Este o realitate de care nu mai putem face abstracţie: neo-liberalismul a născut propriul său totalitarism, care se poate transforma uşor în neo-fascism. El se numeşte libertarianism. Şi este negarea cea mai vehementă, mai radicală şi mai imbecilă(să nu ferim de cuvinte!) a statului şi a oricăror forme de solidaritate socială.
Am să lucrez cu "pielea clientului". De departe cea mai dementă(iar ştiu, dement nu are grad de comparaţie, e licenţă poetică!) intervenţie e cea a lui Mihai Giurgea, un nene care înţeleg că-i papă banii lui Vântu pe la Monkey Chanel, sau cam aşa ceva. Luaţi de savuraţi, cu agramatisme cu tot:
"Doar capitalismul salbatic ne mai salveaza.
Romania trebuie sa devina rentabila. Toate cheltuielile care au dus la falimentul statului trebuie oprite. Numarul de angajati ai statului trebuie redus la jumatate. Protectia sociala trebuie sa dispara. Subventiile trebuie sa dispara. Companiile de stat, falimentare de 20 de ani, trebuie sa dispara. Pensiile de stat trebuie sa dispara. Contractele de stat trebuie sa dispara. Coruptia trebuie oprita cu brutalitate.
Investitiile de stat, s-a vazut, nu rezolva criza. Statul trebuie sa plece din economie. El trebuie doar sa ofere firmelor un cadru favorabil. Firmele private au nevoie de o legislatie a muncii flexibila. Trebuie sa poata da afara pe cine vor, cind vor si pentru ce motiv vor ele. Romania i-a protejat pe angajatii slabi timp de 70 de ani. Salariatii trebuie sa isi plateasca singuri contributiile sociale – si numai daca doresc. Trebuie creata o alternativa legala la contractul de munca. Nu ne convine? Poate ne convine sa murim de foame."
Dobitocul ăsta a trecut printr-o facultate, are o licenţă, cel puţin. N-a învăţat nimic la istoria doctrinelor economice? Atât a înţeles din ceea ce a învăţat? Asta e viziunea lui despre evoluţia societăţii?
Veţi spune că e doar o opinie. Aşa e, doar că ipochimenul are şi o tribună pentru exprimarea ei, este un formator de opinie. Mai mult, că nu e singurul dement de genul ăsta, unii sunt profesori în învăţământul superior, inclusiv pe la SNSPA. Ce şanse are România, dacă încape pe mâna unor elite formarte de nişte extremişti, care vor gândi ca nişte extremişti?
Şi atunci, de ce nu ar fi firească o astfel de intervenţie: "Părinţii contra statului"? Iată ce declară pentru "Capital" Ionela Bălţătescu, membru Institutul Ludwig von Mises Romania, cercetător Institutul de Economie Mondială (Academia Română), doctorand economie Univ. Juan Carlos, Madrid:
"Problemele învăţământului de masă (în combinaţie cu legile care obligă copiii şi părinţii să participe într-un astfel de sistem) nu sunt doar locale şi de management, ci de filosofie a sistemului, filosofie ce concordă profund cu spiritul ingineriei sociale, care în prezent stă la baza proiectelor şi măsurilor politice economice de pretutindeni, fie că sunt sisteme totalitare sau democrate. Prin învăţământul de masă, spiritul acesta al ingineriei sociale s-a extins şi asupra persoanei, a omului ca entitate, şi s-a concretizat în primul rând în negarea naturii umane şi în încercarea de a o schimba şi/sau reconstrui pe alte baze – de a o face „predictibilă” – visul dintotdeauna al inginerilor sociali.
Conspirativ sau nu, intenţionat sau nu – logica, filosofia şi rezultatele învăţământului de masă indică faptul că acesta rămâne unul ideologizat şi ideologizant. Idealurile sociale şi politice ale vremii ajung într-o formă standardizată şi necritică pe băncile învăţământului de masă, fie că este vorba de idealul naţionalist, de valorile euro-atlantice sau de corectitudinea politică.
Diferenţa fundamentală a învăţământului de masă actual, în raport cu educaţia clasică (care era asigurată în mod tradiţional de părinţi sau tutori) constă în erodarea şi, în final, răsturnarea valorilor tradiţionale şi respingerea creştinismului ca element central al civilizaţiei occidentale (secularizarea). Locul valorilor tradiţionale clasice a fost luat de nihilism, relativism, corectitudine politică, acestea din urmă fiind prezentate în mod fals ca filosofii ale toleranţei şi fiind instituţionalizate prin legile împotriva discriminării „minorităţilor” (legi care, în fond, implică nerecunoaşterea drepturilor „majorităţilor” paşnice de a se comporta firesc, în acord cu propriile credinţe). Meritul formativ al educaţiei clasice constă, în primul rând, într-un anumit tip de raportare la valori şi norme, care nu poate fi înţeles în afara asumării creştinismului. Virtuţile nu sunt dobândite formal ca simple reguli şi constrângeri exterioare, sociale, ci acestea se nasc prin educarea inimii şi a minţii în spiritul iubirii de oameni şi a lui Dumnezeu."
Despre ce vorbim? Încotro ne îndreptăm? Evul Mediu se întoarce? Ăstea vor fi elitele noii Românii? Păi am mai fost pe acolo, şi nu ne-a mers tocmai bine! De unde ura asta faţă de accesul universal la educaţie? Apelul la Dumnezeu, într-o societate a cunoaşterii? Cercetător la Academia Română? E bine, tovarăşi!
Mai vreţi? Luaţi de aici! Cosmin Marinescu, Conf. Univ. Dr. Academia de Studii Economice (ASE), coordonator al Centrului pentru Economie şi Libertate (ECOL):
"Aproape toate sistemele educaţionale sunt, în prezent, adevărate bastioane prin care statul conduce mersul societăţii. Cu foarte puţine excepţii, educaţia formală este finanţată, reglementată şi furnizată de către guverne. Practic, din punct de vedere instituţional, educaţia formală este un veritabil monopol al statului. De aceea, educaţia (de stat) asigurată chiar de guvernele democratice ale celor mai dezvoltate ţări nu diferă fundamental, în concepţie şi organizare, de învăţământul (dialectic) din ţările foste socialiste. Şi într-un caz şi-n celălalt, cineva le spune celorlalţi ce este şi cum trebuie să se facă educaţia. De altfel, istoria ne arată că, atât în cazul sistemelor politice totalitare cât şi în cele democratice, şcoala publică a fost „mâna vizibilă” prin care statul a căutat continuu să insufle „ordine” în minţile oamenilor."
Din suflet spus! Cum le ştie el, bibicul! Doar că boul îşi ia banii de la stat! Dacă statul e atât de câh, de ce mai predă la ASE? De ce face jocul comunist al statului? A, el distruge sistemul din interior! Asta era! Ce prost sunt! Se mai fabrică Emetiralul?
De ce am ajuns aici, şi nu doar noi? Vă invit să citiţi editorialul lui David Brooks, din NYTimes, cu titlul sugestiv de "The Broken Society". El spune: "The United States is becoming a broken society. The public has contempt for the political class. Public debt is piling up at an astonishing and unrelenting pace. Middle-class wages have lagged. Unemployment will remain high. It will take years to fully recover from the financial crisis. This confluence of crises has produced a surge in vehement libertarianism. People are disgusted with Washington. The Tea Party movement rallies against big government, big business and the ruling class in general. Even beyond their ranks, there is a corrosive cynicism about public action."
El face trimitere la un articol al scriitorului englez Phillip Blond, şi continuă: "Blond argues that over the past generation we have witnessed two revolutions, both of which liberated the individual and decimated local associations.
First, there was a revolution from the left: a cultural revolution that displaced traditional manners and mores; a legal revolution that emphasized individual rights instead of responsibilities; a welfare revolution in which social workers displaced mutual aid societies and self-organized associations.
Then there was the market revolution from the right. In the age of deregulation, giant chains like Wal-Mart decimated local shop owners. Global financial markets took over small banks, so that the local knowledge of a town banker was replaced by a manic herd of traders thousands of miles away. Unions withered.
The two revolutions talked the language of individual freedom, but they perversely ended up creating greater centralization. They created an atomized, segmented society and then the state had to come in and attempt to repair the damage.
The free-market revolution didn’t create the pluralistic decentralized economy. It created a centralized financial monoculture, which requires a gigantic government to audit its activities. The effort to liberate individuals from repressive social constraints didn’t produce a flowering of freedom; it weakened families, increased out-of-wedlock births and turned neighbors into strangers. In Britain, you get a country with rising crime, and, as a result, four million security cameras."
Blond a publicat în februarie, în revista engleză "Prospect" un eseu, pe care îl puteţi citi aici. Citez doar asta, pentru că oferă o explicaţie procesului care ne-a adus în starea actuală. Deşi se referă doar la Marea Britanie, lucrurile nu stau cu mult diferit în întregul Occident, incluzând aici şi România.
"Since 1945 Britain has experienced two governing paradigms. The first—state sponsored Keynesianism—extended from 1945 through the oil shocks of 1973 to its death in 1979. The second—neoliberalism—ran from then until the global debt crisis of 2007-08. It is often assumed that these models represent genuinely different and mutually exclusive worldviews—yet, in spite of very real distinctions, they share important philosophical and economic assumptions, and both attracted cross-party support.
Look at the society we have become: we are a bi-polar nation, a bureaucratic, centralised state that presides dysfunctionally over an increasingly fragmented, disempowered and isolated citizenry. The intermediary structures of a civilised life have been eliminated, and with them the Burkean ideal of a civic, religious, political or social middle, as the state and the market accrue power at the expense of ordinary people. But if both 20th-century socialism and conservatism have converged on the market state, they have done so by obeying the insistent dictates of modernity itself. And modernity is nothing if not liberal.
To understand why the legacy of liberalism produces both state authoritarianism and atomised individualism, we must first note that philosophical liberalism was born out of an 18th-century critique of absolute monarchies. It sought to protect the rights of the individual from arbitrary abuse by the king. But so extreme did the defence of individual liberty become that each man was obliged to refuse the dictates of any other—for that would be simply to replace rule by one man’s will (the king) with rule by another. As such, the most extreme form of liberal autonomy requires the repudiation of society—for human community influences and shapes the individual before any sovereign capacity to choose has taken shape.
The liberal idea of man is then, first of all, an idea of nothing: not family, not ethnicity, not society or nation. But real people are formed by the society of others. For liberals, autonomy must precede everything else, but such a “self” is a fiction. A society so constituted would be one that required a powerful central authority to manage the perpetual conflict between self-interested individuals. So the unanticipated bequest of an unlimited liberalism is that most illiberal of entities: the controlling state. Even the most “communitarian” liberals—from philosophers like Michael Sandel to politicians like Ed Miliband—cannot promote community without big government. They see the state as the answer, when it usually makes the problem worse. The legacy of liberal individualism is the restoration of the very absolutism that it originally sought to overthrow—a philosophical tragedy that can be summed up as: “the king is dead, long live the king.”
Sigur, comunitarismul, la care face trimitere Blond şi este îmbrăţişat şi de Brooks, ca o soluţie pentru vindecarea societăţii sfărâmate americane, are şi el limitele lui, şi slăbiciunile lui. Ceea ce rămâne este ideea că individualismul cel mai feroce este o falsă soluţie, şi că este nevoie de solidaritate, înainte de orice, pentru a lipi cioburile. Că o organizează statul, sau o organizează comunităţile, puţin contează. Important este să revenim la solidaritate.
Ce este de remarcat, şi asta explică şi de ce lumea anglo-saxonă este mai creatoare, criza a declanşat o amplă dezbatere intelectuală, plină de vitalitate şi în care elitele intelectuale se implică, responsabil şi cu bună credinţă. De aceea nu pot încheia fără să vă semnalez remarcabila intervenţie a lui Tony Judt, "Un Manifest pentru o nouă politică".
Something is profoundly wrong with the way we live today. For 30 years we have made a virtue out of the pursuit of material self-interest: indeed, this very pursuit now constitutes whatever remains of our sense of collective purpose. We know what things cost but have no idea what they are worth.
The materialistic and selfish quality of contemporary life is not inherent in the human condition. Much of what appears "natural" today dates from the 1980s: the obsession with wealth creation, the cult of privatisation and the private sector, the growing disparities of rich and poor. And above all the rhetoric which accompanies these: uncritical admiration for unfettered markets, disdain for the public sector, the delusion of endless growth.
We cannot go on living like this. The crash of 2008 was a reminder that unregulated capitalism is its own worst enemy: sooner or later it must fall prey to its own excesses and turn again to the state for rescue. But if we do no more than pick up the pieces and carry on as before, we can look forward to greater upheavals in years to come. And yet we seem unable to conceive of alternatives...
Social inequality on a scale unmatched in western Europe; dependence on and deference towards the most irresponsible financial sector in the world today; an over-mighty state, in thrall to private media influence and increasingly deaf to the concerns of civil libertarians and lawyers; a governing class drunk on "reforms", "innovations" and the presumptive merits of the private sector: these should be at the heart of public conversation in Britain today.
We need to rethink the state, and rearticulate the language of social democracy. Social democrats should cease to be defensive and apologetic. A social democratic vision of the good society entails from the outset a greater role for the state and the public sector. The welfare state is as popular as ever with its beneficiaries: nowhere in Europe is there a constituency for abolishing public health services, ending free or subsidised education or reducing public provision of transport and other essential services. We have long practised something resembling social democracy, but we have forgotten how to preach it.
In the early years of this century, the "Washington consensus" held the field. Everywhere you went there was an economist or "expert" expounding the virtues of deregulation, the minimal state and low taxation. Anything, it seemed, that the public sector could do private individuals could do better...
The left has failed to respond effectively to the financial crisis of 2008 – and more generally to the shift away from the state and towards the market over the past three decades. Shorn of a story to tell, social democrats and their liberal fellows have been on the defensive for a generation, apologising for their own policies and altogether unconvincing when it comes to criticising those of their opponents. Even when their programmes are popular, they have trouble defending them against charges of budgetary incontinence or governmental interference...
The answer depends on what we think "useful" means: what sort of a society do we want and what sort of arrangements are we willing to seek to bring it about? The question of "usefulness" needs to be recast. If we confine ourselves to issues of economic efficiency and productivity, ignoring ethical considerations and all reference to broader social goals, we cannot hope to engage it. For too long, the left has been in thrall to the 19th-century romantics, in too much of a hurry to put the old world behind us and offer a radical critique of everything existing. Such a critique may be the necessary condition of serious change, but it can lead us dangerously astray. In the 19th century, "history" sat uncomfortably on the shoulders of a generation impatient for change. The institutions of the past were an impediment. Today, we have good grounds for thinking differently. We owe our children a better world than we inherited; but we also owe something to those who came before.
However, social democracy cannot just be about preserving worthy institutions as a defence against worse options. Nor need it be. Much of what is amiss in our world can best be captured in the language of classical political thought: we are intuitively familiar with issues of injustice, unfairness, inequality and immorality – we have just forgotten how to talk about them."
Mai mult ca oricare, societatea românească este una făcută fărâme. Din păcate, elitele ei, în loc să ofere soluţii pentru refacerea solidarităţii, este groparul ei. De asta România nu are viitor...