Micul marii mizerii morale

Doi cretini de la Eol Tv duc cinismul dincolo de orice limite: unul este Prelipceanu, altul o individă care nu-şi merită numele de om! Un fapt divers, care se termină tragic, este transformat în prilej de băşcălie şi chiar de jubilaţie pentru curva aia ordinară. Pe scurt, ce ne spun ei: după un miting electoral al PSD, undeva(deşi în ştirea de pe site NU se precizează numele partidului care a organizat mitingul!), cineva s-a înecat cu un mic. Şi a murit.

De aici o întreagă băşcălie: că e răzbunarea micului, care nu mai vrea să fie folosit drept argument electoral, c'o fi, c'o păţi. Iar jubilaţia se vedea că vine din faptul că a murit un pesedist.

Poate că omul nu era pesedist. Poate că era o victimă a jegului numit Sorin Ovidiu Vântu, care a ajuns muritor de foame, după ce a pierdut tot ce a avut la FNI, şi pentru care micul ăla primit gratis făcea diferenţa dintre viaţă şi moarte. La asta nu s-au gândit cei doi cretini, pentru care moartea a ajuns nu doar un fapt banal, care nu mai impresionează pe nimeni, ci şi prilej de glume?

Cum ar primi cei doi "glumeţi" vestea că rudele celui mort s-au exprimat în sensul că s-ar bucura să le mănânce pomana? Ar mai râde, ca pizda'n târg, de moartea unui om, chiar înecat cu un mic?

Criza, ca o clismă!

Un act ratat delicios al lui Mircea Geoană, în direct, pe televiziunile de ştiri: "Criza asta este o clismă a capitalismului lăsat de capul lui!" De acord! 100%! Capitalismul s-a constipat, înghiţind pe nemestecate produse financiare toxice, şi, ca să-şi dea drumul, să nu explodeze, statele i-au făcut o clismă de vreo 4500 de miliarde de dolari şi de euro. Bani publici, ca să nu avem discuţii! În schimbul cărora noi, contribuabilii, obţinem un mare căcat! În cel mai fericit caz!

Să râdem cu Sebastian Lăzăroiu!

Sebastian Lăzăroiu este exemplul perfect de om care poate face carieră şi poate lucra cu Traian Băsescu: sluga perfectă! Spusele şefului, literă de Evanghelie pentru el. I se comandă: "şo pe el!", fălcile i se încleştează pe buca curului adversarului lui Băsescu! I se spune: "dă din coadă când auzi PD-L!", dă din coadă, mârind, să nu se zică, totuşi, că nu e "obiectiv".

Interviul din Evenimentul Zilei este de un penibil perfect, un exemplu de prostituţie intelectuală cum nu prea vezi des într-o ţară unde asta se practică fără jenă şi cu voluptate.

Sebastian Lăzăroiu este consilier prezidenţial pentru planificare politică. Altfel spus, într-o instituţie în care apolitismul ar trebui să fie regula, pentru a-şi face datoria de arbitru în societate(fie el şi un apolitism ipocrit, dar apolitism), nenea cu pricina planifică, ce? Crizele politice! Pentru că, în afară de crize politice, de patru ani de zile Palatul Cotroceni nu a produs NIMIC! ZERO BARAT! Ăsta e bilanţul lui Băsescu! O să mi se povestească despre nu'ş ce drac de strategie în educaţie.

Aia e, să mă ierte doamnele, o labă tristă! Semnată de năucii de sindicalişti din educaţie, contra promulgarea Legii de salarizare, ea nu a fost internalizată de sistem, pentru că este o gulgută politico-electorală. Dar a permis lansarea unei teme de campanie a PD-L: reformă contra bani în educaţie şi în sănătate. Iată ce spune Lăzăroiu: "Dacă sunt bani pentru majorarea de salarii, dacă educaţia este o prioritate pentru toată lumea, dacă profesorii, prin liderii lor de sindicat, au acceptat reforma sistemului, ce motiv ai să nu aplici legea? Timp de 18 ani, rezistenţa la reformă a venit din interiorul sistemului. Eu cred că a fost o ocazie extraordinară pentru noi toţi să avem acceptul sindicatelor pentru reforme, care, să ştiţi, vor fi dureroase. Şi să dăm un semnal oamenilor de calitate care vor să se îndrepte spre pedagogie. Principiul „bani contra reformă“ e un bun exemplu şi pentru celelalte sectoare care au nevoie de schimbări rapide şi radicale, sănătatea şi administraţia publică"

Ideea asta mercantilă: ne cumpărăm o reformă de sistem, dovedeşte câtă prostie zace în Palatul Cotroceni! E "pomana electorală", într-o altă prezentare. De 18 ani educaţia naţională a fost "inundată" de reforme. Una mai europeană ca alta, una mai năucitoare ca alta, pentru elevi, profesori, părinţi şi societate. Şi rezultatele se văd! Comunist sau nu, sistemul de până în 1989 făcea un lucru esenţial: dădea un start bun în viaţă celor care ieşeau din şcoală. Acum există insule, tot mai mici, de excelenţă într-un ocean de ignoranţă.

Oricât de mari ar fi salariile profesorilor, tot loaze vor scoate, câtă vreme între educaţuie şi statut social nu va fi o legătură directă în România. E o problemă de reformă socială, care nu cu bani se cumpără. Şi nici cu propaganda slugilor cotroceniste!

Interviul este plin de "perle". Şi pare că nu-şi propune decât un singur lucru: să facă imposibilă orice alianţă pentru bastardul politic numit PD-L. "

• "Electoratul PDL are pentru ce să vină la vot." O,da! Va da năvală să voteze lichele care au făcut centura politicii, culcându-se cu toate partidele!
• "PDL e o construcţie nouă". Da, tocmai ce a făcut o operaţie de reconstrucţie a "himenului"! Virgin, ce mai!
• "Guvernarea PNL-PSD a lucrat în favoarea clientelei politice." O, şi cei din PDL sunt altruişti şi au făcut jurământ de sărăcie, umblă în zdrenţe şi se pregătesc de admitere la Academia "Maica Tereza."
• "Deschid televizorul şi-l văd pe Tăriceanu, care se poartă ca un înecat." Elegant, ce pizda mă-sii! Şcoala de bune maniere "Traian Băsescu" a mai scos o promoţie!
• "A sosit momentul ca, şi în România, această coeziune a grupurilor parlamentare să se bazeze pe ideologie, pe valori. Poate vom avea nişte grupuri atomizate, dar membrii lor nu vor mai fi disciplinaţi de „bastonul“ lui Hrebenciuc sau al mai ştiu eu cărui lider." Sigur, cum să nu! PDL este un exemplu de coeziune ideologică! A sărit în 30 de secunde din Internaţionala Socialistă în cea Populistă, şi-a grefat o aripă de Flutur şi se dă liberal. Dacă ciolanul puterii este IDEOLOGIA, da, PDL este cel mai omogen şi mai coeziv partid!
• "Vă spun sincer că eu am venit la Cotroceni chiar atunci, înainte de suspendare, destul de naiv."
• "I.L.: Ce înseamnă a băga bani în presă? Publicitate. Nu se mai dă de la stat, ci de la firme private. Sunt interese de afaceri ale patronilor cu statul, sunt plătiţi jurnalişti să scrie anumite lucruri. I.L.: Aveţi probe? Nu, dar eu ştiu să citesc ziarele, să mă uit la televizor. " Şi noi, neiniţiaţii, nu ştim să citim ziarele, şi să ne uităm la televizor! Ţară de proşti, dom'le!
• "Nu vine nimeni la Cotroceni să spună „am făcut majoritatea, ăsta e premierul“. Partidele, dacă nu sunt de acord cu premierul şi Cabinetul, nu se exprimă la Cotroceni, se exprimă în parlament. Preşedintele trimite candidatul, acesta îşi face Cabinetul, iar partidele spun: „Nu-l vrem pe ăsta“.
• "Cel mai important lucru nu este cine câştigă alegerile, ci cum se formează majoritatea şi cum această majoritate va putea să facă aceste reforme grele în urmă torii doi sau trei ani. " Cu alte cuvinte, nu ne interesează ce vrea pulimea care votează, ci ce pofteşte Marele Conducător!
• " E mult exagerat de presă „controlul pe care îl exercită preşedintele asupra partidului“. Eu cred că este şi periculos să stea şi să apese pe un partid care trebuie lăsat să se dezvolte." O, da! Fix asta face Băsescu: îl lasă de capul lui pe Boc!
• "Dacă preşedintele va avea o majoritate favorabilă în parlament, un executiv favorabil, lucrurile vor merge foarte bine la anul. Preşedintele va avea ocazia să arate, la anul, că povestea asta, cu preşedintele conflictual supărat pe toată lumea, este un mit fabricat de adversari." Asta e din puţul gândirii, băi Gâgă! Dacă e neconflictual, un adevărat porumbel al păcii politice, trebuia s-o fi dovedit până acum! Dar el a început circul la fix două săptămâni de la întronizare, când cu interviul din "Adevărul", din primele zile ale lui ianuarie 2005. Ştim şi noi să citim presa, musiu! Şi atunci îşi avea slugile în Parlament şi la Victoria. A, acum vin alegerile prezidenţiale! Da, dar nu îngraşi porcul în Ajun!

Ce înţelegem noi din acest interviu? Noi înţelegem că Sebastian Lăzăroiu, demnitar al statului, plătit din bani publici, se ocupă la Cotroceni cu planificarea politică pentru o entitate privată, numită PDL. Şi ăsta e caz de cremenal! Dar ce să aşteptăm de la ţuluşi, când şeful lor, deşi interimar, s-a eternizat la conducere, şi face tot ceea ce i se ordonă de la acelaşi Cotroceni. Vedeţi de ce nu e criză ca în România? Ăia din America au privatizat profitul şi au naţionalizat pierderile, în România unii au privatizat statul şi instituţiile sale. Ăia mai o şansă, noi, nu!

Iresponsabilul de la Cotroceni

Foto: EvZ

Traian Băsescu e numele puroiului care infectează politica română, este piaza-rea a acestei ţări! Auzi ce spune sluga lui, Sebastian Lăzăroiu, care se ocupă de mânărirea sondajelor de opinie, în "Evenimentul Zilei":

"M.M.: E riscant să te duci la o lună şi jumătate în alegeri anticipate din cauză că preşedintele şi parlamentul nu s-au înţeles.

S.L. Tocmai din cauza asta preşedintele îşi asumă o responsabilitate politică. Chestiunea cu „dacă ne refuză premierul încalcă Constituţia“ e o prostie. Nu este posibil să îi impui preşedintelui un premier, conform textului constituţional. Iar dacă preşedintele insistă pe un anumit premier sau candidat şi ajungem la anticipate, el îşi asumă o răspundere politică."

Ce răspundere îşi asumă? Şi-a asumat vreodată Traian Băsescu vreo răspundere? Şi mai are tupeul şi nesimţirea să joace scena balconului?

Şantajul ăsta ordinar la adresa parlamentarilor nou aleşi a funcţionat în 2004. Sper să nu mai funcţioneze şi în 2008. În fond, o campanie suplimentară, la nici trei luni de la precedenta, nu ar mai însemna, financiar vorbind, mare lucru. Dar ar putea duce la eliminarea sursei instabilităţii politice din ultimii patru ani, prin reducerea PD-L la dimensiunile sale reale, de 10-15 procente, şi prin transformarea lui Traian Băsescu într-un ciumat politic, de care e bine să te fereşti. O campanie mediatică violentă, bine gândită şi condusă, poate rezolva asta.

Dacă aşa ceva îşi doreşte, atunci, să fie servit! Parlamentarii să nu accepte măgăriile lui şi şantajul şi să-i spună: "nu contaţi pe laşitatea noastră!" Să nu uite că ei, şi NU Băsescu, exercită suveranitatea în numele poporului român!

Şi caii sunt popo, nu-i aşa?

Înţeleg că Bogdan Olteanu are probleme cu homosexualii. Bine că e vorba, totuşi, de bipede. Dacă avea de-aface cu nişte patrupede popo, atunci să-i fi văzut pe poliţiştii ăia capabili să se ţină după nişte cai de curse!

First Openly Gay Racehorse To Compete Sunday

Soldatul obamanez uitat Obama Win Causes Obsessive Supporters To Realize How Empty Their Lives Are

Un croşeu cu lumânarea, un upercut cu potcapul

Caft de zile mari, azi, în Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim, între preoţii greci şi cei armeni. Nimeni nu ştie de la ce s-au luat, dar în veselia generală, în care s-au folosit lumânări, stative, chiar şi cădelniţele din dotare, şi-au furat-o şi poliţiştii israelieni, care au intervenit să-i potolească pe deloc sfinţii părinţi, în care părea că intrase Ucigă-L Toaca!

Se pare că nu e primul caft, băieţii având palmares, care vine din istorie, de vreme ce în 1852, otomanii, stăpâni atunci la Ierusalim, au făcut reguli extrem de stricte, şi un orar pe minute şi secunde, pentru bisericile creştine care slujesc acolo. Şi, ca să fie şi un arbitru, cheile bisericii sunt păstrate, încă de acum şapte secole, de două familii musulmane, care stau cu ceasul(or fi stat şi cu clepsidra, nu zic nu) în mână şi cu ochii pe orar. Distracţie plăcută!

Sirena lui Stolojan, sau criza şi baba

Conferinţă de presă la PD-L. Ca de obicei, duminica la prânz, să-i rămână românului dumicatul în gât. Obiceilul ăsta tembel l-au luat toate partidele de la Băsescu. El a fost un pionier în domeniu.

Şi cum pionierii fac întotdeauna doar fapte bune, un alt "pionier", Stolojan, se dădea de ceasul morţii, între ciorba de perişoare şi ceafa la grătar cu cartofi prăjiţi, să ne convingă că el, şi numai el, ne poate scoate din criză. Că partidul lui deţine morfula magică, aia de face crizele plăcute ca briza mării! Şi mintenaş ne trece criza, aşa cum pionierul pus pe fapte bune trecea strada o babă, care avea cu totul şi cu totul alte intenţii, numai de trecut strada nu!

Nu ştiu cine gândeşte, la nivel de teorie economică, pentru pedelişti. Să nu-mi spuneţi de Ionuţ Popescu, că mă sinucid de bună voie şi nesilit de nimeni! Ca să ai un astfel de plan anti-criză, trebuie să ştii în primul rând care este natura crizei. În afară de articole de opinie, în care se fac paralele mai mult sau mai puţin justificate cu Marea Depresie din 29-33, şi alea calchiate după altele similare, provenite din spaţiul anglo-saxon, nimic serios despre România. Doar poveşti.

În fond, este prima criză a sistemului capitalist pe care o trăim cu toţii pe pielea noastră. Este greu să ne bazăm pe experienţa trecutului. Ea, practic, NU există. Să admitem însă că avem de-aface cu o criză similară celei mai sus pomenită. Aţi văzut undeva o carte dedicată crizei din 29-33 în România, scrisă din perspectiva analistului economic? Eu, unul, nu ştiu să existe. Poate ceva articole, dar cum nu sunt economist de meserie, nu urmăresc revistele de strictă specialitate, dar nici "gânditorii" PD-L nu prea cred că publică pe acolo.

La noi marea problemă a crizei precedente a fost dilema: "cine a tras sirena la atelierele Griviţa? Siguranţa, KGB, sau amândouă?" La asta se rezumă acum dezbaterea publică. Şi pe aşa ceva vrem să construim soluţii?

Ben Brenanke, unul dintre autorii actualului plan de salvare a sistemului financiar, a fost, până în 2005, profesor de economie la Universitatea Princeton, şi cariera sa ştiinţifică este construită pe studiul cauzelor economice şi politice ale crizei din 29-33. Omul ştie despre ce este vorba, nu dă din gură, precum "pionierii" noştri, autori de fantasmagorii economice, debitate duminica, la ora prânzului.

Sindromul " Vasile Roaită", şi cel al "pionierului" îşi dau mâna şi nasc un altul. Cel al "salvatorului din crize". Cam nevrotică ţară, nu credeţi?

Globalizarea stângii

Sever Voinescu, un tip din ce în ce mai ridicol, prin ataşamentul său la ideile dreptei extreme, un neo-con de Dâmboviţa, rămas orfan de tată ideologic, se lamenta mai acum vreo două zile pe un post de televiziune, dacă îmi aduc bine aminte în emisiunea Danei Grecu, la Antena 3, că odată cu Obama a dat pacostea peste americani, a intrat virusul socialismului în ei.

Trecând peste stupizenia discursului lui Sever Voinescu, ce se potriveşte ca nuca în perete situaţiei din SUA, care a făcut posibilă alegerea lui Barack Obama la Casa Albă, ceva profund s-a schimbat în America. Şi Obama este produsul acestei schimbări sociale, pe care anti-comuniştii cretini şi furioşi din România nu pot, nu au cum s-o înţeleagă.

America este o ţară de emigranţi. Nu spun o noutate. În America au existat, cam din anii 70-80 ai secolului 20, două valuri de emigraţie, care au generat o profundă schimbare socială. Primul val, la nivelul elitelor. Acestea veneau din Europa de Răsărit, ca dizidenţi faţă de regimurile totalitare, din China, ca rezultat al deschiderii operate de Deng, şi din America Latină, refugiaţi politici din dictaturile de extremă dreapta, clientelă a Washingtonului. Este valul care a pregătit schimbarea în Universităţi.

Al doilea val, la nivelul oamenilor simpli, cu precădere după căderea Zidului Berlinului, pentru cei din fostul lagăr socialist, continuu pentru cei din America Centrală şi America Latină, şi la fel şi din China. Ar fi greşit să excludem din această schemă cetăţenii Europei Occidentale, atât elite intelectuale, cât şi tehnice, dar şi simpli cetăţeni. El a pregătit schimbarea la nivelul străzii.

Place, nu place unora de pe la Bucureşti, asta e realitatea: în covârşitoarea lor majoritate elitele intelectuale refugiate în SUA erau formate din oameni de stânga. Dizidenţa lor era, în cea mai mare parte, generată de valorile etice şi morale ale stângii social-democrate din Europa de Vest. Şi cei din China şi America Latină veneau tot din perspectiva stângii.

În anii 80-90 ai secolului trecut s-a mai întâmplat ceva important în America Centrală şi Latină, după eşecul luptei "revoluţionare" a gherilelor marxiste, susţinute de URSS, vezi Chile şi Nicaragua, cele mai proeminente exemple. Locul lui Che Guevara l-a luat Papa Ioan Paul al II lea. Care, fără a fi explicit un om de stânga(el a luptat împotriva totalitarismului aşa-zis comunist, nu împotriva ideilor de stânga), a "năşit" o stângă catolică în spaţiul Americii Centrale şi de Sud. Preoţii catolici au fost fermentul şi agenţii schimbărilor democratice din aceste zone. De aici şi nevoia de a defini, măcar acum, ce a fost cu adevărat "comunismul", şi cât de "stânga" a fost el.

Pe de o parte elitele din universităţile americane, pe de altă parte zecile de milioane de emigranţi din zonele citate mai sus au produs, în timp, virajul la stânga al societăţii americane şi internalizarea modelului statului-providenţă, de provenienţă europeană. Produsul acestui viraj este Barack Obama. Tinerii americani nu mai cred în miturile fondatoare ale Americii.

Eşecul modelului neoconservator american este teribil pentru ei: costurile tot mai mari necesare educaţiei, asigurărilor de sănătate, infrastructuri la pământ, polarizare socială, criminalitate, lipsa perspectivelor, ascensorul social, care, pentru prima oară în ultimii o sută de ani, a luat-o în jos. Ei nu mai acceptă transformarea acestor bunuri universale în marfă. Pentru ei statul nu mai este un duşman al cetăţeanului. Au înţeles ce consecinţe nefaste a avut încercarea lui Ronald Reagan şi a urmaşilor săi(inclusiv a lui Clinton, şi discuţia asta merită făcută) de a distruge moştenirea New Deal-ului, cea care a permis ascensiunea socială a părinţilor şi bunicilor lor.

Paradoxul situaţiei constă în faptul că, graţie globalizării, ţările foste socialiste şi China au internalizat modelul social american, în timp ce SUA au internalizat modelul social european. Şi aş putea pune pariu că, în loc să adoptăm direct modelul european, îl vom importa pe filieră americană. Va fi amuzant de urmărit cum iau virajul neoconii mioritici, cum se vor lepăda ei de dracu'.

Asta e: are şi globalizarea ironiile ei!

Carnagiu pentru sufragiu

Bun, nişte mardeiaşi de cartier, angajaţi cu ziua(sau cu noaptea) pentru a lipi afişe electorale pe diverşi pereţi, garduri şi vitrine, se iau la cafteală şi-şi umflă ochii, sub privirile blând-aprobatoare ale Poliţiei. Care, în bunul ei obicei, numără şi adună "cadavrele", scrie procese verbale şi participă cu entuziasm la tocşouri şi la demonstraţii de arte marţiale. Când e vorba să se ia de şmecherii de cartier, se mai gândesc, şi hotărăsc că or fi făcut ei cursuri de Karate, dar e mai sănătos să aplice procedeul cară-te!

Că de data asta în cafteala cu pricina pică precum Băsescu în sticla cu Jack Daniels şi Ludovic Orban, e aproape firesc. Omul nostru e campionul belelelor. Că una dintre tabere este a PNG, iar nu ne miră. PNG este un partid extremist, condus de un dement, numai bun de dus la Spitalul 9, în aceeaşi rezervă cu CVT!

Ce nu mi se pare deloc, dar deloc, în ordine este supramediatizarea evenimentului, în bunul stil al televiziunilor de ştiri. Care fie nu ştiu ce e aia o ştire, fie jurnaliştii lor au nevoie de un supervizor, cu Dexul în mână, care să-i altoiască după ceafă cu el, ori de câte ori mai dau titluri din astea, ca la Eol Tv: "carnagiu pentru sufragiu". Dacă un ochi învineţit şi un nas mutat mai la stânga e carnagiu, bătălia de la Verdun ce-a fost?

Probabil că fătucile au aflat că ochii învineţiţi se tratează cu fleici în sânge, şi ce şi-au zis ele: e carnagiu, că e cu carne! Şi dacă tot sunt în aceeaşi troacă, deştepţii de la "Cotidianul" titrează şi ei, apocaliptic: "A început măcelul!" Să fie la ei, acolo!

Spre aducere aminte!

Nicio revoltă nu devine revoluţie până când cetăţenii puşi pe spart geamuri nu dărâmă o statuie. Cu cât statuia e mai mare, cu atât revoluţia e mai credibilă, şi entuziasmul mulţimilor mai molipsitor. Ghilotina e başca!

Azi, dacă n-aţi uitat, e şapte noiembrie, ziua Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Iar mai jos e un fragment din filmul lui Eisenstein, "Octombrie, Zece zile care au zguduit lumea."

Reîncarnarea lui Ceauşescu

Există în România tot felul de ONG, unul mai cretin ca altul, care fac un joc absolut tembel, şi a căror ţintă este Parlamentul. Nu am înţeles de ce, şi, ciudat, veţi vedea că multe dintre "programele" lor sunt finanţate cu bani europeni, sau, prin intermediul unor ambasade(cea americană, olandeză şi britanică fiind omniprezente), cu bani publici din alte ţări. Unul dintre ele este Institutul pentru Politici Publice, finanţat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă- German Marshall Fund of the United States- USAID/DAI - prin programul GRASP- Open Society Institute- Programul Matra al Ambasadei Regale a Olandei la Bucuresti- Ambasada Statelor Unite la Bucuresti- Ambasada Canadei la Bucuresti . Comunicatul IPP privitor la scremutul lor Raport privitor la cheltuielile parlamentarilor conţine formulări halucinante, de-a dreptul.

" Numai o voinţă politică reală şi presiunea publică pot schimba actualele mentalităţi secreto-maniace ale celor două Camere ale Parlamentului cu privire la cheltuielile cu deputaţii şi senatorii României...Pentru o activitate cu adevărat eficientă a parlamentarului nu se cheltuieşte cât ar merita cetăţenii. Ineficienţa şi incapacitatea de a discuta transparent aceste realităţi întăresc actuala percepţie cum că s-ar ascunde anumite cheltuieli în mod intenţionat”, declară Directorul IPP, Violeta Alexandru. Curtea de Conturi, Agenţia Naţională de Integritate şi alte organisme abilitate ar trebui în mod normal să verifice oportunitatea/legalitatea cheltuirii banilor publici pentru şi de către parlamentari, analizând, spre exemplu, aspecte cum ar fi: cheltuielile cu cazarea ale celor cu proprietăţi în Bucureşti, cheltuieli cu birourile parlamentare sau cu diurna/cazarea pe raza circumscripţiilor în care au fost aleşi."

Ce caută ANI în chestia asta? S-a îmbogăţit cineva din salariul de parlamentar, care este de 6000 de lei brut? Dar mai ales, cum vine asta: să verifice oportunitatea cheltuielilor? Toate aceste cheltuieli sunt stabilite prin lege, le cunoaşte toată lumea. Care e problema de oportunitate: trebuie sau nu să ne plătim aleşii? Sau ei trebuie să facă muncă patriotică?

În fond, dacă tot ne fute grija de banii patriei, să desfiinţăm dracului Parlamentul, să facem un guvern militar, să-l numim în fruntea lui pe Iubitul Conducător, care, la rândul lui să numească primari, prefecţi, mă rog, tot ce ţine de birocraţia statului. Ce nevoie mai avem de alegeri, de democraţie, de toate mofturile astea, care costă? Desfiinţăm partidele politice, că şi astea costă, şi facem un soi de FDUS, un PCR corcit cu PD-L. Ţara va fi condusă de la Eol Tv, desfiinţăm restul de televiziuni, şţ ne întoarcem de unde am venit, cu presă cu tot. Adică la ceauşism!

Ceauşescu ar fi fericit să afle că opera sa şi gândirea sa de înaltă valoare teoretică şi practică nu au pierit, că sunt duse mai departe de "societatea civilă", şi cred că se întoarce în mormânt că nu i-a trecut prin minte să-şi tragă o oficină de propagandă precum IPP, care să numere dumicaţii aleşilor, să-i demaşte cu mânie proletară şi să le taie diurnele de deplasare în străinătate. Cât despre felul mizerabil în care a interpretat presa acest raport de toată jena, care nu spune nimic şi nu rezolvă nimic, fără un Emetiral nu poate fi suportat. Aveţi aici o mostră, din Gândul.

Dacă vreun bou din ăştia crede că o ţară europeană, recte România, poate fi reprtezentată cu demnitate în străinătate de parlamentari plătiţi cu 30 de euro diurnă pe zi şi cu un salariu de 1500 de euro brut pe lună, nu ştie despre ce vorbeşte. Şi ce să facem: să ne izolăm de lume, ca până în 1989, sau Parlamentul să ceară IPP şi celor de la Gândul aprobarea şi studiul de oportunitate pentru deplasările în străinătate? Kafka, băieţii te-au umilit!

M-am săturat de populismul ăsta greţos! M-am săturat de tembeli fără nimic în spatele lor, care, pe bani mulţi, ai unor guverne din ţări care altminteri se declară parteneri ai României, lucrează de zor la subminarea democraţiei româneşti, în numele "luptei împotriva corupţiei".

Şi încă ceva: cetăţenii britanici, olandezi, americani, canadieni, nu au şi ei dreptul să ştie pe ce cheltuiesc guvernanţii lor banii publici în România? Ei nu trebuie să facă nişte calcule de cost-eficienţă? Nu punem şi noi de-un ONG?

Un clip odios, al unui partid fascistoid

PD-L a luat-o rău la vale, prin boscheţii extremismului! Nu vorbesc de alianţa lor cretină cu CVT, că, vorba aia, cine se aseamnănă, se adună! Vorbesc despre clipul ăsta electoral, creat în jurul sloganului "Ei cu ei, noi cu voi!"

Pretenţia asta a pedeliştilor, de a fi singurii reprezentanţi ai intereselor cetăţenilor, este una totalitară. În spatele celor demascaţi de pedelişti cu atâta mânie electorală se află cetăţeni cu interese specifice, la fel de legitime precum cele ale votanţilor adunăturii de boci şi de stolojani, de videni şi de berceni. Secvenţa finală a clipului este o incitare la ură greu de suportat: capul unei hiene cu botul larg deschis se transformă şi ia chipul lui Tăriceanu. Ce urmează după asta? Un Tăriceanu, sau un Geoană, un Iliescu sau Voiculescu, cu ţinta pictată pe frunte şi cu îndemnul "trageţi aici"?

În dorinţa lor de a "uşura sarcina Preşedintelui", cum se exprima exaltat la Tulcea Adriean Videanu(alo, Ţuluş, la voi la DNA nu vin ziarele, nu vă uitaţi la Tv, nu aţi aflat de ştergerea bazei electronice de date privitoare la retrocedări din Primăria Generală?) şi de a junge la guvernare, pentru a-şi plăti datoriile faţă de finanţatori, pedeliştii nu se dau în lături de la nimic. dar poate mai există societate civilă, opinie publică, instituţii ale statului, CNA. Sau ele nu acţionează decât la ordin?

Ne-am pricopsit cu o nouă obsesie

Aşa cum în anii 90, la începuturile rahiticei noastre democraţii, elitele româneşti erau bântuite de o obsesie: "de ce nu avem şi noi Havelul nostru?", acum ne-am pricopsit cu alta: "e posibil să avem şi noi un Obama?"

Cum atunci erau destui gata să se sacrifice, oferindu-se să joace voluntar rolul de "Havel al României", nu cred că trece prea multă vreme până când se va organiza un casting politic pentru un Obama al României. Din păcate, nimeni nu pare să fi înţeles nimic din istoria personală şi din cariera celor doi, dar mai ales din contextul în care s-au afirmat ei pe scena politică.

Situaţiile excepţionale nasc oameni excepţionali. Ce dracu se poate naşte din situaţia din România, care nu are nimic excepţional în ea, este de o banalitate de se scorojesc pereţii de plictiseală? Şmecheraşi de cartier, ieşiti să facă politică la mica ciupeală, elitişti de doi bani, care fac elogiul liberei inteprinderi, dar trăiesc din sinecuri de la stat, vedete mediatice de doi lei snopul, etc, etc, etc.

Ca să apară un Obama în România, trebuie să ne schimbăm întâi noi, pentru a se naşte, conştient, nevoia de schimbare, şi alegerea unui lider care să încarneze această schimbare. Or, până atunci mai va!

Acum, ce dracu să facem noi cu un Obama? Mai mult ne încurcă, pentru că, într-un fel sau altul, suntem mulţumiţi cu viaţa noastră, deşi cârâim mai ceva ca un stol de ciori şi ne plângem de milă cu un amestec extrem de românesc de ipocrizie şi cinism. Schimbarea mai mult ne încurcă, decât ne ajută.

Oamenii ăia care aclamau victoria lui Obama pe străzile oraşelor americane îşi aclamau în primul rând îndrăzneala lor de a trece peste prejudecăţi, peste temeri, peste interesele de moment, pentru a-şi împlini un vis. Au avut curajul să investească în visele lor. Şi-au asumat riscuri, pot să şi piardă. Dar s-au săturat să băltească. Noi nu. Asta e situaţia!

PS: pe cine mama lu' proces verbal a făcut să viseze, în 2004, Traian Băsescu, de-l compară unii acum cu Obama?

O explicaţie

Se pare că şi-ul din titlul postării anterioare a nedumerit. Din fire, sunt un sceptic, şi mă tem de prea mult entuziasm, atunci când este vorba despre un om politic. Or, din experienţă ştiu că schimbarea este un concept atât de vag, încât fiecare poate să pună în el ce-l taie mintea, ca apoi să reproşeze politicianului că nu a făcut ceea ce se aştepta el, cetăţeanul X, să facă.

Barack Obama a promis schimbarea, în sensul în care o înţelege el: adică să înlocuiască o politică autistă, precum cea a lui Bush, în care între agenda cetăţenilor şi agenda cercului închis al puterii de la Casa Albă este nu un divorţ, ci o prăpastie infinită, cu o altfel de politică. Da, a face politică altfel poate fi o schimbare. Dar în condiţiile în care se găseşte acum America, schimbarea trebuie să însemne cu mult mai mult decât alt fel de politică. Şi nu ştiu dacă toţi americanii sunt pregătiţi pentru schimbare, cum nu ştiu dacă Barack Obama este pregătit să aducă schimbarea în domenii sensibile.

Alegerile de ieri au demonstrat un lucru: că se poate constru un consens în America în jurul nevoii de schimbare şi a urgenţei schimbării. Rămâne de construit ceea ce este mai greu: un consens în privinţa conţinutului schimbării. Din punctul meu de vedere SUA au nevoie de schimbări radicale în toate domeniile vieţii politice, economice şi sociale, în domeniul militar, în politica externă, în raporturile cu partenerii externi şi cu lumea.

Mai mult, cred că SUA au nevoie de o schimbare de regim politic. Democraţia americană este tot mai goală de conţinut. Campania lui Barack Obama arată cât de mult îşi doresc americanii revenirea la politica angajată, la politica activă, pentru că democraţia redusă la ritualul trecerii prin faţa urnelor şi-a atins limitele.

Nu este adevărat că noile tehnologii informaţionale pot crea doar legături virtuale între oameni. Nu. Ele au creat, spre surprinderea multora, legături, sisteme de solidarităţi, în lumea reală. Acum aceste solidarităţi trebuie transformate în agenţii şi în motoarele schimbării. Nu Obama va schimba America, ci americanii o vor schimba, dacă au certitudinea că schimbarea se va face în favoarea lor.

Barack Obama poate fi doar catalizatorul acestei schimbări, acceleratorul ei. Între America anilor 60, cea care l-a votat pe JFK, şi actuala Americă sunt mari similarităţi: generaţia tânără nu mai poate aştepta nimic de la vechea generaţie de politicieni, este contrariată de risipa de resurse în războaie cărora nu le înţelege sensul, vede în degradarea vieţii de zi cu zi o ameninţare mult mai mare decât cea a terorismului, şi mai vede că supremaţia Americii este pusă la încercare, ca şi în anii 60, când nu atât forţa armată a sovieticilor, cât realizările lor în ştiinţă şi în tehnologie constituiau sfidarea. Acum ameninţarea vine dinspre China, dinspre Rusia, dinspre UE. Şi este una care priveşte domenii precum cercetarea-dezvoltarea, educaţia, sistemele de protecţie socială, starea infrastructurilor, polarizarea socială, excluderea, egalitatea şanselor.

Puterea de atracţie a SUA este mai slabă ca niciodată. Şi aceast lucru trebuie schimbat în primul rând. America trebuie să redevină exemplară în toate planurile, să fie o mare putere binevoitoare. Nu indispensabilă, nu ameninţătoare, nu autoritară, ci generoasă, tolerantă, gata să admită că trăim cu toţii într-o lume multipolară şi că avem o nesperată oportunitate de a scrie împreună regulile noii lumi, aşa cum s-a întâmplat la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Asta e semnificaţia şi-ului. Dacă victoria lui Obama este doar dovada calităţilor sale politice, şi suprema sa realizare, dacă rămâne doar o victorie de palmares, ceea ce s-a întâmplat ieri nu este decât un eveniment mediatic, şi nimic mai mult. Dacă însă este începutul unei transformări profunde a Americii, şi odată cu ea a lumii, da, e un punct de cotitură.

Da! Şi?

Piţigoiul psihopat

Acesta este un modest şi paşnic piţigoi moţat. Ziceţi voi: ce-l poate transforma într-un psihopat? Pisica neagră?

Prieteni, cum arată, după voi, un piţigoi psihopat? E Patapievici cea mai bună încarnare a "conceptului" lansat de Patriciu? Şi, nu în ultimul rând, ce dracu i-a apucat pe "elitiştii" de dreapta, de-şi toarnă tone de căcat în cap? A dat liberalismul în clocot? Şi-a zgâriat conu Dinu Rollsul?

Spiritul opiniei publice

Bogdan Olteanu, într-un puseu de demagogie cu convulsii, a pus pe ordinea de zi a Birourilor Permanente ale celor două Camere anularea Hotărârii care alinia modul de calcul al pensiilor parlamentarilor cu acela al magistraţilor, lucru cerut de lege, de altminteri. Şi a motivat asta prin faptul că Hotărârea nu era în spiritul opiniei publice.

Şi dacă spiritul opiniei publice îi cerea să se spânzure, o făcea? Nu că ar fi fost o mare pierdere, totuşi...Iar dacă liberalii tot au apucat pe drumul respectului spiritului opiniei publice, de ce dracu au amânat aplicarea legii majorării salariilor profesorilor, că m-a asasinat spiritul opiniei publice, care bântuie pe toate canalele media, tot ţipând că vrea respectarea legii.

Apropo, spiritul ăsta nu-i poate da în judecată pe guvernanţi, pentru că acţionează discriminatoriu? Să ştim un rost şi o socoteală!

Caricatura

La originea acestei postări se află o caricatură, de fapt, două. Prima, caricatura propriu-zisă, pe care o vedeţi şi aici, ilustrează un post al prietenului Mordechai, cea de-a doua este o postare a lui Dan Popa, "Cercul vicios" , şi este o caricatură în măsura în care simplifică nepermis realităţile şi refuză să vadă dincolo de o ideologie care a devenit dogmă.

Ambele vorbesc despre intervenţia statului în economie. De prea multă vreme statul a fost prezentat drept duşmanul cetăţeanului, un soi de monstru moral şi instituţional, care trebuie exclus din viaţa individului şi a societăţii. Un soi de rău necesar, cu care e bine să nu ai de-aface.

Sistematic, statului i-au fost luate instrumentele intervenţiei, şi funcţiile asociate lor. S-a spus că fiecare domeniu în parte, fie că este vorba de economie, de viaţa socială, de cultură, de justiţie, etc, se poate auto-organiza, poate funcţiona după propriile sale reguli, şi poate coopera cu celelalte, fără intermediari.

Aparent, acest model, seducător, a funcţionat. De ce? Pentru că a privilegiat partea, în detrimentul întregului. Dar se uită condiţia esenţială a acestei reuşite: bunăstarea să fie distribuită cât mai egalitar între părţile întregului. Or, egoismul părţilor, în condiţiile în care statul a fost scos din ecuaţia redistribuţiei bogăţiei, a dus la o polarizare economică şi socială extremă, care a pus în pericol existenţa întregului.

Acum părţile au eşuat împreună, deşi fiecare în felul ei, pentru că nu au vrut să lucreze împreună. Şi nici nu a mai existat un instrument al organizării solidarităţii în interiorul sistemului. Iar cum eşecul pune în discuţie viitorul tuturor, s-au îndreptat cu toţii către stat, văzut ca un salvator.

Statul nu mai poate şi nici nu mai ştie cum să fie acel salvator aşteptat de toţi. Da, până la un punct, e corect ce spune Dan Popa: avem de-aface cu un cerc vicios. Dacă statul intervine, o face cu nişte costuri. Dar şi lipsa intervenţiei implică, la rândul ei, costuri. Cel mai simplu ar fi să nu facă nimic. În fond, nu el se află la originea acestei crize. Ci indivizii, care au acţionat după cum le-au cerut-o interesele şi libertatea de a-şi căuta fericirea. Unii în speculă dezlănţuită şi în hiper-consum, alţii în muncă grea şi în sărăcie.

Din păcate ne învârtim numai în jurul banilor şi vedem în cantitatea finită de resurse financiare limita intervenţiei statului, ca şi cum asta ar fi singura acţiune de intervenţie legitimă a sa în economie. Ceea ce este fals. Statul este, înainte de toate, un sistem de gestiune colectivă a riscurilor, atunci când toate celelalte sisteme de acest gen nu mai au cum şi cu ce interveni. Dacă nu ar fi aşa, băncile şi societăţile private de asigurări, dar cetăţenii loviţi de incapacitatea de a mai rambursa creditele nu s-ar fi îndreptat spre stat, ci spre alte entităţi private. Surpriză! Toate sunt pe butuci!

Numai că la stat, ca şi la orice alt sistem de asigurare a riscurilor, trebuie să cotizezi, ca să primeşti ceva atunci când te afli la strâmtoare. Nici inteprinderile, nici cetăţenii, când le-a mers bine, n-au mai vrut să cotizeze. Au zis că se descurcă. Nu pot s-o facă. Aşa că trebuie să renunţăm la imbecilitatea asta a reducerilor permanente de taxe şi impozite, care nu au folosit decât câtorva, şi au dus în sărăcie pe cei mai mulţi. Până una alta, nu statul stă cu mâna întinsă, ci privatul, generic vorbind. Cu alte cuvinte, statul s-a dovedit mai bun administrator, pentru că este transparent şi supus controlului public în infinit mai mare măsură decât celelalte instituţii economice şi financiare private.

Cam asta e situaţia acum, şi a-l prezenta pe Obama sau pe oricare altul ca el, care îndrăzneşte să spună că e nevoie de mai mult stat, pentru a corecta eşecurile pieţelor, drept un comunist sadea este o dovadă de prostie pură şi simplă.

UPDATE: în The Telegraph, un articol cu titlu sugestiv, "Revanşa stângii". Citez un fragment din traducerea apărută pe HotNews(sic!):

Criza este echivalentul dramatic al colapsului Uniunii Sovietice.

Pentru cei care nu au apucat sa-l citeasca inca, recomand interviul realizat de BBC cu decanul scolii marxiste, Eric Hobsbawm."Aceasta criza este echivalentul dramatic al colapsului Uniunii Sovietice: stim acum ca o era istorica a luat sfarsit", sustine Hobsbawm, in varsta de 91 de ani."Este, cu siguranta, cea mai mare criza a capitalismului de la 1930 incoace. Asa cum Marx si Schumpeter au prevazut, globalizarea nu numai ca distruge mostenirea istorica, dar este incredibil de instabila. Globalizarea functioneaza printr-o serie de crize"."Statul va avea, intr-un fel sau altul, un rol mult mai mare in viitor. Avem deja statul ca finantator de ultim moment, si s-ar putea sa revenim la ideea de stat ca ultim angajator. Statul va fi cel care va desemna trendul, si chiar va impune directia economiei private", afirma Hobsbawm. Unii pot spune ca aceste vorbe reprezinta doar dorintele unui batran marxist, dar imi este teama ca viziunea sa este mai aproape de adevar decat aroganta suficienta a majoritatii economistilor.Pentru cei care cred ca afacerile vor continua sa se deruleze normal acum, dupa ce contribuabilii din Uniunea Europeana au salvat sistemul financiar, nu pot decat sa ma intreb: ce se va intampla cu Londra daca se impune un sistem controlat de cursuri, sau daca raportul dintre creante si capital este supus unui control strict, prin legi draconice, asa cum cer partidele de stanga din Germania, Olanda sau statele nordice? Va mai avea Marea Britanie dreptul de veto pentru a opri valul de directive al Uniunii Europene care ar putea inchide jumatate din activitatile City-ului londonez? Ma indoiesc."

America, ţara visurilor noastre?

În ziarul "Le Figaro" de astăzi, Dominique Moisi, consilier special al IFRI, încearcă să explice de ce Statele Unite ale Americii continuă să ne facă să visăm. Efortul mi se pare un pic forţat, în sensul că argumentele sunt neconvingătoare. Nu poţi spune: "nimeni în lume nu visează să fie chinez sau rus, toţi visează să fie americani". E discutabil. Lumea este oportunistă, şi dacă e nevoie, îi va iubi şi pe ruşi, şi pe chinezi la fel de "mult" pe cât îi iubesc acum pe americani. Experienţa învăţatului limbii ruse cântând e un bun câştigat!

SUA ar trebui să fie mulţumite dacă, prin ceea ce va alege mâine, vor dovedi că au capacitatea de a ne mai oferi motive pentru a fi respectate. Îcrederea în capacitatea lor de a fi liderul lumii libere a fost puternic zdruncinată de cei opt ani de guvernare neo-conservatoare. Forţele care l-au adus la putere pe Gerge W.Bush pot suferi mâine o înfrângere, fără ca asta să însemne prea mult pentru capacitatea lor de a face rău, de a impune lumii agenda lor.

Barack Obama va deveni repede conştient de limitele acţiunii sale. Şi Clinton a venit la putere, în 1993, cu un puternic program de stânga, şi a sfârşit al doilea mandat ca un neo-conservator. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu el. Numai că Obama va cădea de mult mai de sus, şi deziluziile provocate celor care cred sincer în el vor fi mult mai mari. Iar visul se va transforma într-un soi de coşmar.

Pe mine America nu mă mai face de mult să visez, şi nici nu-mi fac mari iluzii în legătură cu Obama. Cât despre alegerea lui McCain nu pot spune decât "Doamne fereşte!". Pe voi vă face să visaţi America? Şi dacă da, de ce?

Aveţi mai jos câteva imagini, mai mult sau mai puţin artistice, ale "visului american", aşa cum şi-l imaginează autorii lor. Diversitatea este vizibilă, unitatea, mai greu...

Du rouge à lèvres sur une cochonne

Sarah Palin a pus bomboana pe coliva republicanilor, după ce a avut o discuţie cu un fals Sarkozy. Mă rog, nu e singura care e păcălită în felul ăsta. Dar flăcăii care au făcut farsa au dat atâtea indicii că totul e la mişto, încât stupizenia cucoanei şi incultura tuturor celor din jurul ei sunt de-a dreptul ucigătoare. Ce dracu facem dacă iese McCain preşedinte, are proasta inspiraţie să dea colţul şi rămâne tuta asta în locul lui?

Artă? Pula!

Când o năucă pripăşită pe la "Cotidianul" se apucă să facă inventarul pulilor memorabile din cultura română, şi-l începe cu mătărânga lui Terente, am râs şi atât. Venea după expoziţia organizată de ICR pe undeva, printr-o oţelărie din Germania, scoasă la pensie, şi mai ales după celebra, de acum, expoziţie cu poneiul roz de la New York. Scriam atunci că totul face parte dintr-o strategie de promovare a unor idioţi, care nu au nimic de spus cu devărat în artă, şi care nu se pot impune decât prin scandaluri şi atitudini provocatoare. Totul pleacă de la un principiu simplu: "sexul vinde!"

Dar nătângii de pe plaiurile mioritice nici măcar în provocare nu pot fi originali. Dacă ai ceva timp şi n-ai ce face cu el, găseşti repede şi originalele. Cum ar fi fraţii Jake şi Dinos Chapman. Ultima lor ispravă(extrem de bănoasă!), este aceea de a interveni pe 11 acuarele ale lui Adolf Hitler(da, acel Hitler!), pe care le-au vândut apoi cu aproape un milion de euro la FIAC, găzduit de Grand Palais, la Paris. Tipii sunt promovaţi de un publicitar de succes, Charles Saatchi, şi sunt un pur produs al publicităţii.

Toate astea îi prilejuiesc lui Philippe Dagen un interesant articol în "Le Monde", "Arta, între provocare şi cinism", pe care vă invit să-l citiţi. Merită!

Poate sunt eu nebun, retrograd, poate nu mai înţeleg care este rostul artei. Dar, indiferent de starea neuronului meu, ziceţi şi voi: de ce s-ar numi artă oribilităţile de mai jos?

Iată şi acuarelele semnate de Adolf.

Toată mizeria asta îmi aduce aminte de un banc. Un grup masiv de americani vizitează muzeele Parisului. Peste tot, în faţa capodoperelor clasice, se aude un ferm, colectiv şi unanim "Wonderful !" Ajung, în fine, şi la Centrul Pompidou, unde este găzduit atelierul lui Brâncuşi. Acolo, linişte. Şi după ceva vreme, se aude o voce solitară: " 'ai de pula noastră!"

Ho cu tata!

În suplimentul "ziarului Financiar", "După afaceri", o tipă, nu contează nici numele, nici compania pentru care lucrează, pentru că nu sunt relevante pentru ceea ce vrem să discutăm, declară, sus şi tare: "Sunt un capitalist feroce!" Măi, să fie! Chiar aşa?

Pe praful ăsta, când numai la auzul cuvântului "capitalism" lumea intră în trepidaţie şi are visuri erotice cu arme de calibru greu, o suavă doamnă se declară capitalist feroce. Dacă ea e aşa, ăia de făcură o gaură de 26.000 de miliarde de dolari în capitalizarea bursieră globală şi una de vreo 4.500 de miliarde de dolari şi euro în bugetele naţionale ce sunt? Pisicuţe crescute cu Kit Kat?

De fapt, doamna cu pricina este un manager, cum sunt poate milioane în lumea largă, undeva pe la baza scării ierarhice, dar se visează Warren Buffet. Cam aşa stă treaba şi cu Tolontan, prietene Mordechai: se visează director de conştiinţe, de fapt "Marea Conştiinţă a Întregului Popor", dar este doar un talentat şi aplicat numărător de cornere. Nu e bine, nu e rău. Este un fapt de viaţă. Şi dacă am pune în acord aspiraţiile cu puterile noastre reale, cu ceea ce suntem şi ce facem, crede-mă, ne-ar merge tuturor cu mult mai bine. Dar ce ştiu eu? Sunt doar un posesor de blog ursuz...