EXA I a

Pentru cine nu știe, Exa I a este un aparat de fotografiat fabricat în RDG între 1964 și 1977. A fost primul meu aparat de fotografiat, și ar fi funcționat și acum, dacă fiu-meu n-ar fi avut sinistra idee să-i dea peste cap sistemul de avans al filmului. Aș vrea să-l repar, dar mă tem că nu mai găsesc pe nimeni s-o facă, sau, dacă găsesc, reparația să mă coste cât un aparat digital cu performanțe chiar bune.

Mi-a amintit de el viscolul de afară. Era în decembrie 1969, și taică-meu pleca în prima lui delegație ”afară”, în RDG. Eram în clasa a noua, abia începusem liceul, la Slatina, la ”Ion Minulescu”. Am plecat din Slatina spre București pe o vreme superbă, geroasă, dar cu mult soare. Eram înainte de vacanță și, sincer, aș fi avut și altele de făcut decât să merg cu el la aeroport. Dar drumul avea un scop: baterea la cap. Trebuia să-l conving, pe ultima sută și ceva de kilometri, să-mi cumpere un aparat de fotografiat. E drept, ar fi putut să-mi cumpere o Smena din țară-era și mai ieftin-dar eu, ca tot românul, de acum, de atunci, și de mai mereu în modernitate, aveam încredere în lucrul bine făcut de nemți! 

Se pare că l-am convins. Adevărul e că, vremurile fiind altele, mai relaxate, delegația oficială-era condusă de cineva de la ”centru”, deci intrau primii în avion-aeroportul Băneasa o chestie minusculă, cu aspect de autogară mai spălată, l-am bătut la cap până la scara avionului, spre disperarea lui. Cei cu care pleca mă cam știau de zurliu, așa că nicio problemă. Doar taică-meu înghițea în sec și-și blestema în gând ideea de a mă lua după el la aeroport. Iar eu împușcam doi iepuri: știau și colegii ce-și dorea nebunul din dotarea scorțosului tată, așa că aveam susținători, când era vremea cumpărăturilor, și vedeam de aproape Bac-ul 1-11, proaspăt intrat în dotarea Tarom.

Am stat ca pe ghimpi vreo zece zile, cât a durat delegația. Margarete nu aveam, să le smulg petalele: ”Mi-l aduce, nu mi-l aduce, mi-l aduce, nu mi-l aduce!” Ca suspansul să fie total, nu m-am mai dus să-l întâmpin la aeroport: între timp se stricase vremea, era zăpadă și viscol. A venit, Dumnezeu știe cum, cu mașina de serviciu a unui coleg din Craiova, un Gaz, cu tracțiune integrală. Care avea un mic, foarte mic dezavantaj: era carosat cu pânză! Poate pentru ruși n-ar fi fost un așa mare dezavantaj...Trecem: pileală se găsea și la noi, deci au ajuns acasă relativ întregi, și relativ treji!

Abia intrat pe ușă, cum spuneam, relativ treaz, sigur euforic, deci neatent la ”bunele manere” ale zurliului de fiu-său, am trecut glonț pe lângă el și m-am lipit de valiză. O valiză nouă, nemțească, dintr-un superb carton, peste care era lipită o folie de plastic, cu aspect de furnir, un veritabil Trabant al valizelor socialiste. Valiza o am și acum; ei i se va alătura una, mai mică, a maică-mii, cumpărată peste vreo doi sau trei ani, în concediul petrecut de ei în același RDG. Un concediu de pomină!

Odată deschisă valiza, deasupra lucrurilor puse cam cu furca-taică-meu n-a fost niciodată un tip prea ordonat în privința asta, de vreme ce exista și o soție în dotare-trona cutia aparatului, alături de un set de filme ORWO, alb-negru și color, într-o cutie de prezentare. Urma să aflu că, printre altele, fuseseră și la fabrica de pelicule, și setul era un cadou de la firmă.

Am înșfăcat ”prada”, am deschis febril cutia, am încărcat un film în aparat(cred că era un 15 DIN, granulație fină, foarte bun în condiții de iluminare corecte), și m-am repezit afară, în viscol, să fac fotografii. Era undeva după 20 decembrie, spre Crăciun, deci. Orice ar spune unii sau alții, deși neoficial, sărbătorile de iarnă se respectau, printr-un soi de consens tacit, excepție făcând momentele în care partidul avea idei crețe. După 1964 și până prin 1980 nu a mai avut. Prin urmare la redacția ziarului local, ”Oltul”, parcă, unde taică-meu avea un prieten, fotograf, și unde mai pierdeam și eu ceva timp în atelierul lui, era lacătul pus. Așa că nu aveam unde developa.

După sărbătorile de Crăciun și de Anul Nou, am dat buzna în laborator, să văd ce isprăvi am făcut. Din tot filmul, au ieșit două sau trei fotografii. Și acum vine legătura cu viscolul de afară. Una dintre ele era a unui stâlp de iluminat, în furtuna de zăpadă. Un soi de far în marea de zăpadă. Din păcate, fotografia aia, la care țineam foarte mult, a dispărut, alături de multe altele, în mutările ce au urmat. Mi-ar fi plăcut s-o pot posta acum, aici.

Am pus mâna pe carte, după acest prim eșec. Am învățat destule, de la prietenul nostru, fotograful, din cărți, de la alți amatori de fotografie. Numai că n-am avut niciodată un loc în care să pot face un mic atelier de developat și mărit. Depindeam de prieteni, sau de diverse cooperative. A urmat plecarea la facultate, trăitul prin cămine. După facultate, prin 82-83, revenit în București, la IAvB, am scos aparatul de la păstrare. Dădusem peste alți mușcați de pasiunea asta. Mult mai bine echipați decât mine: fuseseră la pregătire, în Anglia, și-și cumpăraseră aparate și obiective ca lumea. Bătrâna mea Exa își făcea datoria cum putea.Ne amuzam. Unii trăiau și din nunți-botezuri. Nu conta. Era un mod de a evada din lumea aia, în care nu ne simțeam nici prea comod, nici prea doriți.

Acum avem aparatele digitale. Poți vedea imediat ce-ai făcut. Dar nu mai există acea așteptare febrilă din laborator, când nu știai niciodată ce-o să iasă, sau cum o să iasă. Limitările tehnologice te obligau să fii creator. Regret că nu m-am ținut serios de asta. Nu regret însă că l-am convins pe taică-meu să-și cheltuiască diurna până la ultimul ban pe aparatul ăla de fotografiat...