Ipoteze despre o lovitură de stat eșuată

Ce se poate spune acum, la cald, despre visul unei nopți de vară la Istanbul și Ankara? Se pot imagina trei ipoteze:
1. Lovitura de stat a fost ”pe bune”. Rezultatul ei arată că moștenirea lui Ataturk s-a epuizat, și Turcia s-a schimbat profund. De aici încolo trecutul otoman e viitorul. Cu tot ce înseamnă asta în relațiile Turciei cu partenerii din NATO și din UE, de relațiile cu zona adiacentă ei, inclusiv cu Grecia, Siria, Israel.

De acum armata își va pierde definitiv capacitatea de a influența lucrurile în țară și, de ce nu, se va islamiza, la rândul ei, urmând modelul politic. Erdogan se va întări, dar asta nu e spre binele Turciei și al turcilor, pentru că, în lipsa unui veritabil joc politic democratic, alternativa la Erdogan nu există decât în pozele pentru proștii care cred în povești cu Zâna Măseluță. Începe o lungă perioadă de regim cu partid unic, chiar dacă ceva partidulețe vor mai intra în Parlament, pe post de spanac decorativ.

Asta înseamnă și că represiunea la adresa kurzilor se va înăspri, la fel și cea la adresa adversarilor politici și la adresa societății civile care promovează occidentalizarea și valorile occidentului.

2. Lovitura de stat a fost orchestrată de Erdogan, ieșit slăbit din aventurile lui politico-militariste din ultima vreme: relațiile cu Rusia, doborârea avionului rus deasupra Siriei și asasinarea unuia dintre piloți, atacurile împotriva kurzilor din Irak și din Siria, concubinajul cu ISIS, inclusiv vânzarea petrolului furat de tipii din ISIS din Irak și din Siria, furnizarea de arme acelorași bărboși, folosirea refugiaților din Siria drept instrument de șantaj la adresa UE, reprimarea manifestațiilor pro-democrație, etc.

Cu această comedie de prost gust Erdogan a reușit să elimine ultimele bastioane ale ale rezistenței din armată, să se victimizeze, mobilizându-și susținătorii, și adăugându-le lor o parte dintre cei care erau dacă nu neutri, măcar indiferenți față de el, a obligat opoziția să se solidarizeze cu el, compromițând-o, și astfel a pus între paranteze eșecurile recente, care au costat mult mediul de afaceri, în care armata turcă are rădăcini adânci. Relansarea economiei este ”recompensa” pe care o vor primi loialiștii din armată și din Poliție. Și nu e puțin lucru, la cât au pierdut micuții în turism, spre pildă, unde sunt bine înfipți.

3. Lovitura a fost sugerată, și susținută discret de Washington și de câteva capitale europene, pentru a-l aduce la ordine pe Erdogan, și pentru a-l pune sub control. Nu au mizat pe succesul loviturii, care ar fi dus la o gravă dezechilibrare a Turciei, la dezordini și la violențe, poate la un soi de război civil. Scopul a fost să îi arate lui Erdogan care sunt limitele între care poate juca, și în interior, și în afara Turciei. Și de a institui un soi de drept de veto în deciziile Ankarei.

Cert e un singur lucru: Erdogan e la locul lui, bine lipit de scaun, și, probabil, re-legitimat de această ”victorie” în lupta cu ”cei răi”. La fel de cert este că Turcia intră într-o zonă de grave turbulențe interne, care vor urma acestei lovituri de sta eșuate. Pentru că nemulțumirile unei părți a populației față de Erdogan și de politica sa sunt reale, la fel cum sunt reale și nemulțumirile unei părți a armatei. Iar Erdogan sigur nu va intra în dialog cu nemulțumiții, ci va folosi parul împotriva lor. Cu tot ce înseamnă asta.

UPDATE: Ipoteza nr. 2 prinde trup. Erdogan profită de cele întâmplate pentru a epura armata și Justiția, vrea să introducă pedeapsa cu moartea. A vorbi despre o ”Turcie europeană” este, în aceste condiții, perfectă ilustrare a ruperii de realitate. Atât Washingtonul, cât și Uniunea Europeană, au fost prinse cu chiloții în vine. Și mă tem că această defazare este un simptom al altei rupturi, mult mai grave, aceea dintre decidenții politici și serviciile de informații. Care fac, mai mult ca sigur, jocuri pe deasupra puterii politice legitime. Așa încât să nu ne mirăm dacă ne vom întâlni cu situații precum cele din Italia ”anilor de plumb”, marcate de extremisme de tot felul, violență, slăbirea accentuată a ordinii de stat, amestecul tot mai violent al serviciilor secrete în politică, crize economice cu repetiție.

Turcia va plăti scump sprijinul dat acum de cetățeni lui Erdogan. Cetățeni care nu înțeleg ce se joacă, într-un climat marcat de cenzura dură a presei care nu îi este aservită lui Erdogan, prigoana împotriva adversarilor politici și a liderilor civici, care luptă pentru o Turcie liberă, laică, democrată, respectuoasă cu toți cetățenii ei.

Din motive absolut ipocrite, Occidentul va înghiți gălușca, și îl va sprijini pe Erdogan. Deși cunoaște, de acum, ce-i poate pielea. Se amăgește că-l poate controla? Cum, că până acum s-a dovedit neputincios?

Intrăm într-o nouă realitate, căreia nu-i suntem pregătiți să-i facem față. Iar renunțarea la democrație, instaurarea unor regimuri de mână forte, nu sunt soluții. Turcia este un exemplu în acest fel. Cu toate astea, apucăm pe calea asta. Ca oile...