Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Un Caritas la nivel planetar

Incredibila fraudă de la o bancă franceză extrem de solidă, în aparenţă, şi care nu o dată a fost acuzată, din pricina seriozităţii şi chiar rigidităţii ei, de aroganţă, este vorba de Société Générale, a dezvăluit ceva din partea ascunsă a unui veritabil Caritas la nivel global, unde se joacă pe sume ameţitoare, de mii de miliarde de dolari şi euro. Brusc, lumea află cu oroare că banii deponenţilor, cât se poate de reali, bani care au în spatele lor muncă, eforturi, inteligenţă, creativitate, renunţări, sacrificii, sunt risipiţi cu câteva clickuri de maus de un geniu al calculatoarelor care nu mai face deosebirea între realitate şi lumea virtuală. Într-un recent articol, publicat în numărul din septembrie 2007 al publicaţiei Le Monde Diplomatique, Frederic Lordon vorbeşte despre „tendinţele Ponzi (Charles Ponzi, speculator american al anilor 20 ai secolului trecut, inventator al schemelor piramidale, care l-a inspirat pe iniţiatorul „Caritas”, Ioan Stoica) ale pieţelor financiare”, principiu după care se formează toate bulele speculative, minus intenţia de a escroca. Aşa s-a format bula speculativă a inteprinderilor informatice legate de Internet, aşa-zisele DotComuri. Aşa s-a format bula speculativă a imobiliarului, care ne bântuie pe toţi, şi căreia nu i se întrevede încă un final, mai mult sau mai puţin fericit. Şi tot Lordon vorbeşte despre „matematicienii nebuni de pe Wall Street”, care au provocat numeroase crize, mai mult sau mai puţin publice, de genul celei a fondului închis de investiţii LTCM, care administra active, de fapt produse derivate, de peste 250 de miliarde de dolari, confirm schemelor de evaluare a riscurilor şi beneficiilor întocmite de doi laureaţi ai premiului Nobel pentru economie. Un astfel de „matematician nebun” este Jérôme Kerviel, care a pus la punct un sistem paralel de tranzacţionare, ocolind astfel sistemele de protecţie ale băncii. Şi a risipit, ne-stingherit de nimeni, pe „câmpia vaniliei”( un soi de „apa sâmbetei” a produselor financiare derivate, cunoscute în jargonul meseriei drept „plain vanilla”) circa 4,9 miliarde de euro, întrând în Cartea Recordurilor cu o „performanţă” greu de egalat! Iar dacă nu făcea o eroare copilărească, probabil că „recordul” lui devenea astronomic. Culmea este că, din ceea ce se ştie până acum, a lucrat doar pentru plăcerea lui, din miliardele alea nici o centimă nu a ajuns în conturile lui! Grav este altceva: unii dintre responsabilii băncii au închis ochii la încălcarea regulilor, semn că investiţiile făcute de trader au adus beneficii, chiar dacă erau foarte riscante. Mai mult, nu se putea ca în astfel de cazuri să nu apară şi un delict de iniţiere: un responsabil al băncii a vândut, cu două săptămâni înainte de anunţarea publică a năzbâtiei traderului, acţiuni ale băncii în valoare de peste 80 de milioane de euro. Ceea ce a şocat pe este lipsa de motivaţie materială a lui Kerviel. Nu lăcomia, nu dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani l-au motivat în acţiunile lui. Ce anume l-a făcut să joace aceste sume uriaşe, în afară de situaţia în care este vorba de un soi de schizofrenie: anume de incapacitatea de a mai distinge între real şi imaginar? Când viaţa oamenilor şi avutul lor îşi pierd semnificaţia, se dematerializează, devin doar nişte cifre în statistici sau în conturi, poţi să le risipeşti fără să clipeşti, de dragul jocului? Se pare că da. Probabil că ajunsese dependent de „joc”, de pariuri pe pieţele financiare, iar cifrele nu mai aveau nici-o semnificaţie. Aşa cum într-un joc violent pe calculator poţi să-ţi mai iei o „viaţă”, dacă pe cea precedentă ai risipit-o, aşa îşi mai lua el o „poziţie” cu banii altora. În fond, Jérôme Kerviel nu se deosebeşte cu nimic de jucătorii obişnuiţi ai cazinoului numit ”capitalism financiar”. A comis un exces, atâta tot. Nu e primul-vezi banca engleză Barings , păgubită şi apoi falimentată de un alt trader, Nick Leeson – şi probabil nu va fi ultimul. Întrebarea este: câte asemenea evenimente au fost ascunse publicului şi rezolvate pe tăcute? Pentru un sistem în care încrederea în el este principala sa resursă, astfel de incidente pot duce la prăbuşirea lui. Şi dacă acest lucru se întâmplă, ce punem în loc? Frederic Lordon atrage atenţia asupra câtorva factori care duc la repetarea crizelor financiare într-un mediu tot mai puţin reglementat, în care libertatea de mişcare a capitalurilor este aproape absolută. Ei sunt, în ordine, pomenitele deja tendinţe Ponzi ale speculaţiilor financiare, laxismul evaluărilor riscurilor în faza de expansiune a ciclului financiar, vulnerabilitatea structurală în faţa celei mai mici modificări a mediului investiţional şi efectul de catalizator al unei dificultăţi locale care precipită inversarea tendinţei, revizuirea catastrofică a evaluărilor, contaminarea cu îndoieli a altor compartimente, colaterale, ale pieţelor, şocul asupra băncilor prea mult expuse la riscuri, ameninţarea unui accident sistematic, adică a unei prăbuşiri globale, urmată de o recesiune globală, prin ştrangularea creditului, şi de apelul la intervenţia salvatoare adresat băncilor centrale, venit din partea tuturor fanaticilor liberei iniţiative private. Cu alte cuvinte, mecanismul este simplu: noi ne asumăm riscuri iraţionale, câştigăm nemăsurat când Caritasul atrage suficienţi fraieri, dispuşi să investească în iluzii, iar când lucrurile devin naşpa, statul plăteşte nesăbuinţa investitorilor, iar vinovaţii de krach primesc „paraşute de aur” de zeci şi sute de milioane de euro sau de dolari, chiar dacă precedate de un şut într-o anumită parte a anatomiei! Actuala criză financiară îşi are originea în alta. La spargerea bulei Internet, în 2001, pentru a păstra interesul, dar mai ales banii investitorilor în economia americană, Alain Greenspan, atunci Preşedintele Fed, a decis să orienteze investiţiile spre domeniul imobiliar, printr-o politică de impozite şi taxe foarte reduse şi de micşorarea costurilor finanţărilor. Asta i-a încurajat pe intermediarii financiari şi imobiliari să atragă o clientelă din ce în ce mai numeroasă să investească în case. Aşa a fost pus la punct sistemul de subprime, credite ipotecare cu risc şi cu dobândă variabilă, oferite gospodăriilor cu situaţia financiară cea mai fragilă. Aceste credite au fost ulterior vândute altora, apoi băncilor, pentru duceau profituri bune. Aceste ipoteci riscante s-au răspândit ca viruşii în profunzimea sistemului financiar. Numai că, în 2005, Fed a crescut nivelul taxei directoare, urmată de creşterea dobânzilor la credite, declanşând un efect de domino. Peste trei milioane de familii sunt ameninţate cu falimentul personal, fiind practic insolvabile, având datorii totale de peste 200 de miliarde de dolari. Bănci precum Citigroup, Merrill Lynch, în Sua, Northern Rock în Marea Britanie şi de curând şi Swiss Re şi UBS în Elveţia au anunţat pierderi colosale. Asta cu toate eforturile băncilor centrale de a injecta lichidităţi în sistem sau de a reduce dobânzile de referinţă, cum a făcut Fed de două ori în mai puţin de o lună. Pe de altă parte, de slăbiciunea acestor bănci şi fonduri de investiţii expuse pe subprime au profitat fondurile de investiţii suverane controlate de state precum Rusia, China, India, sau de monarhiile petroliere din Golf. Grav este că această criză s-a propagat din economia financiară în economia reală, ceea ce conduce la confirmarea temerilor că ne aflăm în faţa unei recesiuni globale. Ar fi prima recesiune a economiei globalizate după modelul neo-liberal. Şi un motiv în plus să afirmăm că asistăm şi la declinul Occidentului, în favoarea Asiei. De urmărit cu atenţie.