Acest text continuă, într-un fel, amintirile dintr-o vreme care, poate, merită o judecată mai nuanțată. Pentru că e greu să încapă sub etichete, oricât de ”cuprinzătoare” ar fi ele, atâtea vieți și destine.
Anii 60, la Pitești. Ne mutasem din vechea casă, cea pomenită în episodul cu porcul bine crescut, la o stradă distanță, pe 1 Mai. Locuiam în același bloc cu Cornel Chiriac, cel care va face emisiuni la ”Europa Liberă” prin anii 70. Era o lume nebună. Oamenii ieșeau din stalinism cu un soi de frenezie de a trăi, dar și neîncrezători că zilele bune-și erau bune!-au să dureze. E drept, au durat mai mult decât am fi crezut, dar mai puțin decât ne-ar fi plăcut.
O parte din cei din gașca veselă a tatălui meu, partea ei ”medicală”, se mutase deja la București, unde începuse o carieră care va face din ei adevărate vârfuri ale medicinei. Alții emigraseră în Israel. Taică-meu avea foarte mulți prieteni evrei, din anii când lucrase în București. Începuse ca vânzător de ziare, pe la 9-10 ani-comuna din care venea el dădea covârșitoarea majoritate a vânzătorilor ambulanți de ziare din București-intrase apoi ucenic la fabrica de pâine Herdan-de unde i s-a tras TBC ul care l-a făcut să trăiască apoi doar cu un plămân-iar după război intrase în sindicat, unde i-a cunoscut pe evreii care i-au fost prieteni toată viața, care l-au încurajat să-și continue studiile, și care i-au salvat viața, procurându-i antibiotice, în faza critică a bolii.
A fost o vreme primar în comuna lui. Medicii i-au prescris ”odihnă”, drept pentru care s-a întors în sat, unde putea să găsească mai ușor alimente, mai ales că erau vremurile grele ale secetei din 46, care s-au resimțit ceva vreme. Consătenii l-au ales primar, probabil pe principiul actual, cel al ”primenirii clasei politice”, și al promovării ”tinerilor”. Avea 20 de ani! După vreun an de ”muncă în folosul comunității”, că vremurile erau grele, și banii mai degrabă virtuali, boala i s-a agravat, și a trebuit să se interneze într-un sanatoriu. Cei din sat, la plecare, îi luau deja cu privirea măsurile pentru copârșeu, iar babele repetau repertoriul de bocete de înmormântare. Spre dezamăgirea lor, a scăpat! Cu un plămân lipsă, dar viu!
A trecut relativ neșifonat prin anii staliniști, deși fusese membru al PSDR. Partid legat de mișcarea sindicală. Atunci când PSDR s-a ”unit” cu PCR, pesederiștii au intrat în noul partid cu tinicheaua gata legată de coadă. Și așa aveau să rămână până în 1989! Și-a urmat studiile, cum a putut, absolvind ASE ul. Mă rog, și-a văzut de ale lui, într-un fel sau altul. Dar cel mai bine i-a mers în anii 60 și 70, ca mai tuturor. Deși partidul avea, din când în când, sinistra idee să strice plăcerea oamenilor cu tot felul de stupidități. Una dintre ele era aceea de a scoate lumea la muncă în zilele de Paște și de Crăciun, pentru a dovedi ”ateismul” regimului. Tot ce obținea era un unanim ”Futu-vă muma-n cur de idioți!”, plus tâmpeniile de rigoare în astfel de situații, făcute de indivizi prea beți ca să mai aibă priză cu realitatea.
Cu aceste minunate ocazii activiștii de partid erau primii ușuiți pe ”teren”, să verifice rezistența populară în lupta cu superstițiile. Că totul se termina cu un măreț chiolhan-nu era activist care să nu-și fi avut prieten vreun primar, iar primarul vreun porc sau miel sacrificat, din motive de ateism acut, plus ceva licori bahice-era de la sine înțeles.
Așa că în ajun de Paști vine vecinul nostru, Tache, la taică-meu:
”Costică, amânăm băuta de duminică, trebuie să plec pe teren! Să verific starea însămânțărilor!”
”Unde te duci, la Găiești?” întreabă taică-meu, vecinul Tache fiind din zona pomenită, și drumul, ce frumos, trecea prin Ștefănești, sursă de licori pentru amândoi.
”Nu, mă! La Bradu și mai departe, spre Șerbănești. Tu știi mai bine: e vreo RATA spre sat duminica?”
Cum v-am povestit deja, șoferul care bătea drumurile alea cu RATA era un fel de rudă cu noi, și el ne ducea la bunici. Se pare că nu circula duminica. Și cum căutau ei ceva cu care să se ducă vecinul Tache pe teren, apare un bun prieten, inginer petrolist, un tip remarcabil. Nicu Lungu se ocupa de forajele din zonă, care zonă cuprindea și satul bunicilor. ”Costică, hai să te duc la ai tăi. Am probleme la o sondă, în zonă. După care trecem pe la ei”
Apăruse și mijlocul de transport. Se punea de un Paște cu adevărat fericit! Așa că, duminică dimineața, cei trei, plus șoferul, o iau ușor spre Bradu, cu gândul că se dusese dracului ziua de sărbătoare, dar și consolați că, la sfârșitul ei, pomenitul drac nu va fi chiar atât de negru. Pe drum, pustiu! Pe câmp, pustiu: nici roată de tractor! Campanie agricolă? Poate-n vis! Începea bine!
La Bradu, inevitabila barieră, coborâtă. În fața ei, o singură mașină, a lor. Iese din coșmelia ”de serviciu” un moș, manipulantul barierei. Se uită urât la ei, și-i întreabă, scurt: ”Mă, voi n-aveți sărbătoare?” Cei trei se consultă din priviri, și-i spun, în cor, șoferului: ”Întoarce!” Într-un sfert de oră erau înapoi la Pitești. La masa de Paști, spre uimirea soțiilor din dotare, care au fost mobilizate cu bucatele din meniul zilei. Mai greu a fost cu Milica, soția lui nenea Lungu, inginerul. Noi eram ușă în ușă cu Tache, deci nicio problemă!
Care a fost toastul zilei? ”Avea dreptate moșu!”
emoticon grin
Iar prin ședințele de partid dedicate celor două sărbători, cu instrucțiunile de a se verifica vigilența anti-religioasă a bravului popor muncitor, se auzea mai mereu o voce, rostind: ”Avea dreptate moșu!” Foarte puțini erau nedumeriți de acest veritabil strigăt de luptă. Erau fanaticii ”partidului”. Lor nu le spusese nimeni povestea!
PS: nu, Moș Gerilă nu i-a lăsat niciodată sub pom o motocicletă. Deși lui taică-meu i-ar fi plăcut foarte mult.
Un comentariu:
Acum vreo două ceasuri m-am întors acasă dintr-o vizită la nişte rude apropiate. Ce coincidenţă! Între cele ce sporovăirăm la masă, la un pahar de vin şi-o friptură, mă jur că a fost ceva chiar pe tema asta, deşi într-o notă oarecum diferită, bag seamă. Îi spuneam gazdei că în drum spre ea observasem o forfotă de zi obişnuită, deşi azi a fost a doua zi de Crăciun. Toate magazinele şi buticurile deschise, lume la cumpărături bine-mersi pînă şi la piaţă, aglomeraţie de maşini de sîmbătă normală prin oraş, RATB-ul din plin la muncă, stridenţa sirenelor de salvare, loganurile poliţiei, spălătoriile auto, cofetării, localuri, şi ce alte alea voi mai fi văzut pe geamul autobuzului. Aproape nimic deosebit. Iată, mi-am zis, în Românica totuşi se lucrează, de vreme ce nu contează că Pruncul s-a născut abia ieri şi încă orăcăie-n iesle! Ba chiar am văzut, pe cinstea mea!, o gospodină ştergînd gemurile, undeva la etajul trei... O fi vreo ateistă inflexibilă? Mă rog.
Îi spuneam rudei mele toate astea şi-i mai spuneam că în preajma unui Întîi Decembrie din anii trecuţi l-am întrebat pe patronul meu dacă în ziua respectivă vom sta acasă, iar el s-a încruntat la mine şi mi-a întors-o: De ceee?! Fiindcă-i ziua naţională şi e decretată de guvern zi liberă, i-am replicat. „Bine, dacă vrei dumneata să stai acasă, stai. Noi venim la muncă. Firma lucrează, că nu e firmă de stat”! Zoau? Ai nu mă-nnebuni! Păi, fir-ar profitul tău al dracu’ de exploatator ce eşti!, îmi venea să-i zic, dar i-aş fi ars şi vreo două perechi de palme, aşa că lasă... Că, oricum, capitalismul n-are treabă cu statul şi legile. Şi-aveam să venim şi de Crăciun, că cică să pregătim nişte livrări pentru a doua zi. „Ce să-ţi fac, dacă tot comunist ai rămas!”, mă mustră acum ruda mea zîmbind. Mda, mie nu mi se pare, dar în fine... De fapt, problema mea este dacă observăm că pe vremea aialaltă ne obliga partidul să venim la muncă şi în zile de sărbătoare, să observăm că acum ne obligă patronii sau, cum ar zice unii, ne obligăm singuri. Şi-atunci, unde e anormalitatea? Poate ştie moşu’, dacă o mai fi trăind.
Trimiteți un comentariu