Fragmentarea puterii

"Totul ar fi pierdut dacă aceeaşi persoană sau acelaşi grup de oameni influenţi - nobili sau simpli cetăţeni, ar deţine controlul asupra tuturor celor trei puteri: puterea de a emite legi, de a executa deciziile şi de a da verdicte juridice." Aşa sună paragraful din capitolul şase al cărţii a unsprezecea a lucrării lui Montesquieu „Despre spiritul legilor”, care va fi cunoscut de atunci încolo drept „principiul separării puterilor în stat”, care stă la baza organizării sistemelor politice moderne. Pentru a înţelege ce l-a făcut pe Montesquieu să emită celebrul principiu trebuie să ne reamintim cuvintele regelui Ludovic al XIV lea, care se identifică de atunci cu regimul absolutismului regal, „statul sunt eu!” 

Născut în 1689, Montesquieu s-a format în ultimii ani ai domniei Regelui Soare, cel care timp de cincizeci şi patru de ani a fost propriul său prim ministru. Pe măsură ce statul a devenit tot mai complex, puterea sa a sporit, dar şi sarcinile care îi revin s-au înmulţit. Politologul german Winfried Steffani a formulat un catalog cuprinzător al acelor factori care joacă astăzi un rol important în vederea realizării ideilor lui Montesquieu — garantarea libertăţii şi demnităţii umane precum şi evitarea abuzurilor statului. 

Winfried Steffani, politolog german, distinge între următoarele nivele: Nivelul statului de drept, orizontal: acesta se bazează în principiu pe separaţia uzuală a puterii în putere legislativă, putere executivă şi putere juridică, care a fost însă modificat în mod considerabil de introducerea sistemului parlamentar şi de sistemele moderne de partide. 

Nivelul temporal: în toate democraţiile occidentale, durata mandatului parlamentar şi al celui guvernamental este limitat. Acesta este încheiat sau reînnoit prin alegeri. În timp ce partidele din sistemele parlamentare contribuie parţial, la nivelul statului de drept, la o amalgamare a puterilor, la nivel temporal ele sunt cele care previn abuzurile de putere, punând la dispoziţia electoratului alternative şi împiedicând constituirea unei dictaturi monopartidiste. 

Nivelul federal: nu interesează cazul României, dar poate fi interesant în cazul în care UE va deveni o federaţie. Şi acum Tratatul Constituţional limitează puterea instituţiilor politice ale statului naţional. Pe de altă parte, statele membre ale Uniunii au puteri diferite de influenţare a întregului. 

Nivelul constituţional: aici vorbim în primul rând despre Constituţie. Ea limitează în majoritatea democraţiilor de tip occidental competenţele decizionale ale majorităţilor parlamentare, stipulând necesitatea că pentru modificarea Constituţie este nevoie de o majoritate calificată (= două treimi din voturi) care să-şi exprime acordul în acest sens .

Nivelul decizional: Procesul decizional şi de formare a voinţei politice nu mai are loc astăzi doar la nivel statal, ne-putând fi astfel descris doar cu ajutorul unor categorii care ţin de statul de drept. La acest nivel trebuie ţinut neapărat cont de capacitatea partidelor, grupurilor de interese şi a opiniei publice de a limita puterile din stat. 

Nivelul social: în ciuda dizolvării statului fragmentat în clase, societatea de astăzi s-a transformat într-o "clasă mijlocie nivelată" (Helmut Schelsky). Interesele multiple susţinute de diferitele straturi sociale fac ca partidele politice să formuleze oferte şi propuneri diferite în vederea soluţionării problemelor de ordin politic.(Pentru mai multe detalii, vezi www.dadalos.org/rom). 

Pe noi ne interesează, din perspectiva evoluţiilor de pe scena politică, nivelul decizional şi nivelul social al separaţiei puterilor în stat. Apariţia statelor totalitare, după Primul Război Mondial, dar mai ales perpetuarea lor după cel de-al Doilea Război Mondial, au constituit un excelent pretext pentru o fragmentare a puterii statului, în sens larg. Statul, chiar şi în forma sa democratică, după model occidental, a fost privit permanent ca un duşman al cetăţeanului, fiind suspectat de abuzuri şi de intenţia de a limita drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Luând ca model principiul separaţiei puterilor în stat, s-a procedat la o fragmentare a puterii legislative, executive şi administrative a statului, cel mai adesea sub forma „descentralizării”, a apropierii deciziei de cetăţean. S-a spus că acest proces de „devoluţie” a statului este în interesul cetăţeanului. Dar chiar este în interesul său? 

Statul este, chiar fără să-şi fi propus asta, cel mai mare obstacol în calea generalizării modelului neo-liberal al globalizării, singurul adversar de talie, capabil să oblige marile entităţi economice transnaţionale să respecte regulile şi interesele legitime ale cetăţenilor este statul. Un astfel de adversar trebuie pus la colţ şi puterile lui limitate drastic. De aceea de la mijlocul anilor 70 ai secolului trecut a început un adevărat război mediatic împotriva statului, un proces de demonizare a sa, care a avut drept obiectiv reducerea puterilor sale la un nivel care să asigure doar capacitatea de a menţine un minimum de stabilitate politică şi socială, necesară marilor actori economici ai globalizării să-şi asigure maximizarea profiturilor, fără a mai fi obligaţi la cheltuieli suplimentare cu asigurarea unor standarde de calitate pentru bunurile şi serviciile lor. 

Prin fragmentarea iraţională a puterii calitatea guvernării s-a deteriorat progresiv peste tot în lume, inclusiv în marile democraţii occidentale.Deschid o paranteză: o ilustrare a a acestei afirmații o găsiți în interviul acesta, care se referă la starea sistemului public de sănătate. În care se iau decizii fără să se mai cunoască starea reală a sistemului, pentru că părți importante ale lui au ajuns stat în stat, și nimeni nu mai are, cu adevărat, autoritate asupra lor. Închid paranteza. 

Clasa aceea mijlocie nivelată este o ficţiune. Real este doar procesul de disoluţie a clasei mijlocii, care va fi înlocuită, fără îndoială, de o clasă care are în comun sărăcia. Într-o lume tot mai bogată, sărăcia este criteriul de structurare a noilor clase sociale. Şi cum spuneam nu de mult, săracii nu votează, pentru că nu se mai simt reprezentaţi, dar şi pentru că prin fragmentarea iraţională a puterii, se diluează şi răspunderea aleşilor. Practic, nu au pe cine trage la răspundere pentru eşecurile guvernării. Multiplicarea centrelor de putere naşte o concurenţă nesănătoasă între ele şi transformarea luptei pentru putere în scop în sine. Modificarea legilor electorale şi alegerea directă a preşedinţilor de consilii judeţene a fost un pas în plus pe drumul fragmentării suplimentare a puterii în Românie. Ea a reprodus războiul dintre palate, o constantă după 2004, şi la nivel local. Cu menţiunea că, prin votul uninominal, s-a introdus un actor suplimentar: parlamentarul. 

Am avut și vom tot avea(chiar dacă acum președinții de Consilii Județene sunt aleși indirect, altă sursă de instabilitate și fragmentare a puterii) conflicte între preşedinţii de consilii judeţene, un soi de preşedinţi de judeţ, consiliile judeţene, deja un soi de parlamente, prefecţi, primari, dar şi parlamentari, care cereau, la un moment dat, puteri executive, pe motiv că trebuie să aibă instrumentele necesare îndeplinirii promisiunilor electorale, ei fiind aleși uninominal. Faptul că se revine la votul pe listă nu va schimba prea mult rolul parlamentarului în teritoriu, văzut ca un soi de super primar corcit cu un super ministru.

 Fragmentarea iraţională a puterii se evidenţiază şi la nivelul altor instituţii politice şi administrative româneşti. Ea a ajuns în acel punct în care practic a paralizat statul şi-l face neputincios. În acest moment statul român este o ficţiune, şi asta se vede. Nu vedem cum, cu o clasă politică inconştientă, nedemnă de acest nume, cu o societate civilă cu nimic mai bună decât ea, cu indivizi, în loc de cetăţeni, se va putea pune punct fragmentării iraţionale a puterii, respectiv golirii de conţinut a statului şi transformării democraţiei într-o formă fără fond. Trist, dar perfect în logica distructivă a demersului nostru post-revoluţionar.