Nasol moment, mișto colivă...

Din ciclul ”Nasol moment, mișto colivă!”: Iohannis este lăudat pentru reacția sa rapidă, gen plâns pe umărul amărâților cu lacrimi de crocodil, la vestea că opt militari români au fost răniți în Afganistan. Bravo, bă! Pupați-l în cur! Nu mai bine îl lăudați voi când retrage trupele din Afganistan? Că nu mai avem ce căuta pe acolo, bă! Se vor face curând două decenii de când bântuim, agățați de fusta americanilor, prin țara aia, care ne întrece în materie de absurd și primitivism. 

Ce dracu democrație apărăm noi în Afganistan, când aici, acasă, de prin 2004, ea se duce dracului cu program? România este mai democrată de când luptăm cu talibanii? Te pomenești că de aia a ”ocupat” SRI întreaga societate, s-au semnat protocoalele alea scelerate cu tot ce înseamnă justiție, au apărut ”plutoanele de execuție” la ÎCCJ, s-a dat liber la ”paradeală” și la încălcat Constituția celor de la DNA, se ascultă în draci tot ce mișcă, cu mandate măsluite! 

Suntem niște slugi infecte, și atât! Oamenii ăia, soldați profesioniști, răspund la ordin. Ordinul este rezultatul unei decizii politice. La fel s-ar fi întâmplat și dacă n-ar fi fost profesioniști, ci ”luați la oaste”. Nu sunt eroi, n-ar fi nici în cazul în care ar fi făcut armata obligatoriu. Doar că și într-un caz, și în celălalt, nu mai au ce căuta acolo. Nici măcar pentru că am avea ”obligații” față de ”alianță”. Reamintesc, dacă ați uitat: România a fost țara care a făcut din intervenția URSS în Afganistan o afacere strict sovietică, refuzând să accepte și implicarea Tratatului de la Varșovia. 

Cât timp România a fost membru al Tratatului niciun român n-a murit în războaie purtate de țările Tratatului. De fapt Tratatul n-a fost implicat, ca atare, în niciun război. O fi venit vremea să plătim ”datoria” de atunci. Oricum ar fi, lipsa de reacție a societății față de implicarea noastră în această aventură militară a SUA este pe cât de nejustificată, pe atât de vinovată. Este o susținere nemeritată a unei decizii politice care și-a pierdut legitimitatea. Dar cum ne doare în cur de astea, vom mai fi în Afganistan și peste un veac...

PS: pare și mai grav. Din cei opt răniți, cinci ar fi murit. Iar atacul a vizat special convoiul românesc.

Un cretin joc de putere.

Un posibil scenariu, care poate da o explicație bruscului interes pentru biciclit al președintelui Iohannis. El ar fi, în mare, următorul: CCR îl obligă, într-o formă sau alta, să o demită pe Kovesi. Iohannis nu se va supune deciziei CCR.  Oportunitate politică în continuare.

Majoritatea parlamentară(de fapt, toți parlamentarii ar trebui să reacționeze așa!) nu are cum lăsa nesancționată această gravă, și grosolană, încălcare a Constituției. Ea va fi obligată să înceapă procedurile de suspendare. În caz contrar ordinea constituțională este, practic, desființată, și trecem de la republică democratică la tiranie. Fără vorbe mari!

Aici sunt două opțiuni. O remarcă, înainte: CCR nu are cum spune că suspendarea Președintelui  nu este justificată. Deci avizul ei nu poate fi ignorat, și nici desființat, pe motiv că este consultativ. Revenim: ce-și va propune majoritatea? Suspendarea va fi urmată de un Referendum pentru destituire(ce-și doresc cei care au imaginat scenariul, pentru victimizarea lui Iohannis și mobilizarea maselor!), sau nu? Dacă este urmată, înseamnă că ne îndreptăm spre alegeri prezidențiale anticipate. Dacă nu, atunci obiectivul majorității este limitat doar la posibila destituire a Zeiței Anti-corupției. Obiectiv contestabil, și care va fi contestat vehement de tefelimea bolșevică de rit Șora-Stalin-Pauker. 

Probabil că ambele tabere vor fi fericite cu o respingere a destituirii la Referendum. Deși este foarte posibil ca votanții din 2012, carte i-au tras-o lui băsescu, și și-au văzut voturile invalidate de intervenția Hegemonului euro-atlantic, să vrea să se răzbune, și atunci va fi comedie mare!

Majoritatea este într-o situație fără ieșire, alta decât suspendarea. Logica democratică o obligă la o decizie de acest gen. Altminteri își pierde orice credibilitate, și se va duce la vale, indiferent cât de bune ar fi rezultatele guvernării. Vin vremuri interesante. Deși tot circul ăsta nu este pe agenda publică. Starea democrației și funcționarea statului, da, sunt. Doar că vor obține doar un cretin joc pentru putere, în numele unor valori esențiale, dar de care li se rupe tuturor actorilor politici și civici.   

Visând la războiul ce va să vină...

Nu știu dacă SUA vor începe un nou război în Orientul Mijlociu, câtă vreme nimic nu este sigur în ceea ce privește celelalte conflicte din zonă. Evident, Trump nu înțelege cu adevărat angajamentele SUA în regiune. Mă tem că niciun politician american cu putere de decizie nu știe lucrurile astea. Agenda statului paralel, ca peste tot în lume, n-o cunoaște nimeni. Politicienii sunt doar decorul ”democratic” care îi legitimează deciziile. 

Nu știu ce ascunde cu adevărat ”obsesia rusă” a celor care formează statul paralel american, cel care decide cu adevărat, peste capul Casei Albe, oricare ar berbecul care behăie pe holurile ei. Pot spune însă că, acum cel puțin, motivul este alianța formată de Moscova cu Teheranul și Ankara. Deja asta schimbă datele problemei, măcar în ceea ce privește securitatea Israelului. Nu mai e cu distracție și aplauze, când lunetiștii armatei israeliene mai asasinează câte un palestinian care dă cu pietre. Oricât de implicat ar fi Washingtonul în favoarea Israelului, nu cred că este în puterile sale să-l sprijine, în caz de conflict, dacă cele trei țări dau o mână de ajutor adversarilor Israelului.  Și mai este ceva: factorul chinez. Și Rusia, și Iranul, sunt parteneri privilegiați ai Beijingului, esențiali pentru finalizarea proiectelor Chinei pe cele trei ”drumuri ale mătăsii”, de fapt rute alternative de transport, gândite pentru a securiza rutele comerciale, în caz de conflict prin Pacific, așa, în mare. Poate pare greu de crezut, dar China are deja o flotă prin Mediterana. Și nu sunt galere cu vâsle! 

Oricum în Consiliul de Securitate nu se va putea lua o decizie, care să permită intervenția ”occidentului” în Siria. China și Rusia au drept de veto. Întrebarea este dacă SUA și aliații lor, gen Franța și Marea Britanie(Germania e mai reticentă) riscă o intervenție militară fără acordul formal al ONU. Probabil că ar face acest lucru: oricum nu mai pasă nimănui de Organizație. Doar că  va fi un pas înainte spre anarhia totală în relațiile internaționale. Lucru care nu are cum folosi Occidentului, inclusiv SUA. Evident, Siria, ca și Libia, poate fi rasă de pe fața pământului. Cu tot ajutorul Rusiei, Iranului, Chinei, ele nu pot fi parte directă în conflict. Doar că distrugerea Siriei nu are nicio valoare strategică, dacă nu este însoțită de distrugerea Iranului. Iar aici nici Moscova, nici Beijingul nu vor mai fi reticente să intervină direct. Și o vor face cu tot ceea ce au la îndemână. Și au! Pentru că, de data asta se joacă și soarta lor. 

Avem toate datele unui conflict marginal, pe care niște mari puteri, iresponsabile, se străduiesc să-l transforme într-unul generalizat, fără să știe cu adevărat de ce o fac. Va avea ceva de câștigat Israelul? Evident, nu! S-ar putea să iasă-dacă mai iese!-din acest conflict atât de slăbit, încât nu va putea să gestioneze o ipotetică victorie a aliaților săi. Demografia nu joacă pentru el, și nici resursele. Va avea ceva de câștigat Occidentul? A câștigat ceva de pe urma ”primăverilor arabe”? Va putea gestiona fluxul de refugiați, care se va revărsa asupra Europei? Va putea gestiona relațiile refugiaților cu localnicii? Va ști să evite un război civil european, marcat de atentate sângeroase, prăbușirea economiei și a nivelului de trai?  Va putea evita radicalizarea unei mari părți a societății europene? 

Va mai putea revendica Washingtonul poziția de hegemon? Chiar crede că poate câștiga un conflict generalizat, cu adversari de talia Chinei și Rusiei? Cu ce preț? Care va fi reacția societății americane, confruntată direct cu un război pe teritoriul național, cu milioane de victime civile, cu o infrastructură făcută zob, cu pierderea piețelor esențiale pentru economia americană? Un război nu înseamnă doar profituri pentru complexul militar-industrial. Să nu știe decidenții americani asta? 

Nu mai întreb nimic despre România. Vă invit doar să revedeți experiența noastră în WW II. Vom fi carne de tun pentru actualul hegemon, așa cum am fost pentru nemți. Și, probabil, îi vom aștepta cu flori pe învingători, chiar dacă unii vor avea ochii oblici, iar ceilalți vor cânta Kalinka...

Ieșirea din totalitarisme

Corect ar fi, dacă vrem să ne înțelegem istoria, să vorbim despre totalitarismele românești. A ne rezuma doar la perioada comunistă este o gravă greșeală. Pentru că ea nu are nimic excepțional, vine de undeva, și are continuitate, din păcate, acum, în regimul căruia nu cred că i-am găsit încă un nume care să-i reflecte esența.

De la Marea Unire avem doar vreo treizeci de ani de democrație-și aia chinuită!-și șaptezeci de ani de totalitarisme. Este momentul să ne întrebăm serios de ce se întâmplă așa. Nu cred în explicația ”românu e frate cu tiranu!” Nu ține, nu are cum fi validă! Cu atât mai mult acum, când România este deschisă, ca societate, când românii pot trăi experiențe alternative, pot compara și pot face alegeri n cunoștință de cauză.

Înclin să cred că este vorba despre educație. Nu ne-am rupt total de un anumit model despre autoritate, și despre relația noastră cu ea. Avem un mult prea mare dispreț față de tot ce înseamnă decizie colectivă, dialog, consens. Admirăm prea mult ”puterea”, cea care decide discreționar. O admirăm pentru că ni se pare că este mai eficientă. Că deciziile nu trenează, că ”se fac lucruri”. Chiar dacă cele mai multe se fac greșit, chiar dacă sunt pogoane de victime ale acestor decizii greșite, ni se pare că un lucru prost, dar care se face, prin voința ”tiranului”, este mai valoros decât promisiunea unul lucru bun, pierdut prin meandrele unei decizii ezitante, dezlânate, și fără viitor, de cele mai multe ori.

Asta este marca, este pecetea subdezvoltării. Câtă vreme nu va exista o relativă bunăstare, tentația totalitară va fi mai puternică decât nevoia de democrație. Să nu ne amăgim: admirația față de China și Rusia va crește. Pentru că, tirani sau nu, cei doi, Putin și Xi, fac să se întâmple lucruri. Pe când democrația noastră de mucava nu produce decât băltire puturoasă, risipă de resurse, umane și materiale, corupție și dor de dictatură. De acest dor de dictatură au profitat ticăloșii care, din 2005 și până acum, au construit statul paralel, și au condus România cu cătușele. Și i-am acceptat, pentru că s-au întâmplat niște lucruri. Dar care, contrar celor din Rusia și China, n-au adus mai multă prosperitate. Dimpotrivă, au adus mai multă sărăcie. Pentru că ”hegemonul”, acest dictator colectiv, este inept, n-are niciun plan, ci doar justificări pentru eșecuri.

O să mă înjurați, dar societatea românească, pentru a se vindeca, are nevoie de democrație, de dialog, de mecanisme de construire permanentă a consensului, când este vorba de marile proiecte ale națiunii. Ei bine, trebuie să fii total nebun să crezi că personaje sinistre, precum Coldea și Kovesi, pot încarna aceste valori, pe care să ne construim un viitor în afara tentației totalitare.

Dacă ne facem ideologie din ”Jos totalitarismul!” lucrurile ar putea avea un sens. Așa, doar cu ”Jos comunismul!” nu avem decât o minciună, care nu mai folosește nimănui. Deci, cum ieșim din acești șaptezeci de ani de totalitarism? Sau suntem condamnați să fim prizonierii lui pe vecie?

Noul, și totuși vechiul, Război Rece.

Un scurt scenariu: agentul GRU, care a fost recrutat de britanici, prins de ruși, schimbat acum câțiva ani cu niște spioni britanici ”pescuiți” de FSB, era, în continuare, agent activ rus. Se practică acest mod de a face jocuri operative. Culmea, britanicii le-au inventat, și perfecționat, în WW II. Cu prețul sacrificării a zeci, poate sute de agenți proprii(e drept, nu britanici, ci străini, cetățeni ai țărilor ocupate de Germania nazistă), vezi cazul agenților care, prinși de Gestapo, emiteau codurile care se foloseau în momentul în care emiteau sub constrângere, și, cu toate astea, Londra fie trimeterea noi agenți(cu informații false pentru germani), fie dădea instrucțiuni care deconspirau și alți agenți ai SOE.

Omul de legătură cu Moscova este fata spionului. Agentă rusă, sau sub constrângere, iar nu contează. Britanicii se prind(poate înghițiseră o dumă, care nu le-a căzut deloc bine) și montează operațiunea ”atacul chimic ordonat de Moscova”. Cu un obiectiv secundar lichidarea trădătorului(tipul își trădase noii stăpâni), și cu acela principal de a destructura cât mai multe rețele de spionaj rusești, conduse de ofițeri de dirijare cu acoperire diplomatică. Acum se vede că a fost o acțiune coordonată cu câteva mari țări europene și, evident, cu Washingtonul.

La o analiză atentă operațiunea montată de britanici pare făcută în grabă, sunt multe scăpări, multe improvizații, multe lucruri care nu se leagă în povestea asta. Narațiunea Londrei nu a convins, și nici n-a generat valul de indignare scontat. Multe țări s-au alăturat ”valului de solidaritate” în silă, fără niciun chef. Pur și simplu n-au putut rezista presiunilor Londrei și Washingtonului. Știu că s-au făcut de râs, și asta nu dă bine la imagine. Ca să nu mai vorbim despre faptul că-și văd și ele distruse rețele de culegere de informații din Rusia, organizate la fel cum sunt organizate cele rusești din exterior, cu acoperire diplomatică pentru ofițerii de dirijare. În plus se tem pentru viața cetățenilor ruși recrutați de serviciile respective. Nu e simplu să recrutezi în Rusia, chiar dacă FSB nu e ce-a fost KGB. Nici ăștia de acum nu sunt niște tandri!

În plus, să nu uităm că rușii au o diaspora importantă, și, vorba cuiva, ”spionajul” poate fi privatizat. Adică nu mai este nevoie de ofițeri de informații de profesie, sub acoperire diplomatică. Acum pot fi onești cetățeni, care au emigrat, sau studiază, sau fac afaceri, sau se află în vizită la rude, sau, sau, sau. Dacă americanii pot urmări o sută de indivizi, potențial ofițeri de informații ruși, diaspora rusă din SUA are peste două milioane de membri. Atât!

Acum toți sunt la faza ”Ce făcurăm, mă, nene, mă?!” Adică ceea ce părea o soluție începe să producă tot mai multe probleme. Pentru toți. Cum scriam în urmă cu ceva vreme, creșterea neîncrederii este o imensă eroare a Occidentului. Putem începe un nou Război Rece, deși eu sunt ferm convins că acela vechi încă nu s-a terminat, că acum asistăm la o reanimare a lui. Ca și vechiul Război Rece, opțiunile sunt limitate: îl transformăm în război cald, sau începem destinderea, prin pomenitele măsuri de sporire a încrederii, care înseamnă dialog și respect reciproc în cazul intereselor fiecăruia dintre actorii implicați.

Deocamdată faza destinderii este departe. Confruntarea crește, în condițiile în care dialogul între cei implicați este din ce în ce mai greu de realizat. Suntem, cred eu, pe drumul care duce la o criză similară celei a ”rachetelor sovietice în amplasate în Cuba”. Ea poate fi legată fie de Ucraina, fie de Siria-Iran. Nu știu în ce măsură mai avem lideri politici capabili să gestioneze astfel de crize, și diplomații capabile să le ofere instrumente de negociere. Uitați-vă la serviciul diplomatic al SUA: condus fie de militari, fie de foști șefi ai CIA, populat cu militari și foști agenți ai CIA. Ce fel de diplomație se poate face cu tunul?

Inutil să vă puneți ceva întrebări despre România în acest context. Ea există doar ca sursă de carne de tun, în caz că noul-vechi Război Rece se transformă în război pe bune. Dumnezeu să ne aibă în paza lui! Tenerifeeeee!

O femeie pentru neliniștea noastră.

Dacă vrem să înțelegem ce i se întâmplă României din 2005 încoace, personajul-cheie este Monica Macovei. Ea este sursa schimbărilor care au făcut posibile abuzurile incredibile din acești ani, jaful din bani publici prin intermediul ANRP, MCV, refuzul de a fi primiți în spațiul Schengen, distrugerea clasei politice, de la stânga la dreapta, golirea de conținut a democrației.

Cum a ajuns această femeie, de o răutate înspăimântătoare, să domine atâția ani destinul unei națiuni, cum nici staliniștii veniți pe tancurile sovietice(unii la propriu!) n-au făcut-o? Al cui instrument a fost, până la urmă? Instrumentul răzbunării unei părți a vechii Securități, alungată de la butoane după 1989? Instrumentul unor forțe externe, nu neapărat statale, la început, care urmăreau foloase materiale substanțiale? A fost recrutată de unul sau mai multe servicii de informații din exterior, interesate să controleze România atât în jocurile de putere regionale, cât și la nivelul UE, ținând cont de mărimea dreptului de vot, rezultat al mărimii ei, ca națiune?

Cum a ajuns să reprezinte un procuror comunist o organizație gen APADOR-CH? Totul pare să fi început în 1992, odată cu masteratul de doi ani, făcut la Budapesta, la Universitatea Central Europeană, organizată și finanțată de Soros. Din acel moment începe un formidabil efort de a o impune în viața politică internă, prin intermediul ONG urilor. Găsiți amănunte în biografia ei romanțată-și perfect falsificată!-de pe Wikipedia. Cele mai multe din ONG urile alea care au propulsat-o sunt sucursale ale unor servicii secrete din străinătate, și sunt finanțate pe față din bani publici.

Au existat încercări de a prezenta celor de afară adevărata față a Monicăi Macovei, minciunile și golurile din biografie. Pe Rodica Stănoiu acest gest era să o coste libertatea. Pe alții, se pare, i-a costat cariera, poate și libertatea. Oricum, are o listă de astfel de ”crime” la activ, inclusiv folosind arhiva SIPA.

În biografie momentul în care devine ministru al justiției în guvernul Tăriceanu sună așa: În ziua de 25 decembrie 2004, Macovei era la Breaza, cu părinții și cu fiul ei. Se întorsese pentru vacanță din Bosnia. Conform propriei mărturii, a fost sunată insistent toată dimineața de un număr necunoscut și când a răspuns într-un final, a fost uimită că vorbea cu președintele proaspăt ales, Traian Băsescu. Acesta i-a cerut să accepte portofoliul justiției în guvernul Tăriceanu, care avea să fie anunțat a doua zi.[7]

Macovei s-a consultat cu două persoane, cu Manuela Ștefănescu, de la Apador-CH, care a sfătuit-o să nu părăsească societatea civilă, și cu Alina Mungiu-Pippidi, care a îndemnat-o pe un ton imperativ să accepte. În aceeași zi, Macovei a condus până la București, unde s-a întâlnit cu Băsescu.[7][8] Pe 26 decembrie 2004, Călin Popescu Tăriceanu a anunțat componența guvernului.[10]

Pe 29 decembrie noul cabinet a depus jurământul. Traian Băsescu i-a mulțumit personal în alocuțiunea sa: „O mențiune specială fac pentru ministrul Justiției. Îi mulțumesc doamnei Monica Macovei că a acceptat să fie membră a Guvernului României, dânsa fiind un om neangajat politic. Am dorit ca prin desemnarea ei în funcția de Ministru al Justiției să dăm Justiției un semnal de neangajare politică. Eu cred că Justiția trebuie să înțeleagă că, începând de astăzi, nu mai este o anexă a politicienilor, ci este în slujba legii.”[11]

După ceremonie, în aceeași zi „ni s-a spus plecați fiecare la minister și preluați ministerul. Nu-i cunoșteam pe colegii de cabinet. Concret cum faci să preiei un minister, am întrebat eu. Și mi s-a spus: «Du-te și preia». Aveam și serviciul secret SIPA. Și întreb: păi și un serviciu secret cum se preia? Concret. Așa că m-am suit tot în mașina asta, împreună cu Renate Weber care fusese numită consilieră la Cotroceni, și l-am sunat pe Cristian Diaconescu, care era ministrul Justiției. [...] am intrat în birou, unde mă aștepta Diaconescu, cu care am stat de vorbă jumătate de oră. Mi-a dat un sfat: «să nu semnezi fără să te uiți înainte».”[7]

Ce nu se spune în această însăilare este numele personajului care a pus-o pe Macovei pe lista Guvernului. Să fim serioși! băsescu avea, atunci, o singură țintă: pizda lui Udrea! Cine este, deci, personajul? Sigur nu este din servicii: ele au avertizat asupra individei, și a consecințelor ascensiunii sale la putere. S-ar părea că și-au și luat-o pentru asta, vezi ascensiunea lui Coldea, care și ea trebuie autopsiată!

Ce rol a jucat în acest context Franco Frattini? Viteza cu care au fost adoptate, după numirea ei, schimbările la legile Justiției, dar și la legile proprietății, dovedește premeditare. Nu dezbatere publică, nu ”câinele ongist de pază a democrației”, nimic! O unanimitate de care nici Ceaușescu n-a avut parte! Ce rol a jucat legătura ei cu Biserica Greco-Catolică, pe care a reprezentat-o în procesele de recuperare a proprietăților trecute la BOR după 1948?

Cum se face că această individă se bucură de un statut de imunitate, și de impunitate, de care nu se bucură nici măcar băsescu, sau Coldea, care au mai fost deranjați, fie și demonstrativ, de dragul ”egalității în fața legii”? Ce rol au jucat serviciile secrete românești ”reformate” de băsescu, cui ajutor american, în protejarea și promovarea ei la Bruxelles? Cum a ajuns Kovesi în atenția lui Macovei? Cine i-a pus-o în brațe pe Zeița Anticorupției?

Sunt lucruri care trebuie lămurite. Urgent. Și demontat acest mecanism al răului, intern și de la Bruxelles, care face atâtea pagube României. Iar băsescu, Tăriceanu, Maior, Mihai Răzvan Ungureanu și alții, implicați în susținerea acestei ticăloase, au de dat explicații. Inclusiv în fața legii! Pentru înaltă trădare! Dar nu se mai fac minuni în ziua de azi...

Kovesi și armata celor 140.000 de restarteri.

Ideea americanilor, aceea de a finanța 140.000 de tineri români, care să lupte cu ”corupția”, o fi fost luminoasă, dar suferă de un mare cusur: nu are legătură cu realitatea. Nu doar cu realitatea României, ci cu realitatea, în general. Este din seria acelor idei luminoase care au însângerat nordul Africii și Orientul Mijlociu, în ucigașa ”primăvară arabă”, și care însângerează și azi Siria. 

În fond, nu este una nici strălucită, nici nouă. Nouă nu este pentru că au inventat-o alții, prin secolul XIX, sub numele de ”luptă de clasă”. Și nici strălucită nu este, pentru că, practic, asmute tinerii împotriva bătrânilor, pe cei din clasele avute împotriva săracilor. Este o formă de nazism adusă la ora FB, Twitter și Google. 

Acum revenind la ceea ce spune BTI despre armata dispărută a celor 140.000 de ”restarteri”, armată finanțată de guvernele unor țări occidentale, în frunte cu cel american, este o utopie să crezi că poți întreține avântul revoluționar al atâtor oameni. E mai simplu să plătești câteva zeci de lifte, gen Kovesi, Coldea, Anaconda, Maior, Predoiu și compania, și băieții distrug pe oricine. 140.000 de oameni, cei mai mulți cu studii superioare, și cu ceva stagii prin străinătate, asta înseamnă niște oameni care, la un moment dat, pot gândi cu capul lor, pot analiza critic contextul, și se pot deroba de ”sarcini”, mai rău, se pot întoarce împotriva ”angajatorilor”. Ceea ce s-a și întâmplat. Mai ales că marea lor majoritatea avea autonomie financiară, indivizii nu depindeau de pomana americanilor și vest-europenilor. Au rămas să activeze, în sensul propriu al cuvântului, Mălin Bot și încă niște scursuri, care nu-și găsesc locul nicăieri, și pentru care banii ăia sunt vitali. Cei care mai #rezist o fac mai mult din inerție, în amintirea frumoaselor vremuri, când se dădeau cu curul de pământ și sunau pietricele în peturi. 

”Restart România” a fost un experiment de inginerie socială, un instrument de control politic, de lobby pentru guvernele finanțatoare. Un experiment eșuat, plecat de la o premiză falsă, aceea a ”revoluției permanente”. Așa ceva nu există! Știau asta și bolșevicii. Acum o știu și ”progresiștii”. Dacă vrei să schimbi lucrurile, trebuie să-ți murdărești mâinile. Chiar cu sânge, la nevoie. Intermediari de genul tefeliștilor mai mult încurcă, decât ajută. Oricum Kovesi a dovedit că, singură, face cât 140.000 de ”rezistenți”. Și analiza cost/beneficii a dus la ”înțărcarea” ”restarterilor”, și la supralicitarea Kodruței. De asta a devenit indispensabilă ocupanților, de asta o acoperă unii cu tinichele: pentru că poate face tot ceea ce nui poate face strada, care, totuși, se exprimă democratic. Kovesi este esență de totalitarism, de asta are ”performanțe”. Și ocupanții nu-și pot permite să piardă simultan și armata de ”restarteri”, și pe călăul democrației. 

Ciudat este că analiștii serviciilor americane n-au văzut impasul. Bine, specia asta de bizari de la Washington n-a văzut ea multe, și a dus de vreo câteva ori lumea în pragul catastrofei. Faptul că fac să sufere 20 de milioane de români este, practic, un amănunt care nu contează. Pentru că nu le pasă. Suntem niște pixeli pe o fotografie deformată a unei lumi care nu este, totuși, locul de joacă al americanilor. Nu toată. Să vedem ce va urma. Sigur nu imaginația le lipsește ălora de la Washington. Și nici România nu duce lipsă de cozi de topor.

Peisaj după Raportul Ministrului Justiției.

Văd că Marele Ficus este sfătuit să nu semneze destituirea șefei DNA, în ciuda acuzelor care, în oricare altă țară membră a UE, ar duce direct în fața unui judecător . Contrar celor care prezic că asta îi va aduce cel de-al doilea mandat, eu cred că, refuzând destituirea, își refuză cel de-al doilea mandat ca președinte. Dacă se uită pe raportul lui Tudorel Toader, și îl citește cu Constituția alături, poate va înțelege-dacă e capabil de așa ceva!-ce morman de muniție pune la îndemâna adversarilor politici cu refuzul lui. Un an și mai bine de tocat pe tema ”Președintele care nu respectă Constituția, și iubește dictatura și pe dușmanii ei!” lasă urme chiar și pe statuile din titan! Pe cuvânt de pionier! 

Dacă vrea să fie reales, o demite, cheamă toate partidele la consultări, cere Ministerului Justiției și CSM un proiect de reformă instituțională a Parchetului General, prin care să se asigure neutralitatea politică a DNA, transparența decizională, profesionalizarea(criterii de selecție, pregătire permanentă, mecanisme de verificare a pregătirii profesionale), și mai ales eficientizarea activității DNA. Ideea este ca Justiția, prin Procuraturi(că avem trei, nu le-am mai avea!)( să NU mai fie un actor politic, să nu se implice în jocuri de putere, să pedepsească încălcările legii, indiferent de autori. 

În 2014, cu ocazia alegerilor prezidențiale, publicam un soi de manifest despre prioritățile României. Și, printre altele, scriam:

”7. Una dintre marile probleme ale României o reprezintă, în plan legislativ, supralegiferarea. Este momentul să începem să raționalizăm, să simplificăm și să facem mai simplu de înțeles pentru cetățeni, cadrul legislativ. Avem prea multe legi, aquisul comunitar se suprapune cu legislația internă, și creează un cadru propice actelor de corupție. Același lucru se impune și la nivelul UE.

8 Fără a supraestima amploarea corupției, în general, și a corupției politice, în special, problema există, și trebuie rezolvată. Mă tem că abordarea este cumva eronată. 

Nu putem face din Justiție singurul instrument de combatere a corupției. Nu este treaba Justiției să se bată cu politicul, și să învingă politicul, pentru că ajungem din nou la un regim totalitar. Partidele trebuie să înceapă curățenia în propriile rânduri. Abordări de genul ”Corupții noștri sunt buni, corupții altora sunt răi!” au făcut mult rău. Pe de altă parte o definiție prea vagă a corupției, ca acum, deschide poarta abuzurilor și folosirii anti-corupției, respectiv a justiției, drept instrument al luptei politice. Și asta duce, ca și altele, la lipsa de sprijin popular pentru acțiunile anti-corupție. Cetățenii nu vor să participe la o luptă pe care o consideră ca nefiind a lor, ci a unor politicieni avizi de putere. ”

Ei bine, poate că, totuși, măcar acum avem o oportunitate să combatem cu adevărat corupția, nu să ridicăm statui unor zeițe de rahat, și să inducem mai multă corupție în economie, societate, și în viața politică. Poate că nu ar strica o amnistie generală a faptelor de corupție, cu obligația, evident, de recuperare a prejudiciilor. Prejudicii stabilite corect, nu scoase din burtă. Nebunia cu ”penalii” trebuie să dispară! Cei care sunt condamnați pentru acte de corupție, și amnistiați, să nu poată exercita funcții de demnitate publică-cele care le-au permis comiterea acelor acte-un număr de ani, spre pildă, cinci. 

Pacificarea vieții politice ar crea un context mult mai bun pentru combaterea corupției. Pentru asta Iohannis trebuie să se întrebuințeze, să creeze un consens în rândul politicienilor și în sânul opiniei publice. Și va avea și cel de-al doilea mandat. Dacă nu, la revedere, pa!

Noaptea cuțitelor lungi în statul paralel.

Privind la ceea ce s-a întâmplat după 2009, și analizând cu ceea ce știu acum, lucrurile par a avea, în fine, o rațiune. Aceea a unui complot al unei părți a justiției și serviziilor secrete de a controla total politicul. Că a fost ideea lor, că a fost ideea americanilor(Nuland, Kaplan, Clioton Scorpia), obsedați de faptul că rușii folosesc liderii politici corupți din Est, și pe mogulii atașați lor, pentru a recâștiga controlul asupra fostei sfere de influență din Est,  are mai puțină importanță. Ideea poate a fost a americanilor, sigur execuția a fost tipic românească, adică ”să luptăm până la doișpe, și de la doișpe la unu să facem și noi un mic gheșeft!”

Faptul că lui băsescu i se pusese pata pe niște politicieni și pe niște ”moguli” a facilitat lucrurile. În conspirația asta au intrat mulți: Morar, Kovesi, Oprea, Coldea, Maior, MRU,  tembela aia de la ÎCCJ, tipi din CSM, Ponta, poate chiar și Dragnea, afaceriști, pe post de pușculițe, gen Avramescu, Ghiță,  și alții, mai puțin expuși public, dar sigur bine strânși de coaie, să deschidă portofelul. Ideea era să pună mâna pe TOATE partidele, și să le folosească după cum le tuna lor, probabil după un soi de rotativă, acum câștigăm noi, mâine câștigați voi, de câștigat câștigăm și noi, și voi. 

A intervenit însă criza economică, au fost introduse măsurile de austeritate, și au scos capul niște afaceri de corupție cu adevărat grave. Sistemul trebuia să reacționeze: lumea era în stradă, și nemulțumirea publică putea da totul peste cap. Ideea salvatoare a fost formarea USL și preluarea guvernării. Un USL condus de oamenii sistemului. Poate Antonescu să fie curat, deși nu cred: are și el multe de explicat! Dar, să zicem! Numai că Ponta este de acolo, din poza de familie a cupolei sistemului ticăloșit. Și ajunsese premier, USL urma să câștige alegerile. Doar că, din senin, apare Referendumul pentru suspendarea lui băsescu. Alarmă la Washington și la Bruxelles. Sistemul reacționează, Ponta execută! Guvernul lui, prin Rus și compania, face tot ce poate pentru a anula rezultatele Referendumului. Și lumea începe să-și pună întrebări, să se gândească la faptul că e ceva în neregulă cu mustăria USL. 

Nu știu ce socoteli și-au făcut sforarii care au facilitat formarea USL, cum nu știu de au decis s-o ”ucidă”. Probabil că și-au vârât coada popularii europeni, via Crin Antonescu, frustrat că unii, în frunte cu Ponta, au încercat să-i tragă clapa. O fi fost și coada americanilor, bășicați de unele declarații ale lui. Habar n-am. Cert este dosar că PNL părăsește USL, intră în PPE, și pune de-o fuziune cu PDL, partidul lui băsescu, dacă n-ați uitat. 

Cu asta planul de a controla partidele părea să fi fost dus la bun sfârșit. Pentru că și PSD, prin Ponta, și noul PNL, prin cei care au preluat ștafeta de la Antonescu, erau oamenii sistemului. Vine însă momentul alegerilor prezidențiale din 2014. Și începe marea păruială. Cel mai probabil scandalul a fost pe rotativă. ”Dacă tu ai guvernul, eu vreau Președinția!”  Este momentul în care se produce ruptura dintre Coldea și Maior. Gruparea Coldea este învingătoare, și toți cei care au fost în tabăra lui Ponta sunt curățați sistematic, în frunte cu Ponta. Maior se salvează la Washington. Restul sunt ”decapați” de Lulutza. Este o lungă noapte a cuțitelor lungi în ”statul paralel”. Stat paralel care are Președintele, controlează justiția, a neutralizat lideri politici periculoși, a pus, în urma nenorocirii de la ”Colectiv”, ”guvernul lui”, că nu al Iohannis a fost guvernul Cioloș. El doar s-a împăunat, ca fraierul!

Doar că, ghinion! PSD NU pierde alegerile, în 2016, și formează, cu o majoritate confortabilă, guvernul, împreună cu ALDE. Dragnea, care-i urmează lui Ponta, e cu curul în două luntre. Are niște constrângeri, generate de statul paralel, via DNA, dar și ceva sprijin de la Washington, via lobbyul evreiesc, se pare. PSD nu este un partid ușor de controlat, deși au încercat cu Ponta, cum spuneam, cu Dragnea, cu Tudose și cu Grindeanu. Este, totuși, un partid viu, cu resurse de regenerare, și cu un public al lui. Un public care se radicalizează, ca răspuns la mizeriile #rezist, mișcare inspirată, și controlată, de servicii. 

Rămâne de văzut cine a dat ordinul ”Lulutza, pa, fată!” Să cred eu că totul este întâmplător în privința scandalurilor cu repetiție de la DNA? Să fim serioși! Mai degrabă este vorba despre reacția ”părții vătămate”. Care tot securistă este, cum bine v-ați dat seama. Eliminarea Lulutzei ar fi ”sacrificiul” necesar pentru o pace în sânul statului paralel. Care nu vrea să fie prea mult în lumina reflectoarelor. Și nici americanii nu mai par atât de dispuși să creadă în tezele Neuland-Kaplan despre Est. Ucraina le-a dovedit că modelul este fals, iar remediul folosit, periculos.  Iar comenzile alea grase de armament merită un mic sacrificiu: curul Kodruței! Oricum i-au găsit ei un înlocuitor la fel de loial, și de ticălos! Cât despre Bruxelles, ținând cont că peste un an se schimbă totul, odată cu alegerile euro-parlamentare, nici nu mai contrează glumițele cuplului Juncker-Timmerman. 

Risc un pronostic: Lulutza va pleca. Și toată lumea va fi fericită. După care păruiala va continua. Pentru că suntem o țară veselă, care are mereu grijă de capra vecinului. 

Guvernul ultimei șanse pentru PSD.

Nu mai are nicio importanță motivul pentru care premierul Tudose a trebuit să plece. Adevărul este că nu ar fi trebuit numit. Cum nu ar fi trebuit numit nici precedentul premier, Grindeanu. Motivul este evident: nici unul, nici celălalt nu au fost decât soluții de avarie. Monede de schimb pentru Dragnea, în jocul lui bizar de putere-și de supraviețuire-pe care îl face cu ”sistemul” de ceva vreme. 

Dragnea a crezut că este suficient să câștige alegerile cu PSD, pentru a se pune la adăpost, sau cel puțin pentru a putea negocia o pace rece, dar acceptabilă pentru toți. N-a fost să fie. Cineva a vrut mai mult, în acest joc complicat, în care se găseau și Ponta, și Maior, și Kovesi, și băsescu, și Coldea, și Dragnea, evident, dar mai mult ca sigur și Antonescu. Lor li s-a adăugat Iohannis, pentru a face lucrurile și mai complicate. Dosarul ”Referendumul” trebuia să-l elimine pe Dragnea din joc, pentru a-l despărți de Ponta. Pentru eliminarea lui Antonescu n-a fost nevoie de cine știe ce efort. Acesta înțeles repede ce i se cere, a scos PNL din USL, l-a afiliat la PPE, și s-a cărat spre zări mai senine. Cum băsescu nu putea accepta afrontul câștigării alegerilor prezidențiale de Ponta, băieții i-au zis lui Dragnea că e mai bun ca șef al PSD, în locul lui Ponta, dacă-l ”ajută” pe Ponta să piardă alegerile prezidențiale. Și l-a ajutat! Se vede treaba că n-a fost suficient!

Târgul făcut cu sistemul n-a fost onorat de sistem. Nu cred că aceia din sistem care contează au onorat vreun târg de acest gen, făcut cu oameni din politică sau din justiție. Întâmplător, sau poate nu, Dragnea a fost decis să le țină piept, probabil pentru că, la rândul lui, știe niște lucruri despre partenerii de ”negociere” și, în plus, are și sprijinul unei părți a sistemului. Care nu este omogen, și nici unit în cuget și-n simțiri. 

Dragnea a știut foarte bine cine sunt cei doi: doi moderatori de putere, de fapt, cei care ar fi trebuit să-i limiteze, la cererea sistemului, puterea în partid, în Executiv și în Parlament. Și trebuie să recunoaștem că, fie și prin consecințele celor două crize guvernamentale, lui Dragnea i-au mai fost scurtate gheruțele. Nu suficient, după gustul sistemului, dar destul pentru a se gândi de două ori înainte de a face vreun lucru care nu este pe placul lui. 

Numai că acum se întâmplă că această păruială a devenit periculoasă pentru toți: pentru președinte, care brusc nu mai vrea ”guvernul meu”, și aprobă candidatura Vioricăi Dăncilă pe repede înainte, spre deplina năuceală a Opoziției, căreia nu-i venea să creadă ce vede/aude la Cotroceni, pentru PSD, care începe să conștientizeze că este ultima sa șansă de a rămâne la putere, și de a rămâne întreg, ca partid, și pentru sistem, care ar avea de suferit dacă împinge criza dincolo de un punct în care efectele devin ireversibile. 

Dăncilă nu mai este un premier-ofrandă. Este un premier pe bune. Cu o misiune aproape imposibilă, din punctul meu de vedere. De ce așa? Pentru că va constata că trebuie să facă din rahat bici, care să mai și pocnească! Mă tem că nu va avea cum să facă asta. 

Și Ponta, și Dragnea, amatori de conducere cu mână forte, practic dictatori, au făcut irelevante organele de conducere colectivă. Cei care mai gândeau și altfel decât prin ochelarii intereselor individuale și de gașcă, adică politic, au fost eliminați fără milă. Amândoi s-au înconjurat de nulități și de oameni obedienți, fără coloană vertebrală și fără demnitate, evident, cu excepțiile de rigoare. 

Partidul nu mai are lideri de forță, cu gândire prospectivă, cu viziune și cu știință de carte. Nu mai are de unde scoate astfel de lideri. Departamentele partidului, necesarul ”guvern din umbră”, produce nimic! Pentru a-i mulțumi pe baronii locali, fiecare specimen de acest gen a primit o felie din tortul puterii: dreptul de a numi miniștri, secretari de stat, prefecți, șefi de instituții centrale și locale. Cum credeți că fac băieții ăștia ”selecția de cadre”? Păi, e suficient să citiți tabloidele, să vedeți cum o fac! Statul-nu doar din cauza PSD, să fim bine înțeleși!-este cioburi! Cine le va lipi la loc? Cum? Va fi lăsat cineva s-o facă? 

Viorica Dăncilă trebuie să pună câteva condiții, fără de care va eșua și ea lamentabil. Prima: să-și facă singură Guvernul. Evident, propunerile de miniștri să fie discutate în CEx. Dar ea să aleagă, nu să vină iar baronii cu liste și listuțe! Apoi miniștrii să fie liberi să-și aleagă secretarii de stat cu care vor lucra. Vi se pare că a avut cineva intenția să analizeze cu adevărat prestația secretarilor de stat? A treia condiție: să i se dea mână liberă pentru a schimba pe oricine nu-și face treaba, fără nicio milă! 

Să își aleagă, la rândul ei, un cabinet de lucru profesionist, cu experți neutri. Să-și numească un purtător de cuvânt demn de numele ăsta! Să nu se supra-expună mediatic, să comunice clar și cât mai transparent. Să-și stabilească prioritățile, și să urmărească realizarea acțiunilor considerate prioritare. Să se bazeze pe partid. Pentru că partidul nu se reduce nici la Dragnea, nici la câțiva baroni vocali. Trebuie să-și revendice un spațiu cât mai mare de autonomie. Să reactiveze departamentele, care să o sprijine în luarea deciziilor cu date și analize, cu idei și propuneri. Dacă acceptă să fie doar sluga lui Dragnea, nu face nimic!

Este în interesul tuturor ca Viorica Dăncescu să reușească. Nu este doar în interesul PSD și al ALDE. Este și în interesul lui Iohannis, și al Opoziției, și al sistemului. Nu mai vorbesc despre cetățeni. Avem o fereastră de oportunitate. Poate ultima, pentru a consolida evoluțiile pozitive din economie, pentru a ne dezvolta folosind și fonduri europene, pentru a reduce sărăcia, pentru că ea este problema de fond a societății românești. 

Mă tem însă că Dragnea nu va înțelege ce șansă nesperată are, și o va folosi și pe Dăncilă în jocurile lui pentru putere și pentru supraviețuire. Criza va continua ca și până acum, cu toate consecințele, și costurile ce decurg de aici. 

La mulți ani!

Un an confuz, un viitor furtunos

2017 a fost un an confuz. Dominat, în plan intern, de luptele la vedere pentru putere la nivelul statului formal, cât și, sau mai ales, de luptele subterane de la nivelul statului paralel. În plan extern anul 2017 a fost dominat de noile priorități ale Administrației Trump, aflată la început de drum, care a deschis pre multe fronturi, în politica internă americană, cât și la nivel global. Toate astea pe fondul unei profunde crize de identitate, la nivel individual, național, european și global. Vechea ordine, cea a Războiului Rece, remanentă, își trăiește ultimele clipe. Și nimeni nu știe ce monstru se naște și-i va lua locul. 

Bilanțul ăsta de sfârșit de an este mai mult o numărătoare de cadavre, după o bătălie. Nu doar în România. Să nu uităm ce rezultate au avut alegerile, mai ales în țările membre NATO. Să nu uităm fronda esticilor(minus căcăcioasa națiune română, care a uitat, dacă a știut vreodată, ce este demnitatea națională și la ce folosește ea), tensiunile crescute între conducerea Uniunii, de la Bruxelles, și membrii ei, mai mari sau mai mici. Definitoriu pentru starea de spirit din Uniune este Brexitul, produs al ipocriziei tuturor, inclusiv al ipocriziei bravului popor insular, care vrea și untul pe pâine, și banii de unt în buzunar. Asta, dacă se găsește unt, că mâna invizibilă a pieței a mai pus de-o criză. 

Răspunsul la criză în UE este agitatul parului către cei care ies din front, gen Polonia sau Ungaria. Care, cu guverne inteligente și determinate, și-au construit un spațiu de manevră, la nivelul UE, au aliați, mai ales după alegerile din Austria, dar și prin alte capitale care contează, gen Washington, și fac ce făcea România lui Ceaușescu în CAER și în Tratatul de la Varșovia. Noi băltim, și scoatem capul din balta puturoasă doar pentru a forma ”alianțe” ridicole cu Grecia, Bulgaria și Serbia. Alianțe în care nici nu credem, și pe care nici nu ne putem baza, la nevoie. Ciumații între ei!

Motorul franco-german dă rateuri. Pentru că acum Franța, cu Macron în ascensiune, și Merkel șubrezită după alegeri, lucru vizibil și în incapacitatea ei de a forma un nou guvern, la aproape patru luni de la alegeri, vrea să dea direcția Uniunii. Doar că nici Parisul nu știe încotro s-o apuce! Mai bine nici că se poate!  Și, colac pe colivă, crizele identitare nasc pe bandă rulantă partide radicale și extremiste, care complică jocul politic intern, dar și politicile ansamblului Uniunii.  Practic, vechea ordine politică din fiecare dintre țările membre a fost aneantizată, făcută pulbere, și locul partidelor tradiționale este luat de tot felul de încropeli, mai mult gloate coagulate de stări de spirit, nu cetățeni mânați de convingeri ideologice și de valori politice ferme. Democrația este tot mai mult o formă fără conținut. Și locul ei este luat de hibrizi, în care gena totalitară devine dominantă. 

Locul liderilor politici cu viziune este luat de tot felul de indivizi ”digitali”, propulsați în prim-planul politicii cu ajutorul unor organizații incredibil de puternice, de opace și de periculoase, prin capacitatea lor de a manipula opinia publică, și de a vinde  pomeniții lideri digitali, împreună cu proiectele lor ”impresioniste” , ieșite din mintea ”progresistă” a unor indivizi avizi de putere, care și-au făcut din ”fascismul civic” batalioane de asalt împotriva ordinii democratice. Alegerile devin formale, ce contează este voința străzii, dominată de #rezist sau #ocupy, mișcări deloc spontane, sponsorizate de pomeniții pescuitori în ape tulburi, în cârdășie cu giganți ai economiei digitale, gen Google, FB și Twitter. Acum Silicon Valley  este epicentrul ”fascismului civic”, locul de unde radiază utopiile tehnologice totalitare.

Statele Unite ale Americii sunt mai slăbite decât ne putem închipui. Măcinate de lupte politice interne, angrenate în toate conflictele militare posibile, cu finanțele publice în rapidă, și periculoasă, degradare,  cu deficite bugetare tot mai mari, și cu cheltuieli militare în creștere, cu o polarizare economică și socială fără precedent în istoria lor, cu o clasă de mijloc tot mai redusă, ceea ce duce la creșterea instabilității interne și naște conflicte, nu-și mai pot îndeplini rolul pe care și l-au asumat, de lider al lumii ”libere”. China este adversarul său strategic, aflat în plină ascensiune, cu mijloace fără limită, practic, în acțiunea ei de a-și construi, cu alte mijloace, economice, nu militare, un Imperiu. Inclusiv pe ruinele Imperiului Occidental, generic spus. Iar cu Rusia sursă de energie și arsenal, China nu poate fi oprită. 

Globalizarea este acum la ora Beijingului, nu a Washingtonului, sau a Bruxellesului. Probabil noua lume unipolară, cea chineză, care va lua locul celei americane, poate trece-sau nu-printr-o fază multipolară. Vedem asta din felul în care se va rezolva criza nord-coreeană. Dacă SUA vor folosi forța armată, va fi semn că etapa multipolară nu va mai exista, și că schimbarea de leadership se va face conflictual, violent. Probabil că această criză va domina politica externă în 2018. 

Revenind la România, lucrurile sunt mai simple decât par. A rezumat situația Dragnea: ”Am câștigat alegerile, nu puterea”. Da, ceea ce s-a întâmplat-și dezvăluit!- în 2017, cu scandalurile politice și cu violența ”civică” în prim plan, arată clar că puterea este în altă parte, nu acolo unde trebuie să fie, constituțional vorbind. Statul paralel există, și, chiar dacă și-a pierdut niște pioni, este mai decis ca oricând să uzeze de puterea de care dispune. Deja numele celor care fac puterea lui nu mai contează. C-o fi Kovesi, c-o fi altcineva în fruntea DNA, abuzurile vor continua. Judecătorii șantajați de SRI vor da tot ce sentințe v”trebuie”. Iar ocupanții României, cei care ”gestionează” acum suveranitatea poporului român, vor continua să-și impună agenda, și protejații, pe post de executanți, în România. 

Ce avem în plus? Un partid extremist, USR, care va continua să genereze violență și în 2018. Restul partidelor vor continua procesul de descompunere, de trecere în irelevanță, pe drumul spre un nou totalitarism. Anul Centenarului Marii Uniri va fi și anul eșecului democratic al României. Sună alarmist, dar nu e decât realist. 

Cultura conflictului ne-a pus cu spatele la zid. Nu văd cine ar putea pacifica societatea, câtă vreme toată lumea toarnă gaz peste foc. Nu cred că am avut, în istoria noastră recentă, un moment mai nenorocit. Poate anii 1939-1940, când am pierdut teritorii, să fi fost la fel de grei.

Nu există motive de optimism. Din păcate 2018 va fi un an oribil. Un an de cumpănă pentru națiuni, cetățeni, valori și democrație. Cine scapă neșifonat va face, peste un an, același lucru: va număra victimele și le va aprinde o lumânare, ca și acum. Urarea de La Mulți Ani sună mai sinistru, și mai cinic, ca oricând... 

Ceaușescu și Zuckerberg: o paralelă incorectă politic

Am vorbit acum vreo câteva ore cu o prietenă. De una, de alta. Și, nu știu cum dracu se face că, de la papa bun-prăjitura din care ronțăi acum ea a comis-o!-am ajuns la FB. Unde pontăm amândoi, ea și cu soțul din dotare. Și am ajuns toți trei la concluzia că s-a dus dracului feisbuceala, că atmosfera a ajuns irespirabilă. Și chiar e irespirabilă. 

Nu prea m-a interesat FB, pe vremea când trudeam din greu pe blog. Am făcut cont doar pentru că oferea o mai mare libertate de a comunica, de a schimba opinii, era mai direct și mai rapid. După care lucrurile au degenerat. Și am încercat să înțeleg de ce. 

Aș face o paralelă cu România, de la plenara CC al PMR, din aprilie 1964, până la ceaușismul sinistru de la sfârșitul anilor 1980. Evoluția este simplă: liberalizarea din anii 1960, începutul anilor 1970, care a dat atâtea speranțe românilor, a evoluat spre un model care presupunea și mai multă libertate, și mai multă autonomie și diversitate ideologică. Adică putea presiune pe modelul partidului unic. Acceptarea evoluției modelului diversității ideologice a fost brutal stopată de intervenția URSS împotriva ”Primăverii de la Praga”. Ce a urmat în România? De teamă, Ceaușescu a revenit la ortodoxia ideologică din vremea stalinismului. 

Ceva de genul ăsta a pățit și Țucămberg. A lăsat lucrurile libere pe FB. Lucru care a convenit de minune nu doar utilizatorilor, ci și guvernelor, care au folosit platforma în experimentul scelerat al ”schimărilor de regim”, ”revoluțiilor colorate” și al ”primăverii arabe”. 

FB a căpătat o puere și o influență care au deranjat guvernele multor țări, care aveau destule probleme și fără capacitatea de mobilizare a rețelei. Și au făcut presiuni uriașe pentru a schimba lucrurile. Țucămberg, care tocmai ce băgase FB pe Bursă, și zăcea pe un munte de bani, ce nu contenea să crească, a dat, ca și Ceaușescu, milităria jos din pod. Puritate ideologică, tovarăși! Îi belim pe toți cei care îndrăznesc să nu respecte ”standardele comunității”! Nu contează consecințele. Câtă vreme proștii deschid conturi, e bine. Eliminăm vocile critice. Așa cum a făcut și Ceaușescu: PCR avea 4 milioane de utilizatori, pardon, membri! Propagandă, cât cuprinde. Învățământul ideologic pe FB este în floare. Cenzura, așișderea. 

Vocile critice și nonconformiste blocate, cenzurate, obligate să se ”exileze” pe alte platforme sociale. Cei rămași, lipsiți de liantul dat de lideri de opinie, sunt fie indiferenți, fie se retrag și ei, devin tot mai puțin prezenți pe rețea. Pozele cu pisici sunt echivalentul celor două ore la televizor din ultimii ani ai lui Ceaușescu. În schimb activiștii ”sistemului” sunt foarte vioi, pe ei nu-i deranjează nimeni pe FB. Dar nici nu mai interesează pe prea mulți. Ajung chiar să fie urâți, precum apologeții lui Ceaușescu din presa vremii. 

Cu ceaușismul știm cum s-a terminat. De ce nu s-ar termina în același fel și cu FB? Nu cu Țucămperg la zidul catodic de la vreun Târgoviște american, ci cu un mare crah bursier.re, din punctul de vedere al consecințelor, cam tot aia e. Puritatea ideologică este apanajul fanaticilor. Ceușescu a fost un fanatic. Pentru el nu exista compromis. Țucămberg, departe de a fi un fanatic natural, devine fanatic de nevoie. Și nu mai poate fi rațional. 

De fapt, este o poveste despre putere, modul de folosință, și despre decizii, asumarea costurilor lor și despre răspunderea față de o națiune/comunitate. Și nu toate poveștile au final fericit.

Frăția statului paralel: scapă cine poate!

Puteți spune despre mine că sunt paranoic: este foarte posibil să fie și așa. Trăim în România, paranoia face parte din meniu. Dar cele întâmplate în ultimul an, mai ales, fapt, în ultimii doi ani, ca să fiu mai precis, arată un scenariu extrem de sofisticat, care are drept finalitate distrugerea politicii românești. Care, nu vă bucurați, nu va fi înlocuită cu nimic. Va rămâne doar paravan pentru cei care conduc România în realitate, străini și cozile lor de topor românești. 

Kovesi este principalul instrument al destructurării. Evident, nu vă spun o noutate. Dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple. ”Dezvăluirile” despre sufrageria lui Oprea au un scop evident: s-o oblige pe Lulutza să calce pe cadavre, să-i distrugă cu orice preț pe cei aflați pe lista neagă a ocupanților. Poveștile despre porcul de la T 14 sau despre partidele de tenis sunt instrumente de șantaj. Kovesi a fost compromisă timp de ani de zile cu astfel de afaceri dubioase. Probabil că la un moment dat ea, Ponta, Dragnea, Maior, Coldea, Oprea, Ghiță și alții ca ei vor fi constituit, la un moment dat, un ”grup infracțional organizat”, un soi de frăție a ”statului paralel”. Frăția asta era o poliță de asigurare pentru toți.

Cineva a spart gașca. Cum, de ce, când? Cel mai probabil motivul spargerii a fost madam Udrea. De la ea s-au luat. ”Trei de-ai mei îi arestează pe alți trei ai mei”, da? Și atunci Kovesi a ales să-și demonstreze ”fidelitatea” față de cauză belindu-i pe cei cu care până atunci fusese prietenă. Cu alte cuvinte, a ales tabăra Iohannis. Căci despre asta e vorba, până la urmă. Atunci, la sfârșitul lui 2014, pleacă principala piesă a găștii: Maior. 

Urmează, în 2015, bătălia pentru ”guvernul meu”. În tabăra lui Iohannis era, evident, și Coldea, care avea și el ceva de demonstrat. Dragnea a crezut că, dacă îl belește pe Ponta, scapă, dovedindu-și, la rându-i, fidelitatea față de cauză. Și s-a consumat momentul ”Colectiv”. Prilej pentru Kovesi de a mai scoate niște tipi din vechea gașcă în afara jocului politic. 

Contra-atacul taberei ”persecutaților”, venit via Ghiță, n-a fost atât de convingător pe cât se credea. Coldea a plecat, e drept, dar Kovesi, nu. Și nu atât Coldea era-și este!- problema celor atacați acum de Lulutza, ci ea. Dezvăluirile nu o ating, pentru că n-a terminat treaba pe care trebuie s-o facă, scenariul maximal fiind distrugerea PSD. Până când se va termina treaba asta Kovesi va fi la adăpost. Dar dezvăluirile, făcute la ordin, au un scop: s-o oblige să fie necruțătoare, să-și facă treaba așa cum i se cere. Și deocamdată și ea, și ceilalți, execută ordinele. Strângând din cur de frică, și având coșmaruri, dar își fac treaba!

De scăpat, nu scapă. Dar până pleacă de la DNA va face prăpăd! Fără ca asta să rezolve vreo problemă a României, și nici a sistemului ei politic. Nu face decât să injecteze și mai multă ură în societate, să genereze violență socială, să slăbească statul și instituțiile sale, să facă din democrație o formă fără fond. Povestea vieții noastre!

Sunt pe VK!

Prieteni! De azi mă găsiți pe VK. Știu, e trist, dar am ajuns la dușmanii dușmanilor noștri sunt prietenii noștri. Ceea ce, până la urmă, reflectă criza de identitate în care ne afundăm pe zi ce trece. 

Acesta este contul meu de VK: https://vk.com/refugiatul. Cei care aveți conturi de VK dați un semn de viață. Pacea fie cu voi! 

Putin e-n toate!

Scârbos de laș Occidentul, de care ne agățăm cu disperarea înecatului, deși e tot mai evident că împreună ne paște prăpastia. Iar britanicii sunt, cu istoria lor imperială, de căcat, cu tot, o culme a acestei lașități generalizate. Da, Brexitul a fost o uriașă greșeală, urmare a unui calcul imbecil al lui Cameron, care a adus în jocul de putere Referendumul pentru ieșirea Marii Britanii din UE. Era doar un șantaj pentru a obține privilegii pentru Marea Britanie din partea celorlalți 27 de membri. Ei bine, putea renunța la organizarea lui, de vreme ce obținuse aproape tot ce-și dorea. A supralicitat, și a pierdut. 

Acum, în loc ca liderii politici britanici, conservatori, laburiști și restul găștii, să spună englezilor: ”Bă, băieți și fete! Am făcut o uriașă greșeală cu Brexitul. Vom pierde foarte mult, și nu doar economic. Pierdem deja. Am ajuns la un consens, și vom organiza un nou Referendum, pentru rămânerea în UE. Și noi, toți, vă îndemnăm să votați pentru rămânere!”, n-au găsit altceva decât să invoce vina lui Putin! Care, cică, ar fi finanțat campania pro-Brexit! Delegitimând astfel rezultatul votului! 

”All told, it would be a fitting irony if, of all people, it was Putin who saved Britain from Brexit. A steady trickle of hard information and soft rumour about Russian support for Brexit risks becoming a torrent. Some of this support was, frankly, of questionable impact. Too much is often made of the alleged influence of the English-language Sputnik news agency and RT television channel, or even of the online trolling and disinformation campaign. Evidence that they actually changed minds – rather than just pandered to existing prejudices – is still lacking.

However, there is a growing likelihood that later this year or early next we will see solid evidence of financial support for the Brexit camp, too. MP Ben Bradshaw has used parliamentary privilege to raise the question of the mysteriously bottomless pockets of Arron Banks, the main backer for Leave.EU. The Electoral Commission this week launched an investigation into whether he and one of his companies broke campaign finance rules in the run-up to the referendum. George Cottrell, once an aide to the former Ukip leader Nigel Farage, has been arrested by the FBI on money laundering charges, and we await the outcome of that investigation.

Meanwhile, according to US intelligence sources with whom I have discussed Moscow’s activities, there are other cases of what the Russian spooks call “black cash” supporting pro-Brexit campaigns and campaigners, likely to be revealed over the course of the several inquiries taking place on the other side of the Atlantic. Of course, assessing the impact of these operations will require careful study and scholarly rigour. But when has this stopped anyone using eye-catching allegations for political advantage?

Ironically enough, this may come at exactly the right time to let a British political elite increasingly alarmed about Brexit off the hook. There is public dismay at the slow progress of talks, but no clear mandate to reverse policy. Hard evidence of active, covert Russian interference would delegitimise the original vote, given the narrow margin of victory. Hardcore Brexiteers will risk looking like Putin’s “useful idiots”.

This would allow the government to re-run or even disregard the referendum without looking as if it is admitting a mistake or challenging the popular will. It would also smooth the way to allowing article 50 to be revoked or ignored with no penalty. (While the EU is formally committed to allowing the UK to change its mind, there are those in Brussels with more punitive intent.)”

Asta e! Măreția Occidentului, în toată splendoarea ei

Anticorupția, ca marfă.

Să mă ierte ăia de la BitDefender(poate-și fac pomană cu mine și-mi dau un antivirus ca lumea, că e lumea rea!), dar după 1989 singurul produs original românesc este ”anticorupția”. Atât am putut produce! Pentru asta ne cunoaște lumea! Când zici România, zici corupție. Când zici corupție, zici lupta cu corupția. Când zici lupta cu corupția zici Lulutza. Când zici Lulutza, zici comoara națională! Dar mai zici și marfă! 

Că, în economia de piață fiind noi, era firesc ca tot ce ne înconjoară să fie transformat în marfă. Să se vândă și să se cumpere. Și cum poți vinde marfa numită anticorupție fără un marketing adecvat, fără studii de piață, fără definirea publicului țintă? Fără o publicitate adecvată? Ei bine, vânzătorii de anticorupție au gândit totul până la cel mai mic amănunt. Și uite așa au apărut reclamele ”Toarnă aici pentru binele națiunii!”, care difuzează cultul personalității șefei DNA. Reclama este pusă pe automatele de plată Zebra Pay care se pot întâlni în rețelele de magazine precum Carrefour, Kaufland  și compania. Și, cum remarca cineva, nu e departe momentul în care vom avea asta la televizor, pe programul 1. Pe programul 2 o vom vedea pe Lulutza, cu celebrul gest cu mâna, vă tai gâții, gen, mustrându-ne, și spunându-ne să trecem pe programul 1! Altminteri, da, anticorupția este vea mai de succes marfă românească de după 1990.

PS: poza e furată de la Ciprian Știulea.