România neterminată

Azi România a primit o binemeritată palmă, la summitul NATO de la Varșovia. O palmă pregătită de cei mai bine de zece ani de inacțiune, ani în care niciunul dintre angajamentele luate în procesul de aderare și la semnarea Tratatului cu Organizația Atlanticului de Nord nu a fost îndeplinit. Lipsa de cuvânt se întoarce acum împotriva noastră. Am crezut că, dacă trimitem niște soldați, să-și lase oasele prin Irak și Afganistan, asta ține loc de îndeplinirea celorlalte angajamente, și restul va veni de la sine. Nu vine. Iar acum primim nota de plată pentru prostie și pentru ticăloșie, pentru lașitate și pentru ipocrizie, dar mai ales pentru slugărnicia în relațiile cu americanii. Nu, faptul că ne-am situat fără nicio rezervă de partea Washingtonului nu ne-a adus nimic bun. Nici măcar din partea americanilor. 

Aș vrea să fiu cât se poate de bine înțeles. Sunt un om de stânga. Cheltuielile militare, făcute în dauna cheltuielilor sociale, într-o țară săracă, precum România, sunt o crimă. Doar că România se găsește(s-a pus) într-o situație extrem de periculoasă, refuzând să mai investească în echiparea armatei și în industria de armament, în momentul cel mai prost cu putință, adică în momentul în care a făcut trecerea la armata de profesioniști. Adică trecerea de la număr la calitate. Și ce avem acum? Nici număr, nici calitate. Dacă ne raportăm la nivelul de echipare din 1989, cel de acum este net inferior, la toate categoriile de armament. Cercetarea-dezvoltarea, și producția de armament, la fel, sunt la pământ. Achizițiile sunt făcute haotic, nu există un plan de procurare/introducere în fabricație a armamentului și echipamentelor necesare armatei române. Nu există o viziune despre viitorul ei, despre misiunile ei, despre felul în care vom coopera cu alții în sânul NATO. 

Ce am obținut la Varșovia? Nimic! Pentru că nimic este promisiunea că niște trupeți polonezi și bulgari se vor adăuga celor români, într-un soi de brigadă NATO, fără NATO. Povestea ”flotei NATO în Marea Neagră” este o bilă neagră pentru o politică externă românească aflată, practic, în agonie. Nu am înțeles nimic, nu am construit nimic, nu ne-a sprijinit nimeni inițiativa. Nici în altele nu ne-au sprijinit, pentru că nu am știut să construim alianțe. Și pentru că nu știm să construim proiecte. 

România trebuie să-și reconstruiască armata. Nu pentru că ne amenință rușii, ci pentru că reforma începută odată cu aderarea nostră la Parteneriatul Pentru Pace, a fost întreruptă odată cu venirea lui băsescu la Cotroceni. Acum armata nu este nici cal, nici măgar. Și nici măcar catâr nu este. Sunt câteva unități care au capacitate de luptă, dar n-au cu ce lupta, restul sunt doar pe hârtie. Iar dacă noi nu știm ce vrem să facem cu armata, de ce ar ști alții? Americanii sunt mulțumiți că există niște unii cu care se înțeleg cât de cât, și cărora, la nevoie, să le dea niște arme, să lupte pentru ei. Dar asta nu înseamnă că România și-a asigurat securitatea. Dimpotrivă. Cum spuneam, pericolul nu sunt rușii, pericolul este reprezentat de reforma neterminată a armatei. 

Nu avem un proiect despre integrarea României în NATO. Am avut unul pentru admiterea României în NATO. Am crezut că acela a fost suficient. Nu e. Și asta ne duce la altă problemă: reforma neterminată în materie de integrare europeană. Și aici ne-am mulțumit să aderăm, după care n-am mai făcut nimic. Iar acum, cu Brexitul, ne trezim în fața unui adevărat cutremur în sânul Uniunii, care schimbă radical datele problemei. Și ce răspuns dăm noi? Facem planuri pe hârtie despre ceva ce nu mai există. Pentru că Uniunea aia Europeană în care vrem noi acum să ne integrăm, după aproape un deceniu de la aderare, nu mai există. Dar noi ne purtăm ca și când ar mai exista. 

România este un proiect neterminat. Și așa o să rămână. Pentru că ne apucăm de ceva, după care ne plictisim, lăsăm baltă ce am început, și ne apucăm de altceva. Care ceva eșuează și el, din nepăsare, proastă organizare, lipsă de viziune.  

De ce ne-ar lua în serios, în aceste condiții, vreun membru al UE sau al NATO? Se pot baza pe o țară care nu știe ce vrea, și nu duce la capăt niciun proiect, care nu-și respectă angajamentele? Ori terminăm ce am început, ori vom fi în continuare copilul tâmpit al ambelor organizații. Noi alegem. Dar să nu mai facem crize când toți ne întorc spatele. Merităm tot ce ni se întâmplă!