care este pe 16!

 S-o luăm metodic. În anul 2000, după guvernarea dreptei, România, cu un scor de 5,27, se afla pe locul 110 în lume. În 2005, după patru ani de guvernare ”comunistă” a PSD, soldată cu relansarea economiei, cu încheierea negocierilor și apoi semnarea Tratatului de Aderare la UE, România se afla, cu scorul de 7,22, pe locul 51! O medie de zece locuri pe an avans! Nu e rău, pentru niște comuniști. După cinci ani cu dreapta, în 2010, cu 7,45, România ocupa locul 34.  O creștere anuală mult mai lentă, semn că reformele în direcția creșterii libertății economiei au încetinit, că anumiți parametri, în zona cheltuielilor guvernamentale, n-au fost cei așteptați. În 2012, când PSD revine la guvernare, eram pe locul 22, cu 7,57, și în 2013 pe 17, cu 7,69. Semn că, din nou, ”comuniștii” din PSD îngrădesc libertatea economică, nu?

 Ce spun aceste cifre, până la urmă? Că, de fapt, nu există politici de stânga, sau de dreapta, în economia actuală, ci doar politici bune, și politici proaste. Iar ”comuniștii” din PSD au aplicat politici bune și în timpul guvernării Adrian Năstase, și în timpul guvernării Ponta. Dar, spre deosebire de dreapta, PSD a avut decența de a însoți aceste reforme economice, destinate creșterii libertății economice, de măcar câteva măsuri sociale, care să micșoreze impactul lor asupra marii majorități a românilor. Creșterea salariului minim a fost una dintre ele. Cum spuneam, anemică, dar reală. Pentru că e cazul să o spunem: creșterea gradului de libertate economică are și costuri, nu doar beneficii. Aceste costuri, în plan social, trebuie făcute suportabile, iar asta implică intervenția statului. O intervenție inteligentă, care să se adreseze categoriilor sociale cele mai fragile. Dar tehnocrația, care salvează România de la dezastrul adus de guvernarea ”de stânga”, începe de unde n-ar fi trebuit s-o facă: de la anularea compensațiilor sociale. 

Guvernul Cioloș este total în contratimp cu realitatea. Se situează de partea capitalului, exact când era nevoie ca nu numai statul să participe la compensarea acestor costuri, ci și aceia care profită cel mai mult de pe urma creșterii gradului de libertate economică. Și patronii au responsabilități sociale. Libertatea de a întreprinde, în sine, nu înseamnă nimic fără o forță de muncă educată, calificată, sănătoasă, care se bucură de fructele muncii ei. Dar, de! Te pui cu mintea tehnocratului?!  
   

        PS. Criteriile după care se judecă libertatea economică, și evoluția poziției țării noastre în clasament, sunt:

 1. size of government: expenditures, taxes, and enterprises;

 2. legal structure and security of property rights; 

3. access to sound money; 

4. freedom to trade internationally; and 

5. regulation of credit, labor, and business.

Asta înseamnă că și criteriile după care se judecă gradul de competitivitate al unei economii nu se reduc la mărimea salariului minim. Dacă ar fi așa, ne-am întoarce la sclavagism, peste tot în lume. Ca să fim toți ”competitivi”. Astea fiind zise, aștept sindicatele, cu Festivalul Bucuriei de a fi Conduși de Tehnocrați. Că politicienii le puțeau! Hai cu ”Pinguinul!”

Furia privatizării 2.0

Revenind asupra furiei privatizatoare, care crește iar în România. Trebuie să facem o distincție clară între ”proprietate” și ”administrarea proprietății”. Tragedia Estului post-comunist, mai ales a unor țări precum România, vine din confuzia dintre proprietate și administrarea ei. Faptul că avem proprietate publică, sau privată, devine irelevant în raport de felul în care sunt ele folosite.

Privatizarea nu garantează în niciun fel succesul unei afaceri. Reamintesc: peste 80% dintre privatizările făcute în ultimii 23 de ani au eșuat! În principal din cauza managementului defectuos, și fraudulos! Și la fel de important mi se pare procentul extrem de ridicat de eșecuri în mediul de afaceri privat. Nu există date fiabile, dar putem considera o cifră similară eșecurilor din privatizare.

Asta îmi aduce aminte de un interviu, citit în L Expansion, cred, în primele luni după Revoluție. Tocmai venise la Moscova Jeffey Sachs, să-i vândă lui Gorbaciov ”terapia de șoc”. Până la urmă i-a vândut-o bețivului ăluia de Elțîn, cu rezultatele cunoscute. Cei de la revista economică franceză fac deci un interviu cu un vicepreședinte al Renault, fost cetățean sovietic, care alesese ”libertatea” prin anii 60, un tip extrem de deștept. Care este întrebat despre ”terapia de șoc și despre privatizarea pe un dolar”. Iar tipul spune: eu, în locul celor de la Moscova, aș închiria economia sovietică managerilor străini. Urma o argumentație extrem de solidă. Ce pleca de la slaba calitate a managementului din URSS, și din întreg Estul.

Vi se pare că în 25 de ani România are o clasă de manageri performanți în sistemul privat? Acceptăm că ăia din public sunt vai mama lor, deși nu e chiar adevărat. Dar în privat cum e? Câte mari, sau mai mici companii, cu succes pe piață, sunt conduse de români? Am importat manageri. Cu ce rezultat? Vezi Tarom, vezi CFR, și tot așa.

Ce îmi garantează că privatizarea sănătății va duce la o creștere a calității actului medical? Că asta nu e totuna cu schimbarea paturilor și cumpărarea de cearceafuri noi. E vorba de mult mai mult.

Vă mai amintiți nebunia de la începutul lui 2005, când au fost dați afară de la conducerea spitalelor medicii, și înlocuiți cu ”manageri profesioniști”? Care a fost marea lor realizare? Spolierea fondurilor publice din sănătate, începând cu așa zisa externalizare a serviciilor, de la analize la curățenie și la catering. A făcut cineva vreo socoteală, să vadă cât de bună a fost decizia, dacă s-au făcut economii prin externalizare? Nu, pentru că, de fapt, s-a intenționat crearea unui mecanism de furt din banii publici. Mecanism care funcționează bine-mersi, și acum.

Putem discuta mult și bine despre asta. Ideologic a fost creat un mecanism discriminatoriu, două tipuri de proprietate: cea privată, bună, sfântă, garantată și protejată de stat, și una publică, rea, care trebuie desființată cu orice preț, iar până atunci, jefuită fără milă, cu binecuvântarea statului, și sub ochii lui blajini. Acest statut diferențiat pentru una și aceeași categorie ne-a sărăcit până la insuportabil. Și sărăcirea va continua.

Rămâne de văzut dacă și privată 100%, economia românească va fi mai performantă. Eu pariez pe nu. Pentru că nu natura publică sau privată contează, ci calitatea administrării ei. Capitol la care suntem praf și pulbere. Și nu avem cum ne reveni prea curând.

Pax Americana: sfârșitul.

Știți care-i problema lumii în momentul ăsta? Faptul că SUA nu știu ce mai vor. Au devenit impredictibili. Lumea știe doar ce ar vrea Washingtonul. Dar știe și faptul că americanii nu au mijloacele și resursele pentru ceea ce ar vrea. Până când americanii își redefinesc obiectivele, și le pun în acord cu mijloacele și resursele de care dispun, vom traversa o perioadă extrem de turbulentă, și de plină de pericole. Avionul doborât de turci este doar un avertisment dat de americani rușilor. Doar că rușii sunt în Siria din cauza impotenței și imbecilității americanilor. Care au complicat lucrurile pentru că nu au știut ce vor, nici cu ”primăvara arabă”, nici cu ”exportul de democrație”, nici cu ”nation building”, nici cu schimbările de regim, și nici cu gestionarea relației Israelului cu lumea arabă.

Pentru a nu pierde și mai mult teren, SUA folosesc mișcări fundamentaliste, precum ISIS, pentru a ține ocupate Uniunea Europeană, Rusia și China. Dar nu numai, ci și extremiștii de dreapta, neofasciștii din Ucraina, spre pildă. Doar nu credeți că aceia care au aruncat în aer stâlpii de înaltă tensiune ai rețelei care aprovizionează Ucraina au acționat de capul lor? Sau că sistemele anti-aeriene Peciora 2 D au fost vândute de Kiev Qatarului, care le dă mai departe ISIS, fără aprobarea Washingtonului? 

Acum principalul obiectiv al americanilor este să împiedice reluarea relațiilor normale dintre Rusia și UE. Apropierea Rusiei de Franța, în combaterea ISIS, nu le convine. Intervenția Rusiei în Siria nu convine nici Turciei. Care face bani buni din traficul cu petrol și cu arme către ISIS și alții ca ei. Principalul beneficiar al traficului cu petrol este fiul lui Erdogan. Nu e puțin lucru să pierzi o mie de camioane-cisternă în două sau trei zile!

În acest moment NATO este chemat să gestioneze situația creată de Erdogan, la cererea și cu aprobarea americanilor. Care nu pot face față situației-sau nu vor s- rezolve-dar nici nu-i lasă pe alții s-o facă.  Iar reacția Chinei nu se va lăsa nici ea așteptată prea mult. Cineva se întreba de ce cumpără frenetic petrol chinezii. Uite de ce!

Bine ar fi ca lucrurile să se oprească aici. Dar nu se vor opri. Pentru că americanii nu sunt dispuși să accepte realitatea: că nu pot să facă ceea ce ar vrea să facă. Se comportă ca și când ar putea. Poate așa mai impresionează niște proști ca noi. Dar atât. 

Nenorocirea este că, în condițiile actuale un război generalizat nu rezolvă lucrurile. Iar războaiele locale, gen Irak și Afganistan, cu atât mai puțin. Singura soluție rămâne o tranziție relativ liniștită, negociată, de la lumea unipolară, la una multipolară. În care regulile să fie scrise de toți, nu doar de SUA.  Pax Americana a fost o iluzie, și a luat sfârșit. Ce va fi? Dacă mai trăim, vom afla. Dacă nu, nu! Simplu...

Un tragic cerc vicios.

Încerc să fiu scurt: există o explicație simplă a eșecurilor în serie ale serviciilor secrete occidentale în a preveni atacurile teroriste, pentru că nu doar francezii au zbârcit-o. Au eșuat și englezii, și spaniolii, și belgienii. Serviciile lor suferă-ca și SRI, de altminteri!-de sindromul ”Curul pe scaun și căștile pe urechi!” S-au birocratizat. Lucrătorii sunt ”funcționari publici cu statut special”, nu militari, care acționează la ordin. Mizează mult prea mult pe tehnologie. Cred că dacă strâng foarte multe date despre fiecare cetățean, pot să-i detecteze pe aceea care prezintă riscuri de securitate. Nu pot, dovadă atentatele de la Paris.

Să-i lăsăm pe zgubiliticii de prin toate cotloanele lumii, care postează pe YouTube faptele lor de vitejie. Ăia sunt niște cretini. Cei care planifică și execută atentatele din Europa sunt din altă specie. Nu se mai dau pe Internet, și nici pe nu prea mai discută la telefon. Au evidente cunoștințe de contraspionaj, semn că au avut profesori buni, care profesori au învățat de la profesioniști, din țările pe care acum le atacă. Sunt cetățeni ai țărilor atacate, sau din țări europene membre ale Spațiului Schengen. Au o mare autonomie în alegerea țintelor și a momentului atacului. Dispun de finanțări care nu atrag atenția, cel mai adesea în bani lichizi. Este foarte probabil să-și fi făcut din timp depozite de arme, muniții și explozivi, pentru a nu atrage atenția asupra lor, căutând să le procure de pe piața neagră.

Mai mult, formează grupări închise ermetic, greu de penetrat din afară. În general sunt rude. Au grijă să nu fie reperați în prezența unora care știu că sunt în atenția serviciilor secrete. Și, ce-i și mai rău, învață din propriile erori, dar cunosc bine și slăbiciunile poliției și serviciilor de securitate. Este un război asimetric, dus într-un spațiu cu totul nou.

Mai este ceva: misiunea lor este ușurată de ruptura tot mai mare dintre stat și cetățean, de neîncrederea cetățeanului în stat, în capacitatea lui de a fi partenerul cetățeanului, de a rezolva problemele lui. Serviciile au greutăți în a învinge reticențele cetățenilor, de a-i convinge să coopereze. De ce? Tocmai din cauza abuzurilor lor, de genul supravegherii generalizate. Oamenii le privesc chiorâș, pentru că atentează la libertatea lor. Iar fără colaborarea cetățenilor, serviciile nu pot face mare lucru. Pare că serviciile de informații au uitat care le sunt prietenii, și care dușmanii. Iar când cetățenii devin dușmanii, nimic nu mai funcționează.
Un cerc vicios, care devine tragic. Avem la ce medita.

”Să ne luăm suveranitatea înapoi!”

Ca să înțelegeți ce ne așteaptă: Parlamentul European este un fel de pielea pulii, în raport cu Comisia Europeană. Un spanac decorativ. Participă, dar nu se bagă. Știu, unii au să-mi sară în cap. Dar așa este. Practic, controlul Parlamentului de la Bruxelles asupra Executivului, a Comisiei Europene, este extrem de firav, și pe teme marginale. Iar ca lucrurile să fie și mai grave, Comisia Europeană are și ea un stăpân, Consiliul European, un super-executiv, format din șefii de stat și de guvern ai celor 28. Peste ei domnește ”președintele Europei”. Asta în teorie. Că în practică totul este dominat de Germania. 

Cioloș cu modelul ăsta a venit. Pur și simplu va ignora Parlamentul. Care și așa este fragilizat de campania deșănțată de demonizare a lui. Citiți cu atenție așa-zisul program de guvernare. Care este o totală negare a funcționării democratice a României, o anulare a prevederilor constituționale în materie de raporturi între instituții. România nu-și va schimba sistemul politic, evoluând spre o republică prezidențială. Nu, se va transforma într-o republică birocratică de rit bruxellez.  În fond, ce control au cetățenii europeni asupra monstrului birocratic de la Bruxelles? Niciuna! Asta justifică interesul tot mai scăzut față de Europa, de politica europeană, de cetățenia europeană. 

Treceți peste limbajul meu. Este o formă de manifestare a frustrării față de sărăcia dezbaterii publice de la noi. Care nu atinge niciuna dintre temele esențiale pentru viitorul nostru. 

Nu-l condamn pe Cameron, deși este un populist fără margini, și un șantajist ordinar în raport cu Uniunea Europeană. Dar în multe puncte nemulțumirile lui sunt întemeiate. Este nevoie de o reformă DEMOCRATICĂ a Uniunii Europene. În care să se pună serios problema definirii limitelor transferului de suveranitate între statele naționale și birocrația de la Bruxelles. Democrația înseamnă să respecți suveranitatea poporului. 

Nu am glumit cu deviza ”Să ne luăm suveranitatea înapoi!” Este exact ce vor TOATE națiunile europene. Asta nu înseamnă destrămarea Uniunii, ci punerea sub control a birocrației, care a ucis proiectul european, transformându-l într-un totalitarism de sorginte fascistă. 

De asta guvernul condus de Cioloș trebuie să fie respins în Parlament. Respingerea lui ar fi o victorie a democrației. Nu se va întâmpla nimic dacă un birocrat sinistru și mărginit NU va fi premierul României. Este nevoie de un premier politic, care să formeze un guvern politic, asumat de o majoritate politică. Strada are rostul ei. Dar nu poți renunța la suveranitatea poporului și la democrație, pentru că niște unii hăulesc prin oraș câteva ore. 

Ceata aia de moluște lașe din Parlament, strânse cu ușa de DNA, și șantajate de SRI, ar putea avea măcar un moment de demnitate, care i-ar spăla toate păcatele, respingând farsa tragică a ”Guvernului pe Cadavre”. Dacă nu o fac, legitimează revenirea la totalitarism. Și de aici înainte totul este posibil...