Chineza, de nevoie

Pe vremuri, părinţii noştri învăţau rusa cântând. Noi am învăţat engleza cântând(şi franceza, ce-i drept! Iar fetele de pe Litoral învăţau italiana dormind!). Sunt curios ce metodă au adoptat americanii pentru a învăţa chineza. Acum, deşi interesul americanilor pentru a învăţa limbi străine a scăzut dramatic, în peste 1600 de şcoli publice şi private americane se predă chineza. Acum zece ani erau doar 300. Câte vor fi peste un deceniu?

Sigur, americanii sunt nişte tipi practici, şi nu se împiedică de ideologie când e de făcut un gheşeft. Şi cum China este sufletul-pereche al Americii, mai ales pentru că doarme pe un morman de dolari, asta merită un efort din partea lor să înveţe cele 3600 de caractere ale pechinezei simplificate. Punem pariu că, mai devreme sau mai târziu apare şi un urmaş al lui McCarthy, care să investigheze acţiunile anti-americane ale amatorilor de chineză? Dar ăsta e farmecul Unchiului Sam!

"Corabia nebunilor" se întoarce

Pe la începutul anului 2008 scriam câteva lucruri dure despre PSD şi despre balamucul din partid, despre imbecila luptă pentru putere dintre indivizi, despre "grupul de la Cluj" şi despre trădări, despre lipsa de ideologie, despre democraţia de faţadă, despre laşităţi. Şi acum port amintirea şuturilor în cur pe care le-am primit de la unii beneficiari ai criticilor mele. Motiv să nu-mi mai pese de ce se întâmplă în PSD. Sunt un spectator, şi atât. Care vede cum "Corabia nebunilor" se îndreaptă cu toate pânzele sus spre un nou naufragiu.

Mitrea zice că el candidează la preşedinţia partidului, Năstase încă se codeşte, Geoană s-a retras în munţi, Hrebenciuc meditează la lumina Flăcării Violet, Cozmâncă îi cere demisia lui Geoană, Dâncu şi Marian Sârbu îl muşcă de cur pe Iliescu, iar Ponta trage concluzia: băieţi, o să vă bateţi pe un cadavru!

Şi gândiţi-vă că ăsta e doar începutul, că până la Congres mai e mult! Succes, flăcăi! Alţii mai buni să distrugă singurul partid de stânga din România nici că se puteau găsi!

Instantanee de iarnă cu "duda"

Tot nu mi-am cumpărat cameră foto. Şi pe praful ăsta nici nu văd o perspectivă în domeniu. Mă mulţumesc cu acelea de pe telefon. Fotografiile de aici sunt făcute cu "duda". Care, deşi are tot 2 MP, ca şi aceea de pe Nokia, am impresia că are un senzor mai mare, ca suprafaţă. Ceea ce, cred eu, se vede în calitatea imaginii. Duda mai are o facilitate: un zoom X 5(mai mult ca sigur digital), care permite, totuşi, să te joci puţin.

Nu sunt primul care se plânge de calitatea, mai mult decât mediocră, a camerelor folosite de Nokia. În schimb, spre deosebire de dudă, are o interfaţă extrem de simplă: pur şi simplu copiază automat fotografiile noi pe care le găseşte în aparat, crează un folder şi-l defineşte el, ceea ce duda nu face. De fapt duda foloseşte o interfaţă Roxio(nu ştiu cine sunt indivizii), care este neprietenoasă, ca să zic aşa.

Oricum, e o varză prin sistemele de operare ale telefoanelor aşa zis "inteligente", că te apucă durerea de cap! Aşa că îl înţeleg pe flăcăul ăsta, care, pe deasupra, e calificat să-şi dea cu părerea.

De fiţe!

Ieri am venit de la birou cu un taxi, al cărui şofer face parte din categoria celor pe care îi iubesc eu muuuuuult de tot în trafic: cu dreapta fuma, cu stânga "vorbea" la telefon! În acelaşi timp! Faptul că trebuia să ia un viraj, într-o intersecţie complicată şi pe vreme bună, nu părea să-i pună probleme. De conştiinţă, că altminteri n-a fost tocmai simplu. Dar nu se putea hotărî la ce să renunţe: la telefon, sau la ţigare. Până la urmă un uşor derapaj a rezolvat virajul, restul au făcut şleaurile din zăpadă, care au transformat taxiul în tramvai.

Acum, pe ăsta îl înţeleg: e proprietar de Logan, are de plătit rate la el, başca ce dă patronului(deşi avea o Nokie scumpicică, plus un GPS pe bord!), nu are bani de un kit "mâini libere!" Dar când vezi tot felul pe papiţoi şi piţipoance, cu maşini de sute de mii de euro, cu opţiuni de mii de euro, absolut inutile, doar de fiţe, care ţin telefonul la ureche cu mâna, că nu-şi montează aşa ceva, mă apucă amokul! Aşa că le recomand kitul ăsta "mâini libere". Costă fix doi dolari şi se montează în mai puţin de zece minute. Dacă nici aşa nu se poate...

Ideile proaste ale liberalilor

Una dintre teoriile(cretine!) preferate ale liberalilor, inclusiv a liberalilor români, muşcaţi de musca ţeţe a "statului minimal"(nu la funcţionari, că ăia votează!), este aceea că favorizând crearea de bogăţie îi ajutăm pe bogaţi să-i ajute pe săraci. Am cam văzut cum se aplică teoria în România, unde ajutând bogaţii să devină şi mai bogaţi, i-am făcut pe săraci şi mai săraci. Previzibil, altminteri.

Şi uite ce zice un nene, Martin Hirsch, acum oficial al guvernului francez: "La théorie classique, c'est que favoriser la création de richesses aide les riches à aider les pauvres et tire tout le monde vers le haut. Or la crise montre qu'il y a des mécanismes de création de richesses qui produisent de la pauvreté; qu'il y a des mécanismes de prêt qui entraînent un surendettement excessif... Notre système financier, bancaire, économique peut insidieusement créer de la pauvreté totalement explosive. Derrière chaque phénomène de bulle, il y a un abcès de pauvreté !

Le défi de l'aide, lui, est strictement indépendant de la crise actuelle. Oui, il y a des mauvaises manières d'aider qui maintiennent les pauvres dans une dépendance et qui ne leur permettent pas d'améliorer le sort de leurs enfants, de prendre des initiatives, de sortir des «trappes» à bas salaire ou à inactivité. Oui, il y a des programmes sociaux dans lesquels, si vous ajoutez 1 milliard d'euros, vous n'obtiendrez pas de meilleur résultat qu'avant. Vous aurez peut-être un effet pendant quelques mois, et puis les gens reviendront à la case départ. Il faut donc imaginer les politiques d'aide et de lutte contre la pauvreté comme des investissements, pour qu u y ait un bénéfice durable pour les personnes aidées, comme pour la collectivité."

Găsiţi mai multe aici. Sigur că e mai simplu să dai din gură şi să reciţi lozinci. Combaterea sărăciei este o problemă tot mai complexă, care pune probleme mari nu doar ţărilor în curs de dezvoltare, ci şi ţărilor dezvoltate. Citez din acelaşi domn Hirsch: "Il est évident que la question de la pauvreté ne se pose pas dans les mêmes termes dans le nord de la France, au Sénégal ou au Bangladesh. Cependant, il faut avoir conscience que la question de la pauvreté dans les pays riches et dans les pays pauvres a partie liée. On ne pourra plus résoudre l'une sans l'autre. La pauvreté dans les pays pauvres a des conséquences sur celle des pays du Nord et réciproquement. Il faut donc des efforts communs. Ensuite, partout dans le monde, l'éducation et la santé sont des facteurs essentiels pour lutter contre la pauvreté. Enfin, il y a des politiques qui n'ont pas besoin d'être expérimentées pour savoir qu'elles sont utiles : la redistribution des richesses reste un élément indispensable de lutte contre la pauvreté, si elle ne neutralise pas les gains du travail. Evidence à ne pas oublier. Et donc les questions de fiscalité, de l'organisation des marchés et d'une meilleure gouvernance sont extrêmement importantes. Ce qui est intéressant dans l'approche que défend Esther Duflo, c'est que si dans la lutte contre la pauvreté il n'y a pas de recette universelle, c'est parce que la question des comportements est cruciale."

Păi, tocmai despre problema redistribuţiei bogăţiei este vorba. Aţi văzut care a fost reacţia în România, când s-a pus problema taxării suplimentare a bogaţilor. Şi este vorba despre o taxă modică, nu "jaful" practicat în ţările nordice, în general în Occidentul european. Mai mult, sărăcia are, în mintea unor cretini de pe la noi, o singură cauză: individul e sărac, pentru că nu vrea să muncească! Fără să se întrebe dacă am creat toate condiţiile pentru ca egalitatea şanselor să nu fie o simplă vorbă în vânt.

Dar niciun "teoretician" de pe mioriticele noastre meleaguri nu a explicat fenomenul sărăciei din muncă. Care ia amploare în Europa şi în SUA, dintr-un motiv foarte simplu: capitalul, în căutare de randamente cât mai mari, a forţat delocalizarea producţiei de bunuri industriale din ţările dezvoltate în ţări în curs de dezvoltare, desfiinţând locuri de muncă bine plătite, şi cu ele şi o parte a clasei de mijloc. În schimb au fost create locuri de muncă de joasă calificare, sau care nu necesită calificare, prost plătite, care au dus mulţi în sărăcie.

Mai mult, delocalizarea nu a dus la reducerea vizibilă şi de durată a sărăciei în ţările ţintă ale procesului de delocalizare. Sigur, am mai spus, pe hârtie lucrurile arată bine. Dar ce înseamnă să treci de la 1,25 de dolari pe zi la 2 dolari pe zi? Nimic! Şi atunci?

Bine că noi discutăm despre Flacăra Violet şi despre alte bazaconii. Pentru că, nu-i aşa, noi am rezolvat problema sărăciei. Ignorând-o!

Impozitul pe sărăcie

Ce mai freamăt, ce mai zbucium! "Aoleu, muică! Au venit comuniştii şi vor să-i impoziteze pe bogaţi! Săriţi! Cu ce-şi mai cumpără amărâţia ăia Ferrari, Lamborghini? Tutele cu ce-şi mai cumpără Vuitoane? Rămân atâtea curve de lux pe drumuri, să crească şomajul, tocmai acum, când statul nu face nimic pentru şomeri?! "

Nu ştiu dacă impozitul pe avere este o aberaţie sau nu. Nu ştiu dacă este oportună sau nu măsura. Nu ştiu dacă aduce sau nu bani la buget, ştiu însă că altceva doare: faptul că înainte de a fi impozitate, AVERILE TREBUIE DECLARATE. Iar după ce sunt declarate, mai trebuie şi justificate. Iar dacă nu pot fi justificate, impozitul ar trebui să fie de 90% din suma care nu poate fi justificată. Astea 90% îi deranjează pe băieţi, nu cele 0,5% din sumele ce depăşesc 500.00 de euro. Care sunt o nimica toată.

Dacă tot plângem de mila bogaţilor şi ne doare fix în cur de săraci, cum se cuvine într-o ţară modernă, europeană, post-modernă(bine, la noi post modern înseamnă Ev Mediu!), am şi eu o propunere: cei care au averi peste 500.000 de să fie scutiţi de plata ORICĂROR taxe şi impozite. Iar impozitul pe sărăcie să fie progresiv: cu cât eşti mai sărac, cu atât plăteşti mai mult.

Mai propun ca din bani publici să fie demarate următoarele programe sociale pentru bogaţi: "Prima vilă mai mare de o mie de metri pătraţi construiţi", "Primul Ferrari", "Primul jet de afaceri", iar pentru doamne şi domnişoare "Primul Vuitton" sau "Prima pereche de Jimmy Chu". Poate , de ce nu, şi un program: "Prima amantă de lux". Pentru că ăsta este sensul solidarităţii sociale, nu ceea ce propun împuţiţii ăia de comunişti !

Morala strâmbă a lui Tismăneanu

Am şi eu o curiozitate. Azi Volodea Tismăneanu face publicitate unei iniţiative a Societatea de Studii Istorice din România, care, în rezumat, cere reducerea pensiilor securiştilor. Ca un soi de pedeapsă morală. Bine, pentru un evreu cea mai mare sancţiune este atacul la portofel. Aici îl înţeleg! Dar ce are pensia cu sancţiunea morală, şi ce fel de justiţie e aia care promovează pedepsele colective? Să fi uitat Volodea că Holocaustul a fost o pedeapsă colectivă, aplicată unei întregi etnii?

Victimele perioadei comuniste puteau să ceară pedepsirea celor care le-au făcut rău. Nu-mi aduc aminte ca deţinuţi politici, inclusiv Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu, să fi cerut condamnarea la grămadă a securiştilor. Şi chiar aveau dreptul moral şi motivele s-o facă. Poate că ar trebui să ne întrebăm de ce n-au făcut-o. Poate că ştiau că reconcilierea nu se împacă, oricum ai lua-o, cu pedepsele colective. Poate că socoteau că nimic nu i-ar fi deosebit de călăii lor, dacă foloseau metodele lor. Poate că socoteau construcţia democraţiei mai importantă decât răzbunarea oarbă.

"Statul român nu are dreptul să răsplătească asasinatul. A sosit clipa ca acest stat care, prin cea mai autorizată voce a sa, a condamnat regimul comunist, să spună categoric şi irevocabil: Ajunge! O societate care îngăduie ca foştii torţionari, ideologii şi admnistratorii regimului dictatorial, ofiţerii care conduceau operaţiunile de terorizare a populaţiei, anchetatorii sadici să primească în continuare pensii scandalos de mari este una care suferă grav la capitolul memorie. Este una şubredă în privinţa autorespectului."

Am serioase îndoieli că traian băsescu, căruia i se adresează Volodea în rândurile de mai sus, va face ceva în această direcţie. Ar însemna să dărâme eşafodajul care l-a adus şi la menţinut la putere, eşafodaj constituit din foşti securişti.

Oricum, personal nu am motive să susţin o astfel de iniţiativă. Nu pentru că aş avea vreo legătură cu fosta Securitate. Ci pentru că ea este în contradicţie cu orice principiu democratic doriţi. "Securiştii" nu primesc pensie pentru că au fost asasini, sau torţionari. Ci pentru că au contribuit la un sistem de pensii. Nu-mi aduc aminte ca în Codul Penal să existe o pedeapsă complementară, reducerea pensiei. Chiar judecaţi şi condamnaţi, cei vinovaţi de infracţiunile evocate de Volodea îşi vor primi pensia.

Să ne înţelegem bine: elitele intelectuale ale acestei ţări ar face bine să să-şi vadă dracului de treaba lor, şi să nu pună umărul la fascizarea ţării. Că nişte demenţi de genul Tismăneanu au de plătit diverse poliţe, într-o luptă care nu este a românilor, pentru că priveşte istorii ce ţin de luptele de putere din sânul fostului PCR, lansează astfel de fumigene, e una. Dar nu trebuie să sacrificăm democraţia pe altarul unor principii "morale" dubioase, ce ţin de gândirea totalitară.

Democraţia este pentru toţi. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, aşişderea. Pedepsele sunt individuale. Vreţi să-i judecaţi pe securiştii care au încălcat legea? Perfect! Să începem cu Pacepa! Care poate fi lejer încadrat la crimă cu premeditare şi la crime împotriva umanităţii. A, avem o problemă? E în Uniunea Sovietică Ailaltă? Păi şi dacă le reducem pensiile securiştilor, lui nu i-o reducem? Şi ce facem? Revenim la "securiştii buni" şi la "securiştii răi"? Şi asta e judecată morală? Să-ţi bagi picioarele în ea de morală!

Love Story în sediul judeţenei PCR

A murit, pe 17 ianuarie, Erich Segal, profesor de literatură latină şi greacă la universităţile Yale, Harvard şi Princeton. A fost mai cunoscut pentru romanul său Love Story, deşi a scris şi scenariul filmului Yellow Submarine, pentru The Beatles.

Moartea lui mă întristează, pentru că "Love Story" a fost o parte a adolescenţei mele, aşa cum a fost şi The Beatles. Romanul a apărut în "Secolul 20"(am şi acum numărul ăla din revistă, şi poate s-o găsi un suflet milostiv să digitalizeze întrega colecţie a revistei, fie şi numai pentru a arăta unor imbecili splălaţi pe creieri că România nu a fost un deşert cultural, că legăturile cu Occidentul au fost mai vigurioase decât se spune, şi că nu la extrema dreapta e de căutat un model cultural, cum facem acum), şi apoi filmul a născut un adevărat fenomen popular. Nu o isterie, deşi cozile erau interminabile.

Locuiam atunci la Slatina, un oraş vai mama lui, cu o sală de cinema minusculă. Depăşiţi de evenimente, cei de la Cultură au cerut pentru proiecţia filmului "Love Story" sala de şedinţe a Comitetului Judeţean de Partid. Cred că niciodată după acele zile miraculoase Comitetul Judeţean PCR Olt nu a mai văzut atâta entuzism şi emoţie sinceră în sediul şi în jurul său! Şi niciodată PCR nu a fost mai deschis faţă de cetăţeni, mai atent cu sentimentele lor! Inutil să vă mai spun că de la proiecţii n-a lipsit niciunul dintre şefii judeţului. Care au lăsat-o dracului de ideologie şi au trăit ca oameni povestea de dragoste dintre Oliver şi Jennifer.

Ce ne-a învăţat filmul? "Love means not ever having to say you're sorry". O fi mult, o fi puţin?

Roşie ca PSD şi Armata Piticilor Violet

Atac paranormal la bunul-simţ

Tragedia din Haiti n-a stors o lacrimă de interes tocşoiştilor noştri. În schimb paranormalul lu' peşte e pe toate ecranele. Mai mult, la Gâdea el, printr-un atac paranormal, vezi bine! a reuşit să-l încaiere pe Oreste cu Ciuvică, în timp ce Radu Tudor(v-am spus, unul dintre proştii mei preferaţi!) face "analize" serioase!

De când a ajuns ăsta un subiect de interes naţional, de e forfecat şi-n sculare, şi-n culcare? Cu ce-i ajută Aleodor Manolea pe sutele de mii de şomeri ai României? Atacă energetic criza? Determină hienele din gaşca portocalie să fure mai puţin? Se construieşte mai repede şi mai ieftin autostrada din Transilvania? Nu se mai impozitează pensiile? Îi farmecă pe idioţii de la FMI, şi-i determină să-şi schimbe condiţiile alea cretine? Evident, nu!

Şi atunci, la ce bun tot circul ăsta? La ce bun zeci de ore de dezbateri sterile? Geoană oricum nu mai e preşedinte al PSD, dacă a fost vreodată cu adevărat. Şi dacă e să fie, cum l-ar împiedica Flacăra Violet pe Adrian Năstase să candideze, şi să câştige şefia PSD?

Tabloidizarea politicii atinge cote abisale. Într-o societate a spectacolului, politicianul este judecat nu în funcţie de performanţele sale, ci în funcţie de capacitatea sa de a se da în, sau de a genera, spectacol. Nu mai contează ce spectacol. Oricum nu unul al competenţei. Cu cât mai ridicol, cu atât mai bine: asta e noua regulă a "popularităţii" politicianului în media.

Cât de jos vor ajunge politicienii şi jurnaliştii, pentru a face "rating"? Ce urmează după vrăjitorul lui băsescu, atacul energetic împotriva lui Geoană, şi alte bazaconii de genul ăsta? De fapt, orice ar urma, nu are nimic în comun cu noi şi cu viaţa noastră, cu viitorul nostru, cu agenda publică. Din păcate...

Ceauşescu, dragul nostru capitalist

Mă bucur să aflu că nu sunt singurul nebun care crede că ceea ce a fost în România până în 1989 a avut prea puţină legătură cu "socialismul". Mai mult, că am trăit o formă exacerbată de capitalism, eu îi spun capitalism de stat, autorul acestui eseu, apărut pe blogul revistei "Cultura", Gabriel Chindea, îl numeşte hipercapitalism. Citiţi-l cu atenţie. Merită!

"Iata de ce o crestere accelerata a unor forte de productie extrem de slabe – cum erau cele de la inceputul aventurii sovietice – nu avea cum sa evite exploatarea muncii. Iar asta nu doar pentru ca era nevoie de o formidabila acumulare care sa asigure dezvoltarea, ci si pentru ca insasi slabiciunea lor initiala le facea incapabile sa stapaneasca ca atare – in mod nemijlocit si deci socialist – procesul dezvoltarii propriilor mijloace de munca. Drept urmare, acest proces s-a obiectivat instrainandu-se de muncitor la fel ca in capitalism. Iar cresterea mijloacelor de productie a devenit – in ciuda asigurarilor oficiale, care vorbeau si despre nevoile fortei de munca – prioritatea numarul unu. Adica un act in sine, al carui beneficiar nemijlocit era statul, devenit si proprietarul lor. Iata de ce “calea socialista de dezvoltare” s-a transformat, pana la urma, intr-un eufemism pentru capitalism.

De altfel, acest socialism real nu a fost doar capitalist, ci hipercapitalist. Iar asta pentru ca o acumulare realizata prin mijloace etatiste, iar nu private a surplusului muncii, nu e doar asemanatoare, in esenta, cu ce se intampla in capitalismul liberal, ci chiar mai radicala decat acolo. Asa incat, in opinia mea, colapsul regimului nu a venit din simpla contradictie dintre teoria si practica sa. In sensul in care una afirma (socialismul), desi alta facea (capitalismul). Iar asta chiar daca lucrul acesta a fost si el simtit de toata lumea ca o mare povara – vezi si marturiile entuziaste despre Occident ale est europenilor ajunsi acolo, unde unele din promisiunile comunismului, neimplinite acasa, pareau mai bine realizate . In realitate insa, mult mai importante au fost excesele capitaliste ale practicii asa-zis comuniste. Ele i-au grabit sfarsitul.

Socialismul real a avut cele mai salbatice ingrediente ale capitalismului: o uriasa acumulare primitiva bazata pe expropriere agricola, o excesiva concentrare de capital si o nepotrivire tot mai incontrolabila intre productie si nevoile sociale."

Industria paranormalului

Din motive încă necunoscute, guturaiul pare să mă fi lăsat în pace, spondiloza, nu. Ceea ce, în medie, s-ar zice că e bine, după reţeta salamului de Sibiu: un pui la un cal! Aşadar, în cazul în care puteam opta, aş fi dat spondiloza pe guturai. Nu e cazul! Zac în continuare, sunt nervos şi nu mă pot concentra. M-o fi atacat dracului energetic un posesor de puteri paranormale, cu flacără violet la purtător!

Apropo de flacăra violet. Văd că prostia asta se întinde ca râia. M-am amuzat(cât te poţi amuza cu o durere crâncenă care-ţi sfredeleşte ţeasta!) la emisiunea lui Mircea Badea, care cita din opera ştiinţifică de mare valoare teretică şi practică a unui nene, Aliodor Manolea(sic!), care se zice că a fost arma secretă anti-Geaoană a lui Pulea Vodă.

Nu găsesc(nici n-am răbdare să caut!) fragmentul de "capodoperă" din care cita Badea. Dar era o "capodoperă" de bătut apa în piuă şi de spus nimic. De epatat proştii. De pus creierii pe moaţe.

Cred că dintr-o întâmplare, comică şi ridicolă, se ridică un colţ al vălului care acoperă o industrie a şarlataniei şi a iluziilor, care nu doar îi lasă fără bani pe naivi, ci, şi mai grav, exploatează cu cinism şi neruşinare disperarea unor oameni grav bolnavi. Cărţi, reviste, conferinţe, tratamente "bioenergetice", pietre, bolovani, talismane, inele, minerale, etc, etc.

Cunosc cazuri, şi, din păcate, pentru rudele lor au rămas răni încă nevindecate, aşa că nu dau acum amănunte. Dar la creşterea acestei industrii a pus un umăr(cel mai adesea interesat!) şi altă industrie a iluziilor, jurnalismul. Nişte proşti, fără pic de educaţie ştiinţifică(las' că nici gramatica nu-i dă afară din casă!), scriu tot felul de comicării despre aceşti "vraci". Restul îl face prostia şi lipsa de spirit critic ale cititorilor.

Din aceeaşi industrie, a cărei existenţă este posibilă din pricina corupţiei şi lipsei de autoritate, anarhiei care domnesc în statul român, face parte şi afacerea, practic legală, cu droguri din magazinele alea "botanice". Care vând, printre altele, amfetamine, unele dintre ele extrem de periculoase. Deşi sunt câteva decese ale unor tineri, care pot fi legate de consumul produselor vândute de aceste magazine, nimeni nu ridică un deget pentru a le pune sub control. Şi aş putea pune pariu că în spatele acestor magazine se află poliţişti. Că sigur proprietarii sunt interlopi.

Dacă am avea jurnalişti, aici ar fi cu adevărat un subiect de senzaţie. Ştiu că au săpat unii, de la o televiziune(regret, nu-mi amintesc acum care, dar s-ar putea să fi fost "Reporter special", la A3), pe tema magazinelor "de vise", dar n-au mers prea departe. Poate nu au vrut, poate nu au putut, poate nu li s-a permis să sape mai adânc. Reacţia autorităţilor a fost ca şi inexistentă. Şi EvZ a avut recent un articol despre "Special Gold", un drog de sinteză, vândut ca ... sare de baie! S-a întâmplat ceva? L-a interzis Ministerul Sănătăţii?

Dacă bazaconiile lui Geoană ar deschide o dezbatere serioasă, urmată de măsuri legale şi de o legislaţie adecvată, care să facă această industrie a "paranormalului" transparentă şi lipsită de riscuri pentru cetăţeni, da, atunci circul "flăcării violete" ar avea şi o parte bună. Aşa, rămânem doar cu circul...

Mater Dolorosa

Codiţa DNA în circoteca PSD

Cum vă spuneam: nu se putea să nu apară şi codiţa DNA în circoteca din PSD! Başchetbalista anunţă la oficina de Net că pe numele lui Adrian Năstase mai există un dosar la DNA, care va fi finalizat cât de curând, a se citi în funcţie de data Congresului partidului. Dar ştiţi ce-i mişto? Nu-i un dosar nou, ci unul dintre cele deschise în 2005!

Păi, în condiţiile astea, şi oligofren dacă eşti, tot te gândeşti la dosare politice. Dacă cinci ani nu-ţi sunt suficienţi să trimiţi în faţa judecătorilor un dosar ca ăla cu termopanele, atunci ceva este în neregulă. Fie procurorii sunt proşti făcuţi grămadă, fie au o agendă politică. "Nu putem să i-o tragem cu legea, îl ţinem agăţat şi i-o trage presa în locul nostru!" Cam ăsta e raţionamentul ţuluşilor. Şi până acum a funcţionat de minune. Rămâne de văzut dacă va mai funcţiona. Deşi, dacă se folosesc şi ţuluşii de Flacăra Violetă, cine ştie ce se mai întâmplă! Nu uitaţi că peste cinci milioane de năuci l-au votat pe băsescu, şi cam tot atâţia pe Geoană! Dumnezeule mare!

PS: fără supărare! Şi eu fac parte dintre năucii care l-au votat pe Geoană! Dacă ştiam de Flacăra Violetă, îmi băgam...Mă rog!

Timpul lung şi viziunea care nu depăşeşte vârful nasului

România este o ţară autistă. Nimic din ceea ce se petrece în lume, fie că este în imediata noastră vecinătate, fie că este în Europa(din care se presupune că facem parte), fie că este vorba de comunitatea internaţională, nu ne interesează, nimic nu ne emoţionează, nimic nu ne atinge. Sigur, sunt câţiva jurnalişti, cu sau fără blog, câţiva politicieni, şi ei cu sau fără blog, şi oarece blogări năuci, care încearcă să schimbe acest mod de raportare la ceilalţi, dar fără succes.

Dacă în 2004 toţi erau cu ochii pe "Revoluţia Portocalie" de la Kiev, care s-a dovedit un mare fâs, şi o tâmpenie, ca orice lucru creat în eprubeta serviciilor de informaţii, nu cerut de o situaţie specifică, acum pe nimeni nu interesează consecinţele votului din Ucraina. Ori pentru noi rezultatele de acum sunt mai importante decât cele din 2004.

Nici în 2004 situaţia economică a Ucrainei nu era mai înfloritoare, dar nişte echilibre se păstrau, pentru că exista un minim de stabilitate politică. Cinci ani de păruieli politice între Timoşenko şi Iuşcenko au dus Ucraina în pragul falimentului economic. Iar FMI a suspendat în noiembrie acordarea unei tranşe de 2,6 miliarde de euro din împrumutul convenit cu Kievul. Într-un fel sau altul "Revoluţia Portocalie" a aruncat şi mai tare Ucraina în braţele Rusiei, în loc s-o scoată de acolo.

S-a ajuns până acolo încât în WSJ este evocată posibilitatea ca Ucraina să fie salvată de la falimentul economic de Rusia, aşa cum Abu Dhabi a făcut cu Dubai în urmă cu vreo lună. Ucraina, Dubaiul Rusiei. Mişto perspectivă!

Acum ucrainienii au de rezolvat o dilemă. Ce este mai periculos pentru suveranitatea naţională: să dea faliment, economic(şi probabil şi politic) vorbind, sau să scape de faliment cu ajutorul Rusiei? De răspunsul dat de Ucraina acestei dileme depinde stabilitatea în regiunea noastră. Şi de data asta ne priveşte şi pe noi, cât se poate de direct.

Dacă răspunsul Bucureştilor la schimbarea naturii relaţiilor ruso-ucrainiene va fi obişnuitul verbiaj rusofob, am pus-o de mămăligă. Bine, de mămăligă am pus-o de vreo câteva decenii în raporturile noastre cu Moscova, dar acum lucrurile sunt la fel de serioase ca în 1968. Sau poate chiar mai serioase, pentru că s-ar putea să vorbim despre Ucraina ca despre un stat eşuat, cu toate consecinţele care decurg de aici.

Va trebui să acceptăm că Rusia şi-a revenit, că momentul ei de reflux a luat sfârşit, că Moscovia, economia-univers pe care o descria Fernand Braudel în "Timpul Lumii" există, şi că ea funcţionează, fiind o realitate a timpului lung. Iar relaţiile din spaţiul ex-sovietic nu pot fi judecate şi înţelese decât din perspectiva timpului lung. O perspectivă total absentă din gândirea decidenţilor şi analiştilor de la Bucureşti, care nu văd dincolo de vârful nasului. Din păcate...

Un partid ridicol

Cum zac în pat, cu o crâncenă durere de coloană şi cu un soi de guturai, care-mi dă târcoale, nu sunt în cea mai senină dispoziţie pentru a privi cu detaşare modul ridicol în care înţelege să nu iasă din scenă Mircea Geoană. Hotărâsem să nu scriu nimic despre tâmpenia cu flacăra mov, cu atacurile energetice şi altele asemenea. Dar văd că pelteaua se întinde, şi în PSD, în loc să se facă o analiză serioasă a situaţiei partidului, a început obişnuitul joc de-a datul la gioale.

Nu vă puteţi imagina ce scârbă m-a apucat văzându-l pe miron Mitrea, cum se agită el şi cum îl contestă pe Geoană(şi indirect pe Năstase), cum promite el că va candida. Să facă ce? Să distrugă definitiv PSD? Că doar graţie sprijinului lui a ajuns Geoană preşedinte al PSD în 2005. Şi graţie deciziilor lui şi ale altora ca el, vezi grupul de la Cluj, PSD a ajuns un partid de mâna a doua, şi a pierdut şase runde de alegeri în cinci ani.

Nu mă interesează cine va conduce PSD de aici înainte. Dar dacă vor să mai însemne ceva, au nevoie de un lider puternic, care să reorganizeze partidul şi să-l facă funcţional. Şi singurul care poate face asta acum este Adrian Năstase. Cam toţi recunosc asta. Dar la fel, cam toţi cei care se visează în fruntea PSD speră că DNA le va da o mână de ajutor şi va scoate din joben un nou dosar, ceva.

În PSD lucrurile au scăpat de sub control. Baronii locali fac ce doresc, pentru că la centru nimeni nu mai are autoritatea să-i cheme la ordine. În loc să se fi dezvoltat ca o federaţie de curente de gândire, PSD s-a dezvoltat ca o federaţie de interese economico-administrative. PSD a făcut ceva şi mai grav: şi-a abandonat electoratul, în speranţa că va intra în graţiile "societăţii civile".

În acest moment PSD are de gestionat două crize: una de lidership, şi alta de identitate. Criza de identitate mi se pare cea mai gravă. Identitatea unui partid nu se construieşte peste noapte. De multă vreme PSD nu are un ideolog. Spre deosebire de el, PDL are o adevărată pleiadă de ideologi, care se impune pe piaţa ideilor. Oricât de tardivă şi de ipocrită ar fi fost intervenţia lui Cristian Preda, ea dovedeşte că în PDL a început procesul de re-ideologizare. Pentru că şi procesul de recompunere socială see intensifică. PDL are mai clară imaginea segmentului social căruia i se adresează, segment social surprinzător de omogen şi de respondent la mesajele partidului.

Sigur, e un electorat din bucăţi. Dar nu e surprinzător acest lucru. Cei douăzeci de ani de "capitalism" au generat o clasă populară, care, ne place sau nu, este mai sensibilă decât ar fi cazul la discursul autoritarist şi antidemocratic al PDL. Şi asta are o explicaţie: frustrările generate de tranziţie au născut în mintea multora ideea că libertatea nu-i de noi, că o guvernare eficientă este guvernarea de mână forte, că democraţia este un lux pentru România.

Acest electorat creşte pe zi ce trece. Iar frustrările îl radicalizează şi îl fac intolerant. Ce răspuns dă PSD acestei realităţi? O lipsită de orizont şi de miză luptă pentru putere, cu poale în cap şi ezoterisme de tot râsul.

De ce se revendică la stânga actualul PSD? Doar pentru că zice că apără interesele pensionarilor? Sau ale agricultorilor? Păi toţi zic la fel. Nu cumva bătălia trebuie dată în primul rând pe teren ideologic, mai precis în zona democraţiei, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti?

Ce va fi, vom vedea. Dar incapacitatea PSD, de a genera noi lideri şi mai ales un nou proiect de stânga pentru România, este de rău augur. De asta nici nu mai contează cine va veni în fruntea PSD. Pentru că dacă totul se termină cu alegerea unui nou lider, după care nu mai urmează nimic, atunci Mircea Geoană ar putea fi lăsat să iasă la pensie din fruntea partidului. Se pricepe de minune să nu facă nimic. Oricum, aşa cum arată acum, PSD este un partid ridicol.

O mare pierdere pentru tocşoaie

Bine, se pare că Honorius şi-a luat-o rău în barbă. Chestia asta mă face să fiu aproape trist. Românii meritau să fie umiliţi până la capăt, după ce traian băsescu a "câştigat" al doilea mandat. Ce s-o fi întâmplat? N-a mai funcţionat "flacăra mov"? Nici bombardamentul cu ulei, orez şi geci portocalii? Nu mai sunt la modă manelele? Nu se mai uită lumea la Taraf Tv?

Nu e cazul să dăm acestei înfrângeri a PDL mai multă importanţă decât are. Adică ceva cu puţin peste zero. Era evident că Honorius, paraşutat în fieful unui nene portocaliu care se şi vedea în Parlament, nu va mobiliza prea mulţi de-ai lui la vot. Pe de altă parte să nu trecem cu vederea nici faptul că absenţa unui candidat din partea PSD a fost net în favoarea lui Stroe.

Parlamentul a câştigat un deputat cu experienţă, Bamboo n-a pierdut un client fidel, în schimb viaţa în tocşoaie e mai tristă fără Honorius. Şi dacă nici la tocşoaie nu mai avem de cine râde, dacă nu se mai bagă prospătură, cum dracu trecem noi de criza asta?

Cum să jefuieşti o ţară

Pentru 55 de kilometri de autostradă, între Comarnic şi Braşov, România va plăti în final 4,7 miliarde de euro. Este o sumă absolut incredibilă! Autostrada, ca atare, va costa circa 1,5 miliarde de euro. Adică aproximativ 30 de milioane de euro pe kilometru. Bănuiesc că, la banii ăştia, chinezii construiau o autostradă în munţii Himalaya! În Germania, care are cele mai dure standarde în materie, un kilometru de autostradă, construit de chinezi, costă circa 4 milioane de euro. Şi munţi există şi în Germania, nu doar la noi.

Bun. După ce construiesc, pe banii lor, autostrada, cei care au câştigat licitaţia, francezii de la Vinci şi grecii de la Aktor, vor primi timp de 26 de ani câte 180 de milioane de euro de la statul român, plus banii care provin din taxa de utilizare, care, teoretic, ar fi de 10 lei pentru autoturisme. Tot statul român plăteşte exproprierile, care cuprind circa 40% din suprafaţa totală construită, restul de 60% fiind în proprietatea statului.

Una peste alta, la final un kilometru de autostradă va costa circa 90 de milioane de euro. Este enorm, un jaf la drumul mare. Pentru că preţul se apropie de preţul final al autostrăzii Bechtel, care are, totuşi, circa 420 de kilometri! La banii ăştia, mai bine pe jos!

Dacă mai construim vreo două autostrăzi ca astea, vom avea autostrăzi, dar nimeni nu-şi va permite să meargă pe ele, pentru că vom fi sărăcit atât de tare, încât nu vom mai avea bani de benzină!

Uite aşa se jefuieşte o ţară cu aerul că-i faci o favoare!

Sărăcie şi politică

Un puţoi bambooist, dorobanţist de frunte şi aspirant la demnitatea publică de deputat, îşi motivează votul şi candidatura printr-o trimitere la tinerii care au ieşit în stradă în decembrie 1989. "Sunt emotionat, am votat pentru acelasi motiv pentru care tinerii acum 20 de ani au iesit in strada. A sosit momentul sa spunem punct si sa o luam de la capat".

Ce a înţeles papuiţoiul ăsta din ce se întâmplă azi în România? Când eşti superbogat, şi n-ai ridicat un deget pentru asta(pentru că a furat destul de la stat tăticuil lui, care sponsorizează generos un partid fascistoid şi condus de o cleptocraţie), când umbli cu un Lamborghini, adevăratele probleme ale oamenilor, pe care ai pretenţia să-i reprezinţi în Parlament, îţi sunt clar necunoscute, oricât de bine ai mima că eşti unul de-al lor.

Pe blogul revistei "Cultura" găsiţi un articol excelent al lui Claude Karnoouh, "Despre sărăcie, politică şi modernitatea târzie", pe care un cretinel precum Honorius Prigoană nu are cum îl înţelege. Şi pe care nici apostolii gândirii de dreapta din România, pupincuriştii lui traian băsescu nu-l vor înţelege, pentru că în mintea lor sărăcia este o pedeapsă bine-meritată pentru cetăţenii acestei ţări, care n-au fost "anticomunişti" şi au colaborat cu "duşmanul" intern.

"Aceasta saracie fetida e prezenta la fiecare colt de strada in marele orase europene si americane, pe culoarele metroului, la intrarea in case, in locurile stramte dintre imobile, saracie de care dai cu nasul, indata ce iesi sa faci o mica plimbare, ca de un corp – iata, ca de acest corp uman chircit in somn deasupra grilajului cald al gurii de aerisire sau ca acesta pripasit prin boschetii parcului. O mizerie care, mie unuia, imi provoaca un sentiment acut de rusine. Fac parte din clasa medie a societatii si sunt cetateanul unei tari bogate, ale carei elite conducatoare, impreuna cu sleahta aferenta a lacheilor universitari si intelectuali (de stanga, de dreapta, nu mai conteaza) au devenit foarte pricepute in montarea unor spectacole grandioase, ostentative si gras stipendiate pentru un public idiotizat de mirajul bogatiei si al obscenitatii publicitare.

La aproape 70 de ani, n-am reusit sa ajung la „intelepciunea” pe care o au majoritatea concetatenilor mei si europenii in genere, fie ei bogati fara grija zilei de maine, fie saraci-lipiti, anume aceea ca totul cura conform unei fatalitati in parametri normali. Eu nu ma impac, de pilda, cu gandul ca exista copii si mame, celibatare sau divortate, care orice ar face nu reusesc sa traiasca decent; nu-mi e bine nici cand ma gandesc la pensionarii care, dupa o viata de munca cinstita, nu-si pot plati incalzirea sau lumina ori scotocesc prin tomberoane dupa o coaja de paine; ma gandesc cu tremur si la tinerii someri aruncati in „jungla oraselor” si traind din mila te miri cui; ori la barbatii si femeile, tineri sau batrani, veniti din Europa de Est, din Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria, Romania, Serbia si esuati aici ca niste epave, spectre plutind pe peronul Garii de Est sau de Nord…

Toti cu fetele stravezii, ratacitori pe strazile inghetate si umede in miezul unei ierni capricioase, asteptand cu sfiala o supa calda pe bancile organizatiilor populare de intrajutorare („Resto du Coeur”, „Armées du salut”, „Secours populaire”, „Secours catholique”, „Cimade protestante” etc.)...

Care e deci aceasta fatalitate generala care loveste nu numai tarile in curs de dezvoltare, aflate in stadiul cautarilor febrile si a acumularii primitive de capital ori deja supuse dictaturii datoriilor masive, dar iata, care loveste si Franta, si Marea Britanie, Spania, Italia culminand cu tara cea mai bogata din lume, SUA, pe care unii economisti americani o socotesc, prin prisma anumitor aspecte ale politicii sale sociale, tot un stat din lumea a treia… desigur, cel mai bogat dintre toate?

Asadar, dupa secole de razboaie unele mai sangeroase decat altele, caderea ultimului sistem totalitar din Europa ar fi trebuit sa duca, in logica acestor mostenitori tarzii ai moralismului politic neokantian, spre taramul unde curge lapte si miere. Unora nu le venea inca sa creada ca sumele enorme consacrate asa-zisului „Razboi rece” (rece? depinde pentru cine: in Vietnam sau in Algeria, de exemplu, razboiul era departe de a fi rece pentru indigeni; sub bombardamentele cu napalm, atmosfera trebuie sa fi fost pur si simplu clocotitoare!) vor fi de acum consacrate dezvoltarii armonioase a planetei si unui frumos echilibru intre decidenti (adica bogati) si cei care vor suporta deciziile acestora, adica noi, restul, mai mult sau mai putin saraci insa la fel de exploatati…

Si, ce sa vezi? Chiar nu s-a intamplat asa. Ba mai rau, noile forme de instabilitate politico-militara inventate pentru a mentine dominatia Occidentului asupra rezervelor de energie fosile, respectiv asa zisele razboaie de joasa intensitate (o fi ea „joasa” pentru trupele occidentale, dar populatiile locale s-ar putea sa aiba alta parere (7)), cu consecintele lor: destabilizarea si pauperizarea absoluta a comunitatilor traditionale, au aruncat pe drumuri, cu toate riscurile fizice implicate, mase considerabile de emigranti saraciti care incearca, prin toate mijloacele posibile, sa ajunga in tarile bogate (cateodata li se intampla sa ramana blocati, fara resurse, in tari mult mai putin bogate, ca tarile din Europa de Est), preferand sa traiasca intr-un soi de semi-sclavie, muncind in conditii mai mult decat precare si de clandestinitate pe santiere. Favorizati oficial de politicile occidentale, dar ajunsi sa semene cu niste zombies in carne si oase, acestia prefera sa fie supusi, aici, in societatea de consum, la tot felul de barbarii, decat sa moara de foame la ei in tara, printre ruine si „pagubele colaterale” provocate de aviatorii hiperspecializati ai NATO sau ISAF, care-i confunda pe luptatorii de rezistenta indigeni (zisii „teroristi”) cu bieti tarani buimaci… in vreme ce elemente „necunoscute” ori captusite din principiu cu eticheta passe-partout de Ben Laden, Al Quaeda s.a. (despre care nimeni nu stie cu siguranta daca lucreaza pentru sau impotriva statelor occidentale) comit atentate urbane cu numeroase victime...

Nu pentru ca ii „citisera” pe Marx, Plehanov si Lenin au parasit mujicii frontul in 1917 si au intors armele impotriva tarului si a aristocratiei militare dirigente mai intai, si apoi impotriva proprietarilor – majoritatea mujicilor erau analfabeti. Ci pentru ca riscau sa fie exterminati de mizerie, umilinte, moarte pe front cu zecile de mii fara perspectiva vreunei compensatii materiale. Nici germanii nu citisera „Mein Kampf” inainte de a-l vota masiv pe fostul pictoras vienez devenit caporal antisemit, fiert de ura si de resentiment; l-au votat pe fondul unei suite de esecuri repetate ale diverselor partide politice (de la socialisti la partide burgheze si catolice), incapabile sa gaseasca solutii pentru crizele economice succesive si sa depaseasca starea de umilinta produsa de tratatul de la Versailles. Promisiunile de viitor luminos ale NSDAP i-au facut sa creada ca ar putea lasa in urma mizeria interminabila care-i strivea deopotriva pe muncitori, tarani si clasa medie. Dintre toate revolutiile, Comuna din Paris s-a diferentiat prin aceea ca liderii ei au refuzat orice contaminare a puterii lor cu avantajele oferite de tehnica la acel moment, dezorganizare care i-a costat enorm – practic suicidul militar – pe comunarzii visand la gloria desavarsitei democratii.

Mizeria si saracia cotidiene, cu cortegiul lor de iluzii si sperantei intr-o lume mai buna pentru toti, se inscriu perfect in schema disperarilor astenice si a dorintei de violenta suprema care genereaza ceea ce Bernanos numea odata „Marile cimitire de sub Luna”… Or, in ciuda a ceea ce eu nazuiesc a fi aratat aici despre ontologia comportamentului uman, asemenea ipostaze sunt pentru mine inacceptabile, ceea ce ma deleaga unui statut aporetic pe care mi-l asum. Mai ramane totusi o enigma… cea mai simpla, mai secreta si mai incurcata: dincolo de rarisimele lor momente de violenta extrema, ma gandesc la extraordinara putere de a indura a saracilor… Iata inca un paradox al omului – si dovada ca inteligenta superioara care i-a fost data se acomodeaza foarte bine cu servitutea voluntara…"

Da, e o realitate: ne-am obişnuit cu sărăcia, o considerăm starea noastră naturală, ea nu ne mai revoltă. Aşteptăm ca bogaţii acestei lumi să ne miluiască şi pe noi cu ceva din bogăţia lor. Iată de unde vin siguranţa de sine, tupeul şi nesimţirea unora ca Honorius Prigoană. Câtă vreme vor fi atât de mulţi săraci, cei precum Honoriu ştiu că ei vor conduce lumea asta, mai mare sau mai mică, în care se mişcă şi se afirmă.

PS: dacă vi se pare că unii dintre noi, "comunişti împuţiţi", exagerăm cu pericolul sărăciei, citiţi asta. Da, sărăcia extremă este principala sursă de îngrijorare în lume. Mai mult, ne îndreptăm spre constatarea că toate programele de reducere a sărăciei au cam fost apă de ploaie, reducerea fiind doar pe hârtie.

" Les controverses autour du mode de mesure du seuil de pauvreté continuent de jeter un doute sur les progrès actuels. La situation pourrait être bien pire que ne le suggère le calcul basé sur les moyens financiers si l’on doit considérer les critères adoptés par le Sommet social de 1995 qui élargit la définition de la pauvreté en y intégrant la privation, l’exclusion sociale et le manque de participation. Les inégalités semblent être en augmentation au niveau international ces dernières années et dans la plupart des pays. Plus de 80% de la population mondiale vit dans des pays où les écarts de revenus sont de plus en plus importants. Seuls 5% des revenus mondiaux sont assurés par 40% des plus pauvres alors que 75% des revenus sont produits par 20% des plus riches. Ces chiffres mitigés de la réduction de la pauvreté obligent à réfléchir à la question de l’efficacité des approches conventionnelles. Des pays se sont vus conseillés d’abandonner leurs stratégies de développement national au profit de la mondialisation, de la libéralisation du marché et des privatisations. Plutôt que de produire une croissance rapide durable et une stabilité économique, ces politiques ont rendu ces pays plus vulnérables au pouvoir des riches et aux caprices de la finance internationale et de l’instabilité mondiale, bien plus fréquente et sévère à cause de la dérégulation."

L-am citat pe Jomo Kwame Sundaram, secretar general adjunct al ONU pentru Dezvoltare Economică. Omul chiar ştie despre ce vorbeşte. Dar se pare că nimeni nu mai are urecgi de auzit...

Cât costă un vot în Colegiul 1?

Competiţie electorală

Care va să zică, mâine locuitorii Colegiului 1 din Bucureşti sunt chemaţi să aleagă între Honorius Prigoană şi Radu Stroe. Sincer să fiu, ambii îmi sunt la fel de antipatici. E drept, Radu Stroe este mai potrivit să fie deputat. Dar amândoi sunt moartea pasiunii politice. Uitând căror partide aparţin cei doi, de ce ar fi aleşi? Pentru care merite? Şi de ce s-ar identifica un votant cu unul dintre ei?

Mă îndoiesc că alegerile de mâine vor avea rol de test pentru actuala guvernare. Dacă Honorius nu este ales, asta nu va însemna că PDL este sancţionat pentru felul în care guvernează, ci doar că n-a investit cât trebuie! Dacă Radu Stroe este ales, aşişderea: nu este un vot sancţiune pentru PDL, şi un semn că electoratul apreciază PNL.

Poate că lucrul cel mai interesant mâine va fi prezenţa la vot. Eu nu cred că va depăşi 20%, pentru că, dincolo de oboseala alegerilor cu repetiţie din ultimii doi ani, chiar nu există o miză. Cu sau fără Honorius PDL are o majoritate mai mult decât confortabilă în Parlament, populat cu atâtea lichele care se lasă cumpărate pe doi firfirici, iar PNL, cu sau fără Stroe, tot forţa aia de a influenţa lucrurile o va avea. Adică mai nimic, dacă nu face o alianţă explicită cu PSD şi nu-şi coordonează acţiunile unii cu ceilalţi.

Aşa că, dacă ar fi să pariez, aş paria pe Honorius. Votanţii PDL sunt mai talibani, şi banii lui Prigoană senior mai convingători. Pentru că sunt mai mulţi. Apropo: ştie cineva care sunt tarifele la zi? Cât costă un vot în Colegiul 1?

Să ne prăbuşim împreună!

O să-mi iau nişte înjurături de la tot felul de talibani ai "liberalismului", dar, dacă ar gândi cu mintea lor, ar recunoaşte că am ajuns în cea mai ridicolă şi cretină situaţie: păstrăm, din motive de dogmă, cota unică de impozitare(care e oricum, numai unică, nu!) şi inventăm tot felul de subterfugii, pentru a taxa cât mai mult salariile şi pensiile, cât şi activităţile productive.

Cinstit ar fi să ne spună Boc şi ceata lui de plezirişti şi epicureni: "fraţilor, trebuie să aducem mai mulţi bani la Buget! Pentru asta mărim, timp de doi ani, "cota unică" de la 16% la 19%, şi TVA de la 19% la 21%. Simplificăm la maximum sistemul de taxe şi impozite şi acordăm facilităţi fiscale în valoare de atât din PIB celor care creează locuri de muncă şi angajează şomeri. După doi ani, dacă vom avea o creştere economică suficientă, încât să egaleze veniturile suplimentare aduse de creşterea celor două, revenim la 16%, respectiv la 19%."

Am fost împotriva introducerii cotei unice dintr-un motiv care ţine de capacitatea unei ţări de a susţine priorităţile pe care le are în materie de economie, dar nu numai. Când ai o cotă unică de impozitare, spui că pentru tine nu există nicio prioritate, nu sprijini nici sectoare economice, nici iniţiative pe care le consideri importante pentru viitor. De fapt, unei ţări care introduce cota unică nu-i rămâne decât politica monetară, şi asta dacă nu face parte din zona euro. Nu cred că cineva poate renunţa şi la politica financiară, şi la politica monetară, doar de dragul unei dogme.

Cum dracu s-o împăca "liberalismul", care înseamnă opusul gândirii dogmatice, cu rigiditatea celor care nu vor să renunţe nici morţi la cota unică şi la valoarea actuală a TVA? Probabil aşa cum se împacă teza de doctorat a lui Boc cu reforma constituţională a lui băsescu.

Ştiu, mi se va spune că n-am luat în calcul costurile sociale ale creşterii impozitului şi TVA ului. Da, sunt costuri, va scădea puterea de cumpărare. Dar acum, cu sutele de mii de şomeri, cum e? Ei nu generează costuri? O fi tot una să-ţi scadă puterea de cumpărare cu 3%(din impozit) sau cu 75%(prin licenţiere?)? Că TVA plătim cu toţii, inclusiv şomerii!

Să pun problema altfel: licenţierile din sectorul public vor atrage şi mai multe licenţieri din sectorul privat. Ne vom bucura că "bugetarii" sunt daţi afară, cu riscul de a muri şi mai multe afaceri, sau vom accepta timp de doi ani o creştere de impozite, pentru a păstra nişte locuri de muncă?

Bine, noi ne urâm suficient pentru a ne bucura de răul altuia. Solidaritatea nu înseamnă nimic pentru noi. Doar că e momentul să conştientizăm că nu există soluţii individuale în crize de acest gen. E nevoie de un răspuns colectiv. Şi de sacrificii. Toţi am vrea ca sacrificiul să-l facă alţii. Nu se poate! Ori facem sacrificii toţi, şi ne salvăm, ori ne amăgim că pe noi ne va ocoli nenorocirea, că ne vom descurca, şi ne vom prăbuşi împreună.

Se pare că am făcut deja alegerea. Şi ea este aceea de a ne prăbuşi împreună, încercând să ne salvăm de unii singuri.