Când justiţia o ia razna

Tot felul de indivizi îşi urlă animalic bucuria că Adrian Năstase s-a sinucis şi nefericirea că n-a murit. Ei consideră sinuciderea lui un act de operetă, o prefăcătorie, un mod de a scăpa de închisoare. Cum să fie Adrian Năstase un om demn? Ei nu pot accepta aşa ceva.

Timp de 12 ani, din momentul în care a fost numit premier, a fost ţinta unei intense acţiuni de demonizare. La început, în timpul guvernării, demonizarea părea ceva din arsenalul obişnuit al luptei politice. După ceva vreme demonizarea a devenit un instrument al unor cercuri de interese. 

Da, Adrian Năstase nu este un tip comod pentru nimeni, şi în primul rând pentru el. Dar vă reamintesc ce aveam noi de făcut atunci: negocierea aderării la UE şi la NATO, scoaterea ţării din recesiune, revenirea la creştere economică. Când ai atât de multe de făcut, nu ai timp pentru a transforma guvernarea într-un reality show. 

După 2004 Adrian Năstase a fost victima dorinţei de răzbunare a lui Traian Băsescu, dar şi a unor jocuri de putere din interiorul PSD. Nu putem ignora aceste lucruri. Traian Băsescu nu şi-l dorea contra-candidat în 2009, şi i-a ieşit planul. În interiorul partidului lucrurile s-au aranjat, dar târziu, şi nu fără pagube pentru întreg partidul.

Din păcate, ceea ce trebuia să fie un act de justiţie-dacă greşim faţă de lege, toţi, dar absolut toţi trebuie să plătim în faţa legii - s-a transformat într-un război, întreţinut vinovat de Traian Băsescu şi de Monica Macovei, între DNA şi Adrian Năstase.

DNA a luat foarte personal determinarea lui Adrian Năstase de a se apăra. DNA a folosit împotriva sa mijloace care trec dincolo de lege. Ştiţi cazul dolarilor tipăriţi după data când spune DNA că i-ar fi dat mită nu ştiu cui din Hong-Kong. Cel puţin în acest ultim dosar, „Trofeul calităţii” , lui Adrian Năstase i s-a refuzat dreptul la apărare. Iar apelul a fost o parodie de justiţie. Nu mai amintesc de motivarea sentinţei completului de trei judecători: nu există probe care să-l incrimineze, dar trebuie să dăm un exemplu, să-i speriem pe politicieni.

Se tot repetă că nu trebuie să comentăm sentinţele. Este o gravă greşeală. Mai ales în astfel de cazuri sentinţele, dar mai ales felul în care s-a desfăşurat procesul şi cercetarea penală trebuie discutate. Fără această discuţie lucrurile vor merge din prost în mai prost.

Dincolo de ura îngrozitoare care se revarsă pe siteurile propagandei portocalii, care dau imaginea unui popor de sălbatici, care nu are ce căuta în Europa,   se insinuează, nu de ieri, de azi, ideea că, sacrificându-l pe Năstase, scăpăm de MCV, şi că acest sacrificiu ritual este modul lui de a participa la servirea interesului naţional. Este cea mai scelerată idee. Bruxellesul nu de sacrificii rituale are nevoie pentru a ridica MCV, ci de o justiţie de calitate.

A venit vremea, şi sper că gestul lui Adrian Năstase va grăbi discuţia despre adevărata stare a justiţiei. Ne amăgim dacă spunem că MCV a servit la ceva până acum. Nu sunt implementate încă noile Coduri Penal, Civil şi de Proceduri. Avem un Cod Penal stalinist. Nu ştiu dacă, excepţie făcând procesele lui Adrian Năstase, a folosit cuiva aşa-zisa „mică reformă”.

Nu vrem să discutăm despre eficienţa CSM. Nu vrem să discutăm despre calitatea sistemului de învăţământ juridic. Nu vrem să discutăm despre felul în care sunt recrutaţi, pregătiţi şi promovaţi procurorii şi judecătorii.

Poate explica cineva de ce, în aceeaşi speţă: incompatibilitatea, introdusă peste noapte de domnul Funeriu, între demnitatea de parlamentar şi funcţia de rector, duce la două sentinţe total opuse: una la Timişoara, care spune că nu există incompatibilitate, şi una la Bucureşti, care spune că există?

Putem discuta şi despre cazul ministrului culturii, Diaconu, şi despre multe astfel de bizarerii. Iar când într-o sentinţă citeşti, ca în cazul lui Adrian Năstase, că „trebuie eliminat din societate”, îţi pui problema politizării. Pentru că justiţia începe să-şi depăşească limitele, şi intră în concurenţă cu celelalte puteri din stat, într-un soi de luptă pentru supremaţie. Este, după mine, sensul afirmaţiilor lui Adrian Năstase că este un proces politic. 

De la republica cetăţenilor, la republica judecătorilor. Iar rolul lui Traian Băsescu a fost acela de a încuraja această luptă între puterea legislativă, recte politicienii care îi reprezintă pe cetăţeni, şi justiţie. Pentru că se foloseşte de justiţie pentru a-şi întări puterea, lovind în legislativ şi în executiv.

Da, din această perspectivă avem o justiţie politică. Ea are propriul său proiect politic, şi mă tem că este scăpată de sub controlul cetăţenilor României. Când judecătorii ajung să judece nu după fapte şi după probe, după lege, ci după convingeri personale, avem o mare problemă. Pe care nu vrem s-o acceptăm şi s-o discutăm.

Gestul lui Adrian Năstase poate fi un argument al urgenţei unei mari dezbateri publice despre adevărata stare a justiţiei, care este mai mizerabilă ca oricând. Vom rata şi acest moment? Se pare că da, pentru că n-am fi noi dacă nu am rata-o! 

Bine măcar că, în toate reprezentările, zeiţa justiţiei are sâni mişto!