Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Un partid în derivă N-a mai mirat pe nimeni anunţul amânării(pentru a nu se mai ştie a câta oară) Consiliului Naţional al Partidului Social Democrat. Nu mai miră pe nimeni nici faptul că această amânare, ca şi precedentele, de altminteri, reprezintă o gravă încălcare a Statutului partidului. Cui îi mai pasă de reguli în ţara asta? Şi atunci, de ce le-ar păsa lui Mircea Geoană şi apropiaţilor săi că încalcă regulile, doar pentru a nu fi puşi în postura de a da socoteală pentru contra-performanţele lor? În fond, această nouă amânare nu va rezolva problemele de fond ale PSD, aşa cum nu le-au rezolvat nici cele două Congrese succesive, din aprilie 2005 şi din decembrie 2006, dar nici manevrele subterane sau alianţele ad-hoc, conjuraţiile sau negocierile cu Palatul Cotroceni, dar mai ales aerele de guru ale „grupului de la Cluj” Unii dintre liderii PSD s-au supărat atunci când am scris că este foarte posibil ca persistenţa crizelor de identitate şi de lidership să fie cea mai bună dovadă că partidul şi-a epuizat misiunea şi trebuie să se re-fondeze. În fond, re-fondarea PSD nu ar fi nici-o nenorocire. Mai mult chiar, auto-dizolvarea sa ar oferi stângii româneşti oportunitatea de a construi un mare partid social-democrat, care să fie şi altceva decât un instrument în jocuri sterile pentru putere. Timp de aproape patru ani PSD s-a mulţumit să vegeteze, faptul că este cel mai mare partid parlamentar dându-i un soi de siguranţă înşelătoare. Nu a construit o alternativă de stânga la actuala putere de dreapta. Nu a reuşit să-şi construiască o nouă identitate, nu a elaborat o adevărată ofertă de stânga. Mediocritatea liderilor aleşi la Congresul din aprilie 2005 s-a reflectat într-un demers politic şi parlamentar la fel de mediocru, de lipsit de imaginaţie şi de vlagă. Nici măcar acum, în al doisprezecelea ceas Mircea Geoană şi fidelii lui nu se trezesc la realitate. Nu am văzut un partid mai molâu ca PSD! Reacţionează - când reacţionează! – anemic şi ne-convingător. Nu reuşeşte să lanseze nici-o temă a dezbaterii publice, fie că este vorba de teme serioase, fie că este vorba de „iepuri” după care să alerge adversarii politici şi care să ţină partidul în atenţia presei şi a opiniei publice. Cele 23% obţinute în alegerile europene, în condiţii de prezenţă extrem de redusă la vot, dau adevărata dimensiune a slăbiciunii PSD. Nu a câştigat în nici-un municipiu reşedinţă de judeţ, a pierdut în oraşele mici şi mijlocii şi chiar în multe sate. Şi a evitat un dezastru graţie doar fidelităţii unei părţi a nucleului său dur faţă de unii dintre liderii „istorici.” Indiferent ce i se reproşează lui Adrian Năstase, faptul că nu a fost cap de listă la euro - parlamentare este dovada lipsei de imaginaţie actualei conduceri. Până una-alta, Adrian Năstase este singurul om din partid care are chef să se bată, este motivat, dar, lucru şi mai important, are un proiect pentru care să se bată. Acum se încearcă evitarea revenirii Adrian Năstase într-o funcţie de conducere în partid. Ar fi cea mai mare, dar şi ultima greşeală a lui Mircea Geoană. Partidul este practic nepregătit pentru alegerile care au să vină. Nu sunt cunoscuţi candidaţii PSD în marile oraşe. La Bucureşti se dau lupte crâncene pentru stabilirea unei candidaturi pentru Primăria Generală. Mariean Vanghelie s-a auto-propus şi face presiuni să-i fie confirmată candidatura. Mulţi nu şi-l doresc pe el candidat, deşi primar mai prost decât cei din şirul lung de muhaiele care au condus Capitala cu greu s-ar mai putea găsi. Şi apoi, chiar dacă PSD ar reuşi să propună candidatul ideal, lucru care trebuia făcut încă din 2005, nu acum, cu siguranţă el nu va avea notorietate şi nu va reuşi să se facă ascultat în puţinul timp care mai rămâne până la alegerile locale. Ca să nu mai vorbim despre faptul că el nu ar avea sprijinul organizaţiei de Bucureşti, organizaţie care se confundă cu Vanghelie. În acest context iese la iveală altă slăbiciune de fond a PSD. Dacă până în 2000 PSD a fost partidul care a generat cel mai mare număr de lideri politici de calitate, cu reale capacităţi organizatorice, adevăraţi profesionişti ai politicii, acest proces s-a încetinit după alegerea în funcţia de secretar general al PSD a lui Cosmin Guşă, om venit din afara partidului şi un mediocru fără chemare pentru politică. De fapt, s-a rupt un mecanism, cel al recrutării, pregătirii şi promovării liderilor, mecanism delicat şi extrem de sensibil, care trebuie să ţină cont, în funcţionarea lui, de o serie de factori şi de raporturi de putere la nivelul partidului, greu de înţeles pentru cineva venit din exterior. După Congresul din aprilie 2005 procesul a cunoscut grave rateuri, cantitativ, dar mai ales calitativ. Prea puţini dintre români şi chiar dintre membrii PSD văd în Mircea Geoană, Titus Corlăţean, Victor Ponta, Vasile Dâncu şi alţii ca ei lideri politici demni de acest nume. Ei s-au trezit propulsaţi în fruntea PSD graţie unei conjuncturi, şi nu au fost aleşi pentru meritele lor şi pentru capacitatea de a gestiona eficient o structură aparte, cum este un partid politic. PSD rătăceşte printre opţiuni, se mişcă haotic în spaţiul public, pare că nu-şi mai găseşte raţiunea de a fi. Nu este nici de stânga, nici de dreapta. Mai există doar dintr-un soi de încăpăţânare a unor oameni, care sunt conştienţi că fără o contrapondere de stânga la actuala putere, democraţia românească ar fi în pericol, iar interesele celor mulţi, care sunt perdanţii tranziţiei la capitalism, nu ar mai fi cu adevărat reprezentate politic. Ce s-ar mai putea face pentru resuscitarea acestui partid? Nu cred că dezbaterile despre stânga românească, oricât de interesante şi de necesare ar fi ele, ar putea ţine loc de acţiune. Mai ales în situaţia actuală, când partidul a ajuns cu spatele la zid. Şi mai este ceva: gesturile simbolice, oricât de spectaculoase ar fi ele şi oricât ar conta în ochii unor talibani ai „societăţii civile”, nu au rezolvat nimic în partid. La Congresul PSD din aprilie 2005 l-au eliminat din conducere pe Ion Iliescu, gest simbolic, de „rupere a cordonului ombilical” care, vezi Doamne! ar fi legat partidul de fostul PCR! Şi în loc să crească, partidul a scăzut în sondaje! Într-un alt gest „purificator”, actuala conducere a rupt legătura cu „corupţia”, îndepărtându-l pe Adrian Năstase din structurile de conducere. Şi iar a scăzut în sondaje! Explicaţia este simplă: gesturile simbolice nu ţin loc de proiect politic şi nici de acţiune politică. Mai ales gesturile simbolice nu ţin de foame. Şi nici lupta pentru putere la vârful PSD nu este un semn de responsabilitate sau de servire a binelui comun. Aşa cum la cârma economiei româneşti este nevoie de un cârmaci care să ştie drumul, aşa şi PSD are nevoie disperată de un cârmaci cu experienţă. Dacă va fi unul cu tatuaje şi cu şnapsul în nas, sau un gentleman scrobit, puţin contează! Totul este să inspire încredere echipajului şi să-l motiveze.