vineri, 29 ianuarie 2016

Acolo sus nu toți au umor...



Pe 29 ianuarie era ziua de naștere a unui om la care am ținut enorm. Ruxandra a fost stewardesă. A lucrat la Tarom, practic până în ziua în care a părăsit această lume. Totul a început la CIPA, Centrul pentru Instrucție și Pregătire în Aviație, unde făceau cursuri și dădeau examenele anuale de certificare cei din personalul navigant al Tarom. Ce dracu căutam noi acolo, în iarna aia dementă, cu zăpada până la brâu? Era în ianuarie 1978, în obișnuita practică de o lună, care preceda sesiunea de examene din iarnă. În principiu, făceam pregătirea teoretică pentru practica de vară, care însemna ieșirea la zbor, materie introdusă în acel an la noi, la facultate. Din păcate, faza asta m-a sărit. O otită din copilărie, văzută de cei de la Centrul de Medicină în Aeronautică, m-a ținut departe de manșă. Asta e: am făcut pe musculița la soare pe la Clinceni.
Ne-am cunoscut în troleibuzul ăla astmatic, 82, parcă, troleibuz care avea cap de linie la aeroportul Băneasa, și mergea spre Romană. Am fost împreună, mai mult sau mai puțin, până la sfârșitul facultății, când am plecat la Brașov. Pentru ai ei, care nu m-au ”iubit” prea tare, a fost o ușurare plecarea mea. Și el zburător la Tarom-mecanic de bord la Tu 154- taică-său avea ideea fixă să-și căsătorească fata cu un ”zburător”. Ceea ce s-a și întâmplat. S-a căsătorit cu un tip de la detașamentul Tu 154, coleg al tatălui ei, și fost pilot militar, ajuns navigator la Tarom.
Ne potriveam. Eram la fel de duși cu pluta. Am făcut numai nefăcute. Și acum mă mir cum am scăpat neșifonați! Nu pot să uit scandalul cu ăia de la Direcția 5(SPP ul lui Ceaușescu!) la Athenne Palace. Venisem pe jos, prin pomenita zăpadă, de la Băneasa, pentru că era oprită circulația. Era în vizită cancelarul german Helmut Schmidt, care, ce să vezi, nu doar bântuia prin oraș, și nu circula transportul în comun, dar fusese parcat la hotelul ăla. Unde noi încercam cu disperare să găsim o budă! Un flăcău a ratat de puțin poșeta Ruxandrei, ferm hotărâtă să ajungă unde-și propusese!
A încercat să plătească în dolari berea pe care o beam într-o cârciumă sinistră, pe undeva pe unde acum e circul foamei de la Unirii. A doua zi urma să plece în cursă, și luase diurna. Altminteri eram lefteri și unul, și celălalt. Am scăpat ieftin, că ăla de la bar pusese mâna pe telefon: credea că e o provocare! La Capșa, rămași-ca mai mereu!-fără bani, după ce achitasem consumația, modestă-dar de, încheiam o seară culturală, ce începuse la Teatrul Mic-chelnerul, ce avea ochiul câmpului, ne-a întrebat, amabil: ”Vreți să vă dau eu bani de taxi?” Vrem! emoticon grin

Trecem. După ce am plecat la Brașov, am pierdut legătura. Știam doar că se mutase și din apartamentul pe care și-l cumpărase pe undeva, pe lângă ASE, peste drum de Ambasada Libanului, parcă, într-un bloc de pe 1 Mai, aproape de Piața Domenii. Și nimic mai mult.
Ne-am revăzut după 23 de ani. Deși trăiam în același oraș, și nu foarte departe unul de celălalt. Era într-o sâmbătă dimineața, în parcul de peste drum de Muzeul Țăranului Român. Taică-meu mergea din ce în ce mai greu, și nu mai putea să se ducă singur în Cișmigiu. Am zis să-i arăt și parcul ăsta, care doar ce fusese reamenajat. Ruxandra stătea pe o bancă, și lângă ea era punga aia de dren, semn că avusese parte de o operație. Ceea ce se și întâmplase: cancer la sân. Abia ieșise din spital, era prima plimbare prin parc, după operație.
Avea doi copii, pe care i-am cunoscut atunci, un cățel și un motan tâmpit. Trecuse printr-un divorț, iar fostul ei soț murise de curând, tot de cancer. Nu vreau să insist, dar l-aș fi strâns de gât pe boc, atunci când a tăiat pensiile personalului navigant. Cancerul este boală profesională pentru ei. Dintr-un motiv extrem de simplu: radiațiile cumulate. Dacă ești expus-și ești!-câteva ore, în timpul unui zbor, nu este o problemă. Când zbori mii și zeci de mii de ore, da, e o problemă. De ce credeți că, în plină austeritate, Ceaușescu a aprobat cumpărarea primului aparat pentru mamografii, cel de la Medicină Aeronautică, din curtea SMC?
Ruxandra n-a vrut, după operație, să urmeze tratamentul cu citostatice. A urmat un soi de tratament Reiki, plus că ronțăia tot felul de chestii exotice. Nu știu de câte ori ne-am ciondănit pe tema asta. Eu am o neîncredere sănătoasă în chimicale. Dar și în povești de genul ”energii pozitive” sau păscut grâu încolțit. Pe de altă parte, o înțelegeam: nu a vrut să treacă din nou prin ce trecuse la spital, cu chimioterapia și radio-terapia. Pur și simplu nu mai suporta.
O vreme s-a simțit bine. Bântuiam iar prin oraș, pe la tot felul de ”evenimente”. A revenit la muncă. A reînceput zborul: avea doi copii de întreținut, ambii la școală, alte surse de venit nu avea. Ce putea face? După care a urmat prăbușirea, după vreun an și ceva. Într-o noapte de septembrie m-a sunat, să mă roage s-o duc la spital, la Fundeni. Cancerul se întinsese. Avea probleme și cu stomacul. Până în februarie, anul următor, când avea să moară, i-a mers tot
mai rău. Medicii nu prea mai aveau ce face, era prea târziu pentru chimioterapie, și nici o operație nu mai avea sens.
Vorbeam la telefon. Nu prea mai ieșea. M-a invitat la ziua ei. Urmau să vină foste colege din ”Detașamentul vesel de femei”, pe care le cunoșteam din frumoasele vremuri când ne puteam permite orice nebunie. Nu m-am dus. Poate din lașitate, poate din dorința de a-i ridica moralul. Încercam să-i spun că o să treacă și peste asta, că au să mai fie aniversări de ziua ei de naștere. Ultima oară când am vorbit cu ea, foarte scurt, mi-a zis: ”Mă, tu nu înțelegi că pentru mine s-a terminat?” N-am mai zis nimic. Ce puteam să zic? Știam și eu că e capăt de linie pentru ea. Vorbisem cu prieteni, medici, să văd ce se poate face. Toți mi-au zis același lucru: ”Nimic!” N-am vrut să-i spun asta. Oricum știa ce-o așteaptă.
Nici la înmormântare n-am fost. Am aflat târziu, la o zi după. Avusesem probleme cu taică-meu, făcuse un AVC, tot alergam la spital. știți și voi ce și cum. Chestia asta se numește, până la urmă, viață.
Odihnește-te în pace, Ruxandra! Și nu fă prea multe nefăcute. Acolo sus nu toți au simțul umorului...

Niciun comentariu: