duminică, 10 ianuarie 2016

Prințesa de varză acră



      Inevitabil, subiectul ”confiscării copiiilor români de către hainul stat norvegian” și circoteca manifestațiilor ”de solidaritate” cu ”greu încercații” părinți a ajuns subiect de discuție la masă, cu maică-mea. Care, telespectatoare profesionistă, de când nu prea mai poate ieși din casă, e foarte indignată de ce li se întâmplă românilor.
”Cum, mă? Să-i ia copilul de la sân?”
”Păi, nu prea știm ce și cum, îi dau eu replica. Apoi ăia știau regulile din Norvegia. Dacă pe noi ne doare undeva de reguli, asta nu înseamnă că alții stau și admiră comportamente mizerabile față de copii”.
”Da, dar chiar așa?”
”Da, chiar așa! Știu că pare ciudat pentru noi, ăștia de pe aici, obișnuiți cu alte ”instrumente” pentru educația copiilor. Dar nu ți se pare că ai uitat ce ți s-a întâmplat în copilărie? Te-ai gândit că, poate, ar fi fost bine să existe cineva care să aibă grijă de felul în care erau tratați copiii pe vremea ta?”
Cu asta se putea închide discuția, dacă maică-mea nu ar fi început să-și amintească lucruri din copilărie, petrecută la Valea Mare Pravăț, și apoi la Câmpulung Muscel. O copilărie deloc fericită, cum se va vedea. Provine dintr-o familie numeroasă, au fost vreo opt frați și surori. Taică-său n-a fost un tandru, cum recunoaște acum, cu jumătate de gură: ”Da, e drept, m-a bătut o singură dată. Când i-am stricat briciul. L-am luat să sap nu știu ce prin grădină, s-a rupt lama, și l-am îngropat acolo. Supărat că nu-l găsește, i-a luat la poceală pe băieți. Parcă nu-i venea să creadă că vinovatul se găsește în partea feminină a familiei. Văzând ce pățesc băieții, mi-am mărturisit vina. Am încasat-o și eu. Zdravăn. Dar a fost singura bătaie primită de la el.”
”Așa o fi, zic eu, știindu-i bunicului unele obiceiuri. Dar bunica o încasa. Des, nu?”
”Da, săraca maică-mea a avut viață chinuită cu el, admite ea. Și orice era motiv pentru o bătaie. Chiar și faptul că găsea mămăliga tăiată înainte să se așeze el la masă era motiv s-o atingă. Și cum nouă ne era foame, iar programul lui era greu de ghicit, mai mereu cădeam în păcat. Iar decontul îl făcea mama. Cu noi, copiii, avea alt obicei. Când venea pilit de la crâșmă, ne trezea în crucea nopții, ne alinia pe prispă, fie vară, fie iarnă, și ne punea să-i cântăm. Cel mai adesea ”Cruce sfântă, părăsită, lângă margine de drum”.
Mă întreb și acum de ce-i plăcea cântecul ăsta, pentru că bunicul era paralel cu Biserica. Avea nu unul, ci mai mulți dinți împotriva ei, și a popilor. Cu excepția unuia-nu era din sat, și trebuia să treacă, spre biserica la care slujea, pe pajiștea ce ținea loc de curte casei bunicilor-și cu care avea relații extrem de cordiale, stăteau mereu la taifas, când se întâlneau, toți ceilalți au fost la cuțite cu el. Îi reproșau că nu vine la biserică, îl bănuiau a fi fost ateu(nu era, era doar furios pe ei), ba chiar că s-a dat cu comuniștii(nu se dăduse!), și-i băteau obrazul pentru că, în loc să sară cu banul pentru biserică, prefera să cotizeze la ”Cățaua leșinată”. Întotdeauna există o crâșmă cu nemele ăsta prin satele românești!
Povestea acestei aversiuni a bunicului față de biserică și de popi are un motiv, aș zice banal, dacă nu ar fi tragic. Maică-mea a avut o soră, care a murit la vârsta de șase-șapte ani, de meningită. Asta prin 1936-1937. Evident, ce medic, ce consult, ce tratament, în satul ăla sărac de munte? Bunică-mea l-a trimis pe unul dintre frații maică-mii la preot, să vină, să-i dea ultima împărtășanie bolnavei. Cred că era prin iarnă. Popa n-a vrut. S-a dus ea. Același refuz. Mai mult, popa a refuzat să-i facă slujba de înmormântare. O discuție față în față între bunicul meu-pilit, și furios, ambele stări justificate, de data asta-și popă, discuție care i-a mai zdruncinat din convingeri slujitorului Domnului, a făcut ca înmormântarea să se întâmple după cele rostuite, cu slujbă în biserică și la cimitir, și nu în curtea casei, sub un nuc uriaș, cum se pregătea să facă bunică-meu. Asta mă face să cred că melodia era modul lui de a-și aminti de ce îi urăște pe popi. Sau poate pur și simplu îi plăcea s-o audă la beție.
”Și crezi că trezitul la miezul nopții era cel mai potrivit mod de a-și manifesta autoritatea, ca tată?”
”Nu, de asta nu s-a înțeles bine cu mai niciunul dintre frații mei. Eu îi tot ziceam, când ne certam: ”De ce ne-ai mai făcut, dacă nu-ți pasă de noi?” Cu Costică se avea la cuțite, era cel mai colțos dintre frații mei”
        Costică era ultimul ei frate în viață, a murit la începutul lunii septembrie, anul trecut. Un tip extraordinar, cu o minte sclipitoare. Inginer naval, specialist în submarine, șef de promoție la Academia Navală de la Sankt Petersburg. Cu care viața n-a fost deloc tandră. Și nici istoria. A răzbit prin tenacitate și muncă fără menajamente. I-a plăcut să învețe, și cred că și-a dorit cu disperare să-și schimbe soarta. Povestește maică-mea că, într-o iarnă, în camera în care dormeau toți claie peste grămadă, părinții într-un pat făcut din pari și scânduri, copiii pe jos, pe fân, fără saltele, fără nimic-camera aia fiind singura care avea sobă(și așa a rămas și acum!) Costică își făcea tema la matematică, iar maică-mea, pe jos, lucra broderie spartă, cu o vechitură de foarfecă. Pe sobă, trei pisici, pisicile nelipsind din casa familiei Tamaș. La moartea bunicii erau vreo opt. Iar una dintre ele, un motan uriaș, stătea pe un gard, plângând la propriu. A refuzat să mai mănânce, și a murit și el, la câteva zile.
        Și aud cele trei mâțe scârțâitul foarfecii, ciulesc urechile, și sar de pe sobă direct în spatele studiosului frate, răsturnând în trecere călimara peste tema la matematică. Ele, săracele, îți făceau datoria: credeau că e un șoarece sub masă, și s-au repezit să-l vâneze! Costică s-a supărat, a luat lampa, cartea și caietul, și s-a mutat într-un soi de șopron-bucătărie de vară, unde s-a apucat să-și refacă tema. Nu s-a întors în casă noaptea aia. Iar dimineața, pe un ger de crăpau pietrele, prin zăpada de un metru, a plecat spre oraș, la școală, cu ghiozdanul într-o mână, și cu bidonul cu lapte al bunicii lui în cealaltă. Să-l ducă în locul ei abonaților. Drumul trecea prin pădure. Iar întâlnirea cu lupii o certitudine. Tot într-o iarnă lupii au venit până pe prispa casei-la etaj!-de unde au luat cățelul.
        În sărăcia aia cumplită-suntem după Marea Criză, agricultura avea mari probleme, industria era sublimă, dar lipsea aproape în întregime în zona aia- singura soluție a familiilor cu mulți copii era să-și dea copiii la stăpân. Erau angajați pe masă, casă și ceva îmbrăcăminte de familii mai înstărite, pentru munci casnice, îngrijit bătrâni, la păzit animale, la stâne, și tot felul de alte îndeletnici de acest gen. Stăpânii ajungeau să le fie a doua pereche de părinți. Unii, mai buni și mai corecți decât părinții naturali, alții, dimpotrivă, le făcea viața și mai rea decât era la ei acasă.
        Bunica dinspre mamă a maică-mii avea ”abonați”. Vindea laptele celor două vaci pe care le creștea unor orășeni, oameni cu ceva stare, fie comercianți, fie amploiați la stat, fie mici meseriași. Primul stăpân al maică-mii, la vârsta de nouă ani, a fost soția unui tip, cred că avocat. Era soția unui client al bunicii ei. Trebuia să-i plimbe câinele, în principal. Un câine care a antipatizat-o de la început, și a mușcat-o, fapt care a făcut relațiile dintre ei imposibile. Slujba s-a terminat scurt, atunci când cățelul a fost trimis de maică-mea să învețe să înoate în pârâul care trecea prin parcul central din Câmpulung. N-a avut inima să-i dea drumul din lesă. S-a ales doar cu baia...
        Tipa cu cățelul avea o soră. Soră care, împreună cu soțul ei, țineau cel mai mare restaurant din Câmpulung Muscel. Moraru se numea familia. Mama celor două surori căzuse, și-și fracturase șoldul. Avea nevoie de un ajutor. Și așa și-a schimbat maică-mea stăpânii, la nouă ani. Războiul plutea în aer, lumea era tensionată, îngrijorată, dar încă se purta ca și când nu se întâmpla nimic. Cu toate că începuseră concentrările, mulți bărbați erau în armată, era nevoie de forță de muncă.
        Moraru avea doi băieți. Cel mai mare, Valeriu, era cam de vârsta maică-mii. Fratele său, Nini, era cu vreo doi ani mai mic. Între maică-mea și Nini a început un război surd, tipul fiind o calamitate, lucru recunoscut, de altminteri, și de familie. Care avea grijă să-l scarmene ori de câte ori avea prilejul. Și avea!
        Copilul de zece ani, care ara maică-mea atunci, a început să aibă tot mai multe sarcini, nu doar îngrijirea bătrânei. Ajuta și în bucătărie, și la casa de marcat, unde ținea un soi de socoteală a porțiilor de mâncare vândute și a băuturilor, și cu bătrâna de care avea grijă, în cofetărie, familia având și cea mai bună cofetărie din oraș. Avea grijă și de casa familiei, o casă mare, cu două etaje. Ale cărei chei au ajuns la maică-mea, cu consemnul de a nu-i lăsa pe cei doi fii, în special pe Nini, la etaj, în absența părinților. De altminteri cei doi învățau la un soi de școală cu internat, privată, și în timpul anului școlar veneau rar pe acasă.
        Într-o zi, mai mult de gura lui Valeriu-care era la locul lui, deși nici pe el nu-l ocoleau belelele, și făcea și el boacăne-le-a dat drumul la etaj. Ținându-se de coada lor, să nu facă vreo prostie. Ei bine, au comis-o în grup. Fiind vară, toate geamurile erau deschise. O biată vrabie se rătăcise în sufragerie, și, alergând după ea, au spart un vază scumpă din cristal. Au încasat-o toți trei, cei doi flăcăi, cărora li s-a pus în cârcă vaza, maică-mea, pentru că a încălcat consemnul, și le-a deschis la etaj.
        Ce se iubeau cei doi, maică-mea și Nini, până atunci, dar ce se vor iubi după corecția asta! Conflictul lor începuse în primele zile ale prezenței mamei mele în casa lor, când același Nini i-a dat o hârtie împăturită și niște bani, și-a trimis-o la farmacie, să cumpere ce scria pe ”rețetă”. Farmacista, obișnuită cu glumele lui proaste-probabil o mai pățiseră și altele înaintea maică-mii - a avut grijă să-și exprime, în termeni expliciți, sentimentele față de dobitoc. Acasă maică-mea a citat-o, punând și de la ea ceva despre integritatea feței individului.
Drept pentru care Nini era ferm hotărât să i-o facă ”prințesei de varză acră”, cum îi zicea maică-mii, în bășcălie, supărat și de faptul că ai ei aveau mai multă încrederea în ”slugă”, decât în el. Iar ocazia de a se răzbuna, și de a scăpa de concurență, s-a ivit atunci când maică-sa, cea care stătea la casă, cu maică-mea alături, a plecat pentru câteva minute din spatele casei de marcat. Maică-mea era atentă să înregistreze un bon primit de la chelneri, și nu l-a văzut când a băgat mâna în sertar și a luat toții banii. Bani pe care Nini i-a îngropat sub un copac, în parcul central.
        Cum Morăroaica își cunoștea bine odrasla, n-a crezut o clipă că maică-mea a luat banii, a pus mâna pe Nini, care aștepta fericitul moment al trimiterii la plimbare, cu șuturile în fund de rigoare, a rivalei, ”prințesa de varză acră”, l-a târât după ea în vestiarul personalului, unde au avut o discuție. Catalizator a fost un baston de cauciuc, dintre acelea folosite de polițiști în epocă. Și când era de dat, Morăroaica nu precupețea niciun efort! Nini a ieșit șifonat bine din această întâlnire cu justiția părintească, la care s-a adăugat umilința recuperării banilor din parcul central, la ora de promenadă.
        Și, totuși, cineva din familia mamei a furat bani de la Moraru. Eram imediat după război, iar în oraș erau trupe rusești. Prin 1943 sau 1944, după bombardamentele americane asupra Brașovului, dar și a Ploieștilor, la Câmpulung au fost mutate o parte din capacitățile de producție de la IAR și de la ceva fabrici de armament de pe lângă Ploiești. Acum, când trebuia să plătim despăgubiri de război, secțiile alea de la IAR, mutate la Câmpulung, erau pe lista rușilor.
        Gicu, fratele maică-mii, fusese dat și el ”la stăpân”, la aceeași familie Moraru. Se ocupa de porcii crescuți pentru restaurant. Lua resturile de la bucătărie, de la patiserie, cred că și de la alții din zonă, și le căra cu un cărucior, în niște butoaie, spre marginea orașului, unde ținea Moraru porcii. Tot lui îi revenea sarcina să cumpere pâinea pentru restaurant, în fiecare dimineață. Drept pentru care în fiecare seară Moraru îi dădea banii pentru a-i plăti brutarului.
        Trebuie să spun că Moraru, cu toate ale lui, de gura nevesti-sii, care ținea la maică-mea, dar și la rugămințile șefului chelnerilor, un om mai în vârstă, marcat de pierderea fiului lui, student, pe frontul de Est, i-a permis maică-mii să continue studiile. A terminat școala generală și, în 1948, la naționalizare, când Moraru a pierdut restaurantul, cofetăria și aproape toată casa(i-au mai rămas două camere, la parter, pentru toată familia), era în anul I la un liceu industrial. Care a fost desființat prin reforma învățământului din același an, și transformat în școală profesională.
        Și Gicu, fratele maică-mii, își continua studiile, cu acordul lui Moraru. Era la școala profesională de la IMS, fostul Aro. Unde, inevitabil, a învățat și limba rusă. Că așa erau vremurile. Și a fost remarcat de consilierii ruși din fabrică. Ce i-au propus să meargă la Brașov, unde se pregătea producția de tractoare sub licență sovietică. Faptul că știa cât de cât rusa era un avantaj pentru el.
        Cum era o fire mai rebelă, și se tot ciondănea cu ”stăpânul”, propunerea i-a picat cum nu se poate mai bine. Așa se face că într-o dimineață, la ora la care pleca de obicei să hrănească porcii, a bătut la geamul camerei în care dormea maică-mea, și i-a spus: ”Florico, eu plec cu rușii la Brașov, la Nenea”. Nenea era primul născut dintre frații și surorile mamei, care înainte de război lucrase ca mecanic la fabrica de stofe Scherg din Brașov, făcuse războiul-luat prizonier la Cotul Donului, scăpase din lagăr împreună cu câțiva camarazi săpând un tunel prin zăpada de trei metri!-și își găsise loc de muncă la același IAR, pe cale să devină producător de tractoare.  Și a plecat. Cu banii de pâine, și cu o cheie franceză, de care aveau nevoie rușii, cheie furată și ea de la Moraru!
        Nu la mult timp după asta, la Moraru apare și bunică-meu, să ceară plata pentru munca maică-mii pe un an. Așa era învoiala. Acum maică-mea avea vreo cincisprezece ani, și relațiile ei cu părinții, tot mai proaste. Într-un fel cei doi soți Moraru erau părinții ei. Cu toți de față, maică-mea i-a spus, pe un ton extrem de dur, bunicului: ”Ce să-ți dea? Banii? Pe banii ăia eu am muncit, nu tu! Dacă n-ai putut să ne ții, și ne-ai trimis pe toți la stăpân, acum ai pretenția să iei banii ăștia? Nu vreau să ți-i dea! Nu-i meriți!” Toți au rămas înmărmuriți. Bunicul a plecat fără o vorbă. De atunci relațiile între ei s-au rupt. Au fost reluate pe la mijlocul anilor 60. În toți acești ani maică-mea și-a continuat studiile, întâi la școala aia profesională, apoi la o școală de bibliotecari. A participat la construirea Casei Scânteii. A ajuns, nu se știe cum, la Râmnicu Vâlcea. Unde l-a cunoscut pe taică-meu. S-au căsătorit. S-au mutat la Pitești. Au avut doi copii. De care, așa cum s-au priceput, au avut grijă. În primul rând să învețe. N-a uitat de unde a plecat, și cu câtă suferință a realizat tot ce-a realizat.
     Pe cei din familia Moraru i-a vizitat întotdeauna când a trecut prin Câmpulung. El, Moraru, fusese dat, la rândul lui, la stăpân. Așa a început, tot pe la vreo zece ani. Când cel care l-a luat de la părinți-proprietar de restaurant în Câmpulung-a murit, i-a lăsat lui afacerea. Pe care a extins-o. Era un om aspru, și nu prea sociabil. A murit prin anii 60. Soția lui a trăit mult după moartea lui, trecând și peste un cancer la sân, operat la Elias.
        A avut noroc cu soția lui Valeriu, medic, care a avut grijă de ea. După o adolescență tulbure, Valeriu s-a liniștit, a terminat Politehnica, și a lucrat la Aro, la controlul calității. A murit într-un accident stupid, pe pista de încercări, cu un pilot de uzină la volan, în timpul unor teste. S-a deschis ușa din dreptul lui, și a fost aruncat din mașină. Cât a trăit, maică-mea și Valeriu au fost în relații bune. Se vizitau, mai ales câtă vreme ai mei au locuit la Pitești. Despre Nini nu știe mai nimic.

        Cam atât despre ”prințesa de varză acră” și tradițiile educației la români. 

PS: în fotografie, în centru sus este maică-mea, cu surorile ei.

3 comentarii:

p spunea...

Fain...Si cumva, foarte familiar..Experiente comune ale unei epoci, memoriile mostenite ale micii istorii...
In plus, fain pt. mine si dintr-un anume motiv.Pt. ca are legatura cu Campulung Muscel..Am ramas cu o perceptie magica asupra oraselor de origine ale celor din gasca mea de muschetari din facultate..Campulung Muscel, Braila, Targoviste, Slatina.Din povestile lor de atunci, cunosc o multime de locuri din orasele astea (sau ar trebui sa spun ma bine toposuri).
Romania e totusi o lume foarte mica.La mana a doua de relatii fiecare are cunostinte comune.Unul din colegii mei a lucrat o vreme ca muncitor la ARO, tatal lui a fost foarte multi ani acolo intr-o pozitie mai inalta..
P.S.
Totusi, confiscarea copiilor e o tampenie si un abuz.Intelegeam oarecum daca acei parinti ar fi fost obligati sa urmeze niste cursuri pt. indreptare..Dar separarea copiilor de parinti, mai ales a sugarului, duce la traume asupra copiilor.Cu atat mai mult cu cat masura separarii de parinti a fost urmata de separarea copiilor intre ei.A doua mare trauma pt. copii.
Se poate gasi o gramada de literaruta psihologica pe tema ´´Foster care and adoption sibling separation´´. Dar probabil au separat copiii intre ei ca sa poata pregati darea lor in adoptie, pe bucati.Mai simplu sa dai spre adoptie 5 bucati copii separat decat toti odata..
Oricum, asa cum arata lucrurile pana acum, principala masura punitiva a fost luata de fapt asupra copiiilor, ei vor ramane cu cele mai mari traume..Cel putin asa am gasit citind cateva materiale despre sibling separation..Adica despre separarea copiiilor care sunt frati.
Si degeaba raportam chestiunile astea la o epoca trecuta..
Fiecare epoca are propriile sale perceptii din partea contemporanilor ei.Si fiecare epoca inregistreaza propriile reactii la evenimente ale contemporanilor ei.

Anonim spunea...

Subscriu la parerea lui p. Acolo sunt reguli si trebuiau respectate, dar ce facem cu raspunsul disproportionat? Adica la cel mai mic abuz(urecherea?) aplici ultima solutie(conform legilor lor) si rupi familia? Cum poate fi separarea fratilor un lucru bun?

Ando spunea...


Textul este foarte frumos...dar şi atât trist !

Sunt de acord cu comentariul lui "p".

In plus, cu toată dragostea, respectul meu pentru sistemul juridic norvegian s-a clătinat serios când am citit că "Menținerea în izolare în închisoare a extremistului de dreapta Anders Behring Breivik, condamnat pentru atentatele teroriste din iulie 2011, prezintă un risc de 'tratament inuman', a estimat miercuri într-un raport Avocatul Poporului din Norvegia..."

http://www.agerpres.ro/externe/2015/11/11/mentinerea-in-izolare-a-lui-breivik-starneste-ingrijorarea-avocatului-poporului-din-norvegia-14-22-22


Să fim înţeleşi!Ăsta a omorât 77(şaptezecişişapte)de oameni şi acum dă statul norvegian în judecată "pentru încălcarea drepturilor omului" !!!

Oare trăim într-o lume normală?