Antidotul pentru fanatism

Un român a murit decapitat de afgani fanatizaţi, care au atacat o reprezentanţă ONU în oraşul Mazar-i-Sharif. Nu a fost singura victimă. Deocamdată se vorbeşte de douăsprezece până la douăzeci de victime.

Un val de indignare o să cuprindă lumea "civilizată". Dar poate ne aducem aminte că hoarda aia care a atacat azi sediul reprezentanţei ONU avea motive serioase să fie furioasă. S-au strâns cam multe: victime colaterale, mii de civili ucişi de forţele NATO şi de americani, soldaţi americani care au asasinat cu sânge rece civili nevinovaţi, de plăcere, apoi s-au fotografiat cu ei, politicieni occidentali idioţi care vorbesc despre "cruciade", şi, bomboană pe colivă, un pastor american arde un Coran. Am trecut peste amănuntul că Occidentul susţine cel mai corupt regim cu putinţă, cel condus de Karzai. 

Escaladarea violenţei era previzibilă în Afganistan. De zece ani acolo se desfăşoară un război care nu a rezolvat absolut nimic. Şi a demonstrat că "nation building", "democracy export" şi alte tâmpenii sinistre, inventate de politologi-şoareci de bibliotecă sunt doar scuze pentru intervenţii armate mai mult sau mai puţin justificate ale Occidentului, la scară globală. Care vrea să-şi impună dominaţia, pentru că aşa s-a structurat, mental vorbind, în ultimele două milenii. Iar în dorinţa sa de dominaţie s-a folosit de religie ca de un deschizător de drumuri. Cruciadele au fost exprimarea fanatismului religios creştin, aşa cum atacul de azi este exprimarea fanatismului religios islamic.

Doar că cele două fanatisme au cunoscut evoluţii inverse: cel creştin a scăzut din intensitate, pe măsură ce a crescut prosperitatea creştinilor, şi invers: pe măsură ce în lumea islamică a crescut sărăcia, şi ca urmare a politicii imperialiste a puterilor coloniale, occidentale şi creştine, a crescut fanatismul. La ora criciadelor, şi înaintea lor, islamul prosper îşi permitea luxul toleranţei religioase şi coexistenţei paşnice.

Aşa că morala e simplă: câtă vreme Occidentul nu le-a adus celor din Afganistan, ca şi celor din Irak sau din alte zone fierbinţi ale fanatismului islamic, mai multă prosperitate, fanatismul va fi în creştere. Cretinul care a ars Coranul nu este un fanatic religios, deşi oficiază ca pastor. Este un exhibiţionist, un tembel, care habar nu are de lumea în care trăieşte, da nu un fanatic. Dacă ar fi cu adevărat credicios, ar şti ce înseamnă respectul faţă de fundamentele unei religii, şi ce poate produce un gest precum arderea Coranului.

O viaţă demnă şi prosperă este singurul antidot pentru fanatism. Pentru orice fel de fanatism. Ni se spune că nu este posibil, că sărăcia este inevitabilă. Foarte bine. Dar să nu uităm că există şi în Occident un potenţia de radicalitate, de violenţă socială, că şi aici sunt destui fanatici.

În loc să acceptăm polarizarea socială obscenă din zilele noastre, în loc să cheltuim mii de miliarde de dolari şi de euro în războaie tembele, am putea rezolva nevoile acestor oameni, peste tot în lume. Şi sigur ar fi o lume mai liniştită şi mai puţin fanatizată, în care arderea unei cărţi să nu mai ducă la decapitarea unor oameni.