Fronda esticilor

Occidentalii par să nu înțeleagă ”nerecunoștința” esticilor-acum e vorba despre refuzul de a accepta ”cotele” de emigranți-și reacția viguros naționalistă din țări precum Ungaria și Polonia, dar și unele izbucniri ale cehilor și slovacilor.

Nu au cum înțelege, câtă vreme ele nu au avut o mișcare de emancipare de sub tutela Washingtonului, așa cum au avut țările foste socialiste față de Moscova. Să reamintim că primele semne au apărut în RDG, în 1953. Au urmat Polonia, în 1956, și, tot în acel an, Ungaria, mișcare care a necesitat intervenția Armatei Roșii pe străzile Budapestei. A urmat România, în 1964. A urmat ”Primăvara de la Praga”, în 1968, apoi din nou Polonia, în 1971, și apoi, în anii 80, ”Carta 77” în Cehoslovacia și Solidaritatea, în Polonia. Toate astea au fost revolte nu atât împotriva regimurilor interne-între cetățenii din Est și acestea se stabilise un soi de contract social, limitat, dar suficient pentru a le face să funcționeze-cât împotriva ”centrului”, adică a Moscovei. Iar în atitudinea de frondă împotriva URSS regimurile comuniste naționale aveau în spatele lor o largă majoritatea a cetățenilor din respectivele țări.

Occidentul n-a avut așa ceva față de Washington, poate doar Franța în timpul lui De Gaulle să mai fi mârâit, mai mult din cauza ranchiunii generalului, care n-a uitat o clipă felul în care l-au umilit americanii.

Puși în fața aroganței opresive a Bruxellesului, care a tratat această zonă ca pe una colonială, exact în felul în care a tratat-o și Moscova, vechile reflexe ale țărilor și societăților din Est au răspuns în singurul fel în care au fost programate să răspundă: cu o frondă împotriva Bruxellesului. Și e doar începutul. Pentru că Poloniei și Ungariei i se va adăuga cât de curând România. Faptul că l-au neutralizat pe Ponta, trimițând aici un desant de slugi, în frunte cu prea ”onorabilul” Julien, nu e decât o amânare a reacției. Ea poate veni de nici nu te-ai aștepta. Iar, oricât vi s-ar părea vouă de ciudat, un candidat la rolul de ”Gheorghe Gheorghiu-Dej” este traian băsescu, un populist fără mamă, fără tată, fără patrie adorată. Dacă-i iese ceva la afacerea asta, de ce nu? Călărirea valului unionist este parte a acestei poziționări.

Reacția Estului nu e una nici de stânga, nici de dreapta. Faptul că acum domină dreapta este doar un amănunt. Fronda anti-sovietică a fost generată de stânga, și sprijinită de partidele comuniste locale. Fronda, în sine, este o ideologie. Aici nu văd deloc bine lucrurile cei de la Bruxelles. Și asta nu înțeleg unii de pe la noi: de ce Polonia și Ungaria nu sunt sancționate pentru ieșirile lor. Nu sunt sancționate pentru că, până la urmă, un lucru au învățat din istoria Estului: o intervenție, oricare ar fi ea, ar înrăutăți și mai mult lucrurile.

Americanii s-au prins mai repede de șmecherie decât occidentalii. Au înțeles că fronda îi poate viza și pe ei. Și au scos la înaintare ”pericolul rusesc”. Toate mișcările astea de trupe americane din Est nu sunt atât un semnal dat Moscovei-ele oricum nu constituie o forță de lovire semnificativă, capabilă să pună probleme rușilor, în caz de conflict, cum au fost concentrările de trupe germane și ale Axei, înainte de declanșarea Planului Barbarossa-cât mai ales celor din Est. Ele au drept scop împiedicarea unei atitudini anti-americane, care să o dubleze pe aceea anti-Bruxelles. Pentru interesele americane în Europa, și în zonă, este vitală acceptarea prezenței lor în aceste țări. Dar dacă mai fac ce fac acum în România, americanii vor avea cât de curând probleme. 

Bruxellesul este în cea mai proastă poziție de la înființarea UE. Și nu pare să dea semne că înțelege ce se întâmplă. Nu musulmanii, și nici ”imigranții” le vor da cele mai mari bătăi de cap decidenților UE, ci esticii. Pentru că țările foste socialiste sunt parte a procesului de decizie din UE. Și prin pozițiile adoptate pot face foarte multe pagube. De asta activizarea fostului Grup de la Vișegrad nu e tocmai o veste bune pentru Bruxelles.

România face tot ce știe ea: joacă de una singură. Acum este sluga perfectă. Ca în primii ani ai stalinismului, când eram mai staliniști decât sovieticii. Iar când vom juca împotriva Bruxellesului vom juca tot de unii singuri. Pentru că nu suntem capabili de altceva. N-am fost nici în anii comunismului. În lumea de azi independența și suveranitatea se joacă împreună cu alții, nu de unii singuri. Dar mai avem până acolo...

Frica, leac pentru frică

Așadar, marș împotriva fricii, anulat la Bruxelles, de frica unui atentat. Cum era? Sună ca dracu! Nu e de râs, dar nici nu putem trăi așa. Abia așa le dăm semnale proaste teroriștilor. De slăbiciune, de impotență, de incompetență. Cum spuneam și cu ceva vreme în urmă, Belgia-și pe urmele ei calcă și alte țări-este victima fragmentării iraționale a puterii politice și a administrației. Fiecare este împărat pe felia lui, nu discută cu nimeni, nu colaborează cu nimeni. Patriotismele locale sunt la mare cinste. Partea înaintea întregului. Și uite unde am ajuns.

Plătim acum prețul unei ticăloșii a aceluiași Bruxelles, care a promovat acest model de fragmentare a puterii, pentru a avea mai multă putere conducerea la vârf a Uniunii Europene. În locul statelor naționale, o puzderie de regiuni, niciuna capabilă să se opună Bruxellesului, să-i pună probleme. Asta era ideea, și planul a funcționat, măcar în ceea ce privește statele membre mai slabe.

Acum ceea ce părea o soluție a devenit o problemă. Pentru că avem și state slabe, politic și administrativ, dar și o putere centrală a UE, la fel de slabă. Și Germania, care a vrut să se substituie Bruxellesului, a complicat și mai mult lucrurile, pentru că nu este capabilă să-și asume un rol care nu-i revenea, pentru care nu este pregătită și îndreptățită. Vanitatea ei, aroganța bazată pe relativul succes al economiei germane au slăbit grav Europa.

Ce va fi? Mă tem că o vom ține-o tot într-o umilință, contabilizând eșec după eșec, dacă nu ne apucăm să schimbăm actualul sistem politic și instituțional, care nu mai servește pe nimeni. E dureros, e costisitor, dar trebuie s-o facem. Altminteri ne afundăm definitiv în irelevanță și vom tot număra morții. La propriu, și la figurat.

O nouă victorie a neo-liberalismului

Într-un fel, atentatele teroriste din Europa reprezintă o nouă victorie a neoliberalismului. Explicația este extrem de simplă: totul se judecă în termeni economici. Costuri/beneficii. Risc, gestionarea lui. Integrarea emigranților este un cost pentru toți cei care nu pot judeca lucrurile altcumva. Și au zis ei că trebuie eliminat. O vreme lucrurile au fost calme, au funcționat din amintirea stării trecute. După care au apărut problemele cu emigranții ce nu mai beneficiau de politicile de integrare. Cum problemele erau marginale, iar costurile gestionării foarte mici, decidenții și-au zis că merge și așa.

În timp lucrurile s-au agravat, dar iar a funcționat amintirea vremurilor în care problemele erau marginale, și efectele lor, suportabile. După care a apărut violența. Și ea marginală, la început. Cu care autoritățile s-au descurcat cu ceea ce au avut la îndemână, iar costurile nu erau foarte mari, dimpotrivă.

Acum lucrurile au explodat. Costurile au devenit foarte mari, în termeni de pierderi de vieți omenești, de pagube materiale, de afectare gravă a circuitelor economice. Riscurile reprezentate de terorism, de ieșirea de sub orice fel de control a unor largi comunități, și nu doar islamiste, nu mai pot fi controlate. Problema s-a întins ca un cancer, a metastazat. De ce?

Pentru că aceeași schemă de gândire s-a aplicat nu doar în cazul integrării emigranților. Pacea socială costă, e adevărat. Dar nimeni n-a vrut să admită-dogma obligă!- că beneficiile păcii sociale întrec cu mult costurile. Și au tăiat și costurile păstrării păcii sociale, adică finanțarea programelor sociale. O vreme a funcționat. Acum lucrurile s-au acutizat și în acest domeniu. Iar dacă emigranții sunt puțini, săracii Europei sunt tot mai mulți. Și se radicalizează, la rândul lor. Iar cele două medii radicalizate încep să-și dea mâna.

Iar ca totul să fie și mai periculos, în tot acest timp politicul a fost deposedat de putere. Deci nu mai poate îndrepta nimic din erorile trecutului. Nu e lăsat de economic. Gândirea uni-dimensională produce monștri și face ravagii.

Cei care au generat acest dezastru uman, și economic, deopotrivă, își îndreaptă acum privirea spre totalitarism, ca soluție de salvare. Această soluție nu există, însă. Dictatura nu rezolvă nimic. Chiar nu rezolvă. Nu există soluții militare pentru probleme sociale. Pot detalia, dar n-are rost.

Bogații, care au vrut să fie și mai bogați, și-au tăiat craca de sub picioare atunci când au refuzat să mai plătească prețul păcii sociale. Un cost, cum spuneam, infinit mai mic decât costurile situației de acum, care tinde să se agraveze. Riscurile astea nu pot fi gestionate, oricât de sofisticate ar fi mijloacele de analiză. Vin doi idioți, împingând niște caddyuri de supermarket pline cu explozibili, și pun pe burtă un continent. Iar dacă cineva crede că lumea se va obișnui să trăiască în teamă permanentă nu știe pe ce lume trăiește.

Altminteri trăim în cea mai bună dintre lumi...

Ce-au păzit serviciile?

”Serviciile! Ce-au păzit serviciile la Bruxelles?” Bă, n-au păzit nimic! Că și ele ie oameni! Nu ie Dumnezei! Dumnezeii mamelor lor de servicii, care nu ie iele decât niște potiomkiade! 
De când sunt serviciile de informații servicii principalul lor instrument, sursa puterii lor, a fost o șmecherie, un truc: întreținerea imaginii lor de omnisciență și de omnipotență. Iar pentru asta nu a fost nevoie de prea mult: câțiva incomozi dispăruți fără urmă, o lovitură de stat, un lagăr de concentrare, și multe vorbe spuse în șoaptă.
Serviciile nu pot mai mult decât vedem acum, în cazuri precum atentatele teroriste. Pentru că în rândul teroriștilor nu funcționează frica de ”servicii”, și nici nu le pasă de faima lor. Pentru că își cunosc adversarii, și le știu limitele. Doar noi credem că serviciile pot orice. Nu pot. Pot compromite un politician incomod. Dar nu pot penetra o celulă teroristă bine organizată, și decisă. Pot asculta telefoane, dar nu pot ghici gândurile oamenilor. Dacă nu comunici, nu au ei ce intercepta/asculta. Și atunci dai celulelor teroriste totală autonomie. O organizezi, o antrenezi, o infiltrezi, lucruri care pot fi făcute discret, dacă te duce mintea și nu folosești tot felul de cai breji, pe care-i știe tot poporul securist. După care îi lași în pace, să-și aleagă țintele, să organizeze atentatele, să le execute la momentul pe care tot ei îl aleg. Important este să acționeze.
Degeaba vă mirați că, deși serviciile belgiene-ca și acelea franceze, anul trecut-erau în alertă, atentatorii au reușit. Serviciile știau doar că se va întâmpla. Atât. Era mai mult o deducție logică, pornind de la fragmente de informații, după diverse alte indicii. Dar nu știau cine, unde și când. Când ai forțe puține, ai de făcut alegeri grele, plecând de la presupuneri. Nu știu ce-au presupus în cazul Bruxelles, mai ales după ce-au pus un Salam la păstrare. Nu știu pe ce obiective și-au concentrat atenția. Nu știu ce le-a scăpat.
Oricum, dependența de tehnologie a serviciilor este un blestem, nu o ușurare. Este un război asimetric, purtat de unii din secolul XXI, cu mintea și cu instrumentele de secol XXI, cu unii cu mintea și cu instrumentele Evului Mediu. Deocamdată Evul Mediu conduce detașat la puncte.
Lupta împotriva terorismului este o luptă corp la corp. Asta cere alt mod de a gândi și de a acționa în cazul serviciilor secrete. Și mai cere ceva: o analiză onestă a cauzelor terorismului, și acțiuni politice pentru reducerea bazei de recrutare a teroriștilor. Pentru că avem prea adesea prostul obicei de a trata problemele sociale cu închisoarea.
Serviciile își au rostul lor. Nu trebuie nici supraestimate, nici demonizate. Trebuie să fie instituții compatibile cu funcționarea democratică a statului, nu mecanisme totalitare, care să se substituie politicului și să exercite fără drept puterea, în numele suveranității poporului.

Obsesiile sunt eterne

        Despre diamante se spune că sunt eterne. Și probabil că așa sunt. Cum nu trăim o eternitate, nu putem verifica. Văd însă că nu doar ele sunt eterne, ci și obsesiile unora, precum Sorin Roșca-Stănescu. A lui poartă un nume: ”Iliescu-KGB”. Obsesie care scoate capul extrem de oportun, dovadă cu SRS are un acut simț al ”câmpului tactic”. Ca vechi și încercat securist ce a fost. Nu îndrăznesc să cred că încă este. Ar fi o dovadă de crasă prostie din partea SRI să folosească asemenea specimene, că japițe nu le pot spune.

Sigur că povestea asta cu Iliescu, agent KGB, suptă din deșt de SRS, nu mai interesează pe nimeni. Nici când a fost lansată n-a stârnit cine știe ce valuri, deși vremurile erau destul de agitate. Dacă atunci ar fi avut o miză: în fond era vorba despre Președintele în funcțiune al României, acum povestea asta n-are nicio miză reală. Și nici măcar una simbolică.

Numai că, dacă presa românească a ajuns acolo unde este acum, adică într-o criză de credibilitate și de cititori din care nu pare că mai poate ieși, ar trebui să-i ”mulțumească”, printre mulți alții, și lui Roșca-Stănescu. Pentru că a transformat ziarele la care a lucrat, și pe care le-a condus, în instrumente pentru linșarea publică a celor pe care nu-i agrea, îi percepea drept adversari, sau, și mai grav, îi executa la ordinul celor care aveau interese politice și economice în eliminarea unor oameni de pe scena politică românească.

        În anii 90 obsesia ”Iliescu-KGB l-a împins pe SRS la comiterea unui fals grosolan, folosindu-se de cineva din Republica Moldova, cunoscătoare a limbii ruse, pentru a întocmi un document fals, care ar fi demonstrat teza sa. A pierdut un proces pe tema asta. După care lucrurile s-au terminat în coadă de pește, pentru că scandalul nu mai servea ”cauzei”: Iliescu pierduse(?) alegerile, iar președinte era Emil Constantinescu. Asta după ce, nu-i așa, până și Măgureanu votase schimbarea, nu? Ce-mi place țara asta!

        De ce a ieșit din nou la iveală această obsesie a lui SRS? Pot specula. Pe de o parte, a intrat într-un con de umbră, după ce a stat(aiurea, îmi permit să cred) la mititica. Și încearcă să arate că încă mai înseamnă ceva, că mai are ceva de oferit, că nu și-a pierdut combativitatea. Este o ofertă de servicii. ”Luați-mă! Folosiți-mă! Încă pot!” Sigur, de putut, poate. Dar ce poate el nu se prea pupă cu ce pot liberalii pe stil nou. Care-și iau lumină de la DNA. Iar SRS le poate oferi cel mult sfaturi de supraviețuire la bulău. E marfa cea mai căutată printre politicieni.

Pe de altă parte renașterea acestei obsesii face parte din prostul nostru obicei de a căuta țapi ispășitori și de a fugi de răspundere. SRS și-a zis că e un bun moment să adauge ceva la ridicolul acuzațiilor aduse Curții Constituționale a României pentru decizia de neconstituționalitate a unor prevederi ale noului Cod Penal, prevederi care privesc interceptările. Pur și simplu au fost indivizi, precum Cumpănașu, care au afirmat, senini, că judecătorii Curții fac jocul rușilor. Iar SRS e fericit să călărească pe mârțoaga asta! Poți să zici ceva despre plăcerile omului?  

        În loc să fie asumată eroarea din Codul Penal și îndreptată-că OUG propusă de madam Prună, și aprobată de Guvern, mai rău încurcă lucrurile, decât le limpezește- se preferă căutarea de explicații care mai de care mai bizare. Prilej pentru astfel de ieșiri teribiliste, care îngroapă și mai tare credibilitatea presei. Cineva numea această realitate ”presa-tomberon”. Mă tem că nu este prea departe de realitate.

        Reamintesc un lucru, la care țin: libertatea fără responsabilitate naște astfel de atitudini, care nu au nimic normal în ele. Exercitarea nestingherită a drepturilor și libertăților cetățenești este esențială pentru o democrație sănătoasă, atâta vreme cât asta nu duce la limitarea drepturilor și libertăților celorlalți. Pentru SRS și cei ca el aceste lucruri sunt amănunte, care nu contează. După care urmează mirarea sinceră că cititorii ocolesc chioșcurile de ziare. S-or fi săturat și ei de obsesii. Care nu au nici măcar conturul plăcut al unui cur de muiere de la pagina cinci...

        Povestea asta și o morală, ca să zic așa. Vă dați seama ce campanii electorale vom avea anul ăsta, dacă toți nebunii, gen SRS, își reciclează obsesiile? Și vă dați seama ce clasă politică bicisnică avem, dacă se folosește de aceste obsesii, pe post de proiecte și de programe politice? Atât putem, după 26 de ani de democrație?        

Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla Americii

Oricât mi-ar fi de odios Obama, Trump NU este prețul plătit de americani pentru ”onoarea” de a avea primul președinte de culoare. Nu, este prețul plătit pentru Reagan și compania, din Partidul Republican, dar și pentru lașitățile Partidului Democrat, începând cu Administrația Clinton. Care au distrus tot ce-au putut din moștenirea New Deal. New Deal ul a făcut din SUA hiper-puterea care sunt acum, dar care a intrat într-un puternic declin tocmai pentru că a renunțat la el. New Deal ul, cu toate limitele lui, a construit o Americă mai echitabilă, evident mai prosperă pentru toți americanii, și mai respectată în lume. Și, ceea ce-i foarte important, a scutit America de o experiență totalitară. Probabil că acum a venit momentul ca americanii să trăiască și ei deliciile totalitarismului.

Obama avea oportunitatea istorică să readucă New Deal ul în centrul politicii americane, să construiască o Americă mai echitabilă, cum a făcut FDR. N-a făcut nimic din asta. Nu a onorat niciuna dintre promisiunile făcute. Guantanamo e fix ca la început. Irak și Afganistan sunt în aceeași situație, dacă nu chiar mai rău. Orientul Mijlociu e vraiște. Nordul Africii, la fel. În loc să pacifice, a pornit noi conflicte. Politica sa externă ineptă, dominată de tot felul de obsesii, și total nerealistă, lasă în Europa un război civil, în Ucraina, o Uniune Europeană slăbită, minată de conflicte, în pragul sciziunii, confruntată cu valuri de emigranți, cu consecințele ”austerității” și cu leadership-ul dubios al Germaniei.

Și-a disprețuit partenerii. Numai felul ticălos în care a sprijinit guvernarea lui băsescu, ambasadorii mizerabili pe care i-a trimis aici, și care se comportă ca niște ocupanți ai României, și e suficient pentru a ilustra acest dispreț.

A fost cel mai ”imperial” președinte al SUA din ultima jumătate de secol. Nu și-a onorat în niciun fel premiul Nobel pentru Pace. S-a lăsat luat prizonier de cercurile de interese politico-economico-militare, care investesc miliarde de dolari pentru a-și cumpăra politicieni. Ce e ”progresist” în politica lui Obama? Polarizarea economică și socială, care a atins noi maxime sub conducerea lui? Creșterea sărăciei din muncă? Creșterea numărului celor care trăiesc pe stradă? Creșterea numărului morților în incidente cu arme de foc? Ziua și masacrul?

Iar dacă cineva vrea să știe care este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla Americii în toamnă, la alegeri, ei bine, el nu va fi victoria lui Donald Trump. Cel mai rău lucru va fi victoria lui Hillary Clinton...

Cum să dai de-a dura o țară cu o semnătură

Ceea ce se întâmplă acum, în scandalul legat de Antene, dovedește, odată în plus, prostia și lipsa de profesionalism a celor pe care îi numim ”autoritățile statului”. Autorități incapabile să vadă mai departe de lungul nasului.

Așadar cineva află că și-o va lua în freză, nu pentru că nu și-a făcut treaba, ci pentru că noua ”putere” vrea să-și aibă ea slugile credincioase în posturi, crede ea, cheie în ”stat”. Motiv să vrea să se răzbune pe toți. Luând o decizie pe principiul ” cu cât mai multe victime, cu atât mai bine”. Decizie înlesnită de reclamația judecătoarei Carmen Camelia Bogdan, pe care o mânca în cur grija că nu i-au luat tot lui Dan Voiculescu. Reclamație făcută la DNA. Adică moarte curată pentru oricine!

Așa că omul nostru-care nu mai are nimic de pierdut-semnează ordinul de evacuare a Antenelor din clădirile în care funcționează, și așteaptă ca Antenele să facă restul. Căcatul aruncat de el în ventilator murdărește pe toată lumea. Iohannis este călcat în picioare de ”societatea civilă” a orfanilor de băsescu, iar i se numără casele. Cioloș și-o ia și el grav în freză, ălora din Guvern li se dezgroapă tot felul de morți de prin CV-uri, se redeschid vechi războaie, Parlamentul se amestecă și el, fiind înjurat copios pentru asta, toată lumea se încaieră cu toată lumea, și, tot mai viguros, scoate capul o idee: ”Jos Guvernul!” Inevitabilii ambasadori se simt obligați să se mânjească și ei cu căcatul național românesc, să pută în acord cu coordonatele locului. Civicii urlă ceva despre ”miercurea neagră”, că la altceva nu-i duce mintea. DNA ul n-a câștigat nimic, iar SRI e înjurat ca la ușa cortului.

Odată pornit, bulgărele de zăpadă se îngroașă, și începe să facă pagube tot mai mari. Dacă știi pe ce buton să apeși, la momentul potrivit, cu o semnătură dai de-a dura o țară. Simplu, elegant, cât de cât! 

emoticon grin

Capul plecat, viitorul democrației în România

Stați liniștiți! N-o să se întâmple nimic, chiar dacă Antenele își întrerup emisia. Oricât ar părea de ciudat, cu excepția câtorva nebuni, libertatea de exprimare nu înseamnă nimic pentru poporul ăsta. Și nici libertatea, în general, ca valoare. Sistemul putea să facă asta și până acum, dar n-a găsit că-i oportun. Acum este. De ce? Dracu știe! De fapt, nici nu contează motivul.

Contează faptul că acum se definește viitorul României, ca democrație. Parlamentul a fost, în sfârșit, pus cu botul pe labe, este doar o umbră de instituție. Partidele sunt praf și pulbere. Administrațiile locale alese sunt decapitate, și demonizate. Tot ce înseamnă organisme alese direct de cetățeni e paralizat. Toate instituțiile statului sunt conduse, pe față, sau prin oamenii din fruntea lor, de servicii. Uitați-vă câți miniștri sau șefi de agenții au tangență cu SRI și cu Academia lui.

S-au pus la punct mecanisme cu aparență legală prin care oricine se împotrivește ”Sistemului” este eliminat. Ca în vremea comunismului, sub diverse pretexte, să nu pară ”poliție politică”. Presa a fost aservită sistemului, puținele voci independente, eliminate, și înlocuite cu acelea ale ”Sistemului”. Teama își face treaba, și lumea tace, preferă să se uite în altă parte.

Ce nu înțeleg nici în ruptul capului este altceva: totalitarismul comunist a avut un plan. Dincolo de aspectele crâncene, ale eliminării foștilor politicieni, militari și intelectuali din perioada interbelică, comunismul a fost în esența lui o ”dictatură de dezvoltare”. Acum ne îndreptăm spre o ”dictatură de subdezvoltare”. Ăsta este planul ”Sistemului” pentru România și pentru români? Distrugerea, ca națiune, în numele a ce? Al unei iluzorii ”lupte cu corupția”? Cine luptă cu ea, câtă vreme ”Sistemul” este principalul generator de corupție?

Asta nu pare să-i emoționeze pe români. Foarte bine! Slugile nu-și vor depăși niciodată condiția. Cel mult vor căuta, aiurea, un stăpân mai milos. Cei care nu pot pleca vor ridica resemnați din umeri, și vor sta cu capul plecat, în speranța că sabia nu-l va tăia...

Când o proastă întâlnește un ticălos

Că Alina Gorghiu e o proastă cu spume cred că nu mai trebuie demonstrat. Demonstrează ea cu fiece intervenție publică și acțiune politică. Că Eugen Nicolăescu, fost ministru al Sănătății, este un ticălos, iar nu mai trebuie demonstrat. Când își dau mâna prostia cu ticăloșia, iese un proiect de lege scelerat, pe care încercă să ni-l vândă drept o formă de protecție a sănătății, prin prevenție. Dar care nu este decât o formă de a forța creșterea costurilor pentru pacienți, fie direct, prin suportarea unei jumătăți din costurile tratamentului, dacă nu ți-a fost depistată la timp boala, fie indirect, prin folosirea unei cote disproporționat de mari din fondurile Casei de Asigurări de Sănătate pentru analize, care, cel mai adesea, nu folosesc la nimic.

Da, există practica ”screeningului”, care presupune analize periodice și proceduri, gen mamografii sau colonoscopii, în scopul depistării precoce a unor boli. Cât de des poți face astfel de proceduri, unele invazive, periculoase chiar pentru mulți dintre indivizi? Ce faci dacă te îmbolnăvești în intervalul dintre două vizite la medic, pentru proceduri de depistare? Ce faci dacă boala NU are legătură nici cu stilul tău de viață, nici cu obiceiurile alimentare? Nu se îmbolnăvesc grav sportivi, cu stil de viață adecvat, care fac efort, mănâncă rațional?

Aceste programe de screening sunt tot mai controversate, ultima procedură contestată fiind mamografiile. Contestarea vine, culmea, din partea medicilor, care acuză false rezultate, supra-diagnostic, și chiar declanșarea cancerului mamar, din cauza dozelor repetate de radiație aplicate pacientelor. Nici testele de depistare a altor forme de cancer sunt problematice. ”Faci pipi aici și vezi de ce cancer suferi!” este o imensă prostie. Dar ea se răspândește, spre fericirea industriei farmaceutice, cea care câștigă de pe urma acestor campanii de screening.

Ar mai fi ceva: jumătate din populația României trăiește în Evul Mediu. La sat. Unde singura prezență ”medicală” este baba Rada, cu ceva vrăji, ventuze și ierburi de leac. Medicul este mai greu de văzut prin zonă decât omuleții verzi dintr-o galaxie aflată la mii de ani lumină! Cum faci prevenție în astfel de condiții, când amărâții ăia nu au de unde să-și cumpere măcar o aspirină? Asta în cazul în care au bani de aspirină.

Dacă ar fi să facă totuși analizele cerute de noua lege, unde le-ar putea face? În sat sigur nu! Poate în orașul reședință de județ. Dar, problemă! Cele mai multe sunt spitale în care nu există un aparat de radiologie ca lumea, unde un RMN este un vis prea îndepărtat, iar jumătate din specialitățile medicale nu sunt asigurate cu medici specialiști! Cine acoperă costurile deplasării? Iar pe amărâții ăștia vrei să-i penalizezi că nu merg la medic? La care medic, cretinilor?

Realitatea dobitocilor ăstora se rezumă la o fracțiune de București, unde totul este posibil, pentru că oamenii au bani, și-și permit să suporte costurile îngrijirii sănătății. Dar România nu este precum sfertul ăla de oraș. Nu, ea este din alt film. Pe care l-am mai văzut în trecutul-și prezentul-României. Dar din care nu învățăm nimic!

Ruperea politicii de realitate produce astfel de monștri aroganți și imbecili. Din păcate ei ne conduc, pentru că nu-i sancționăm pentru ceea ce fac. Inacțiunea noastră este considerată de ei drept aprobarea elucubrațiilor și abuzurilor lor. Ne merităm soarta!

Învățați să legumiți

Voi vă mai amintiți sensul verbului ”a legumi”? Bine, Dex-ul zice asta: ”LEGUMÍ, legumesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A mânca sau a bea câte puțin; a mânca sau a bea cu măsură sau fără poftă; a ciuguli. ♦

 A degusta, a savura. – Din legumă.”

Pentru mine, îndemnul ăsta, de a legumi mâncarea, este expresia sintetică a sărăciei. ”Legumește-o, să-ți ajungă!” Am auzit asta nu o dată, în copilărie, la bunici, la țară. Satul n-a fost niciodată raiul ăla prosper, despre care bat câmpii tot felul de idioți siniștri, care n-au făcut în viața lor o plimbare cu vaca!

Cele mai multe exploatații agricole din interbelic erau undeva între 1 și 5 hectare. Cei care aveau mai mult erau de-a dreptul boieri. Iar aceste exploatații mici erau cumpărătoare nete de alimente: deținătorii lor nu se puteau întreține din ceea ce cultivau/creșteau! La sate se făcea foamea! Crunt! Iar acum, cu retrocedările, s-au reprodus structurile de proprietate din interbelic, cu fragmentare, cu tot, și se face iarăși foamea. La fel de crunt. Nu vă luați după ce vedeți prin câteva sate ”turistice” sau zone periurbane, unde se mută clasa de mijloc superioară, care fuge din orașele aglomerate. România rurală NU este Corbeanca multiplicată de șase mii de ori.

Poate ne trezim. Sărăcia este o permanență în țara asta. N-a dispărut niciodată. S-a mai diminuat n comunism, pentru că au existat politicile redistributive ale statului. Acum, că ele au dispărut, sărăcia se întinde ca o cimă peste România. Sărăcie la sat. Sărăcie la oraș. Sărăcia printre cei care au un loc de muncă. Unul din trei copii se culcă flămând. Și nimănui nu-i pasă. Ba, mai mult: elitele românești-un cancer social!-teoretizează, spunând că nici nu ne dăm noi seama ce bună e sărăcia!

Așadar, învățați să legumiți. Că nici nu știți ce nevoie veți avea de asta...

PS: postarea asta, precum și cea anterioară, au apărut întâi pe pagina mea de FB. Am repostat aici pentru cei care nu mă urmăresc și acolo. 

O criză prea mult

Dragi tovarăși și prieteni, naș Floreo, și voi fă!

Nu-i e bine Europei noastre! Deloc nu-i este bine! Criza emigranților a fost picătura care a umplut paharul. Națiunile s-au săturat să plătească erorile și aroganța seraiului birocratic de la Bruxelles, ambițiile cretine ale ale Germaniei, lipsa de respect față de interesele cetățenilor.

Peste tot prin Europa asistăm la resurecția naționalismului. Și pe bună dreptate! Iar vinovate de astea sunt atât stânga-care bate câmpii despre orice, numai despre problemele sociale ale majorității, nu-cât și dreapta, care în afară de biblia bunului neo-liberal nu mai știe nimic. În locul unui continent puternic și prosper avem insule de bogăție sfidătoare într-o mare de sărăcie.

Naționaliștii, pe care acum îi înjură și ăia de la stânga, și ăia de la dreapta, sunt susținuți de cei care au fost și de stânga, și de dreapta. Și pe care politicile de stânga, ca și de dreapta, i-au scuipat între ochi. Nu cu acuze tembele, de genul ”sunt finanțați de Moscova!” se va opri ascensiunea naționalismului. Ci făcând politica pe care o așteaptă cetățenii.

Înțeleg că acum, în altă dată toleranta și corect politica Suedie, cetățeni furioși se luptă cu emigranții, pe care autoritățile nu vor, sau nu pot, să-i pună la punct. Cu riscul de a fi înjurat, eu sunt de partea suedezilor, care fac ce nu face statul.

Am tot spus asta: sunt pentru primirea emigranților, mai ales a refugiaților de război și a persecutaților politic. Nu sunt și nu voi fi de acord cu folosirea emigranților economici pe post de concurență neloială pe piața muncii, pentru a scădea veniturile angajaților europeni. Așa ceva este expresia ultimă a ticăloșiei capitalului, care și-a subordonat politicul.

Nu știu ce-a fost în capul Angelei Merkel, dar nu are nicio scuză. Trebuie să plece! E și așa prea mult că a stat până acum, distrugând economia Europei cu ”austeritatea” ei, care acum a devenit o piatră de moară până și pentru economia germană, dar și cu politica față de emigranți. Nu se poate continua așa!

Suntem la un fir de păr de destrămarea UE. Care nu este o veste bună, cum cred niște nebuni, de aici și de pe continent. Destrămarea Uniunii ar fi un dezastru. Nu! Soluția este revenirea la principiile fondatoare. Trebuie regândite raporturile dintre Bruxelles și statele membre, redusă drastic turma aia de birocrați, care au dus absurdul pe noi culmi, și revenit la modelul social european. Europa nu poate fi o fortăreață, dar nici un spital de nebuni.

Ca de obicei, la București se tace. Noi avem alte griji: să ne-o tragem unii altora. Foarte bine! Asta vrem, asta avem! Dar să nu uităm că timpul nu joacă în favoarea noastră...

Acolo sus nu toți au umor...

Pe 29 ianuarie era ziua de naștere a unui om la care am ținut enorm. Ruxandra a fost stewardesă. A lucrat la Tarom, practic până în ziua în care a părăsit această lume. Totul a început la CIPA, Centrul pentru Instrucție și Pregătire în Aviație, unde făceau cursuri și dădeau examenele anuale de certificare cei din personalul navigant al Tarom. Ce dracu căutam noi acolo, în iarna aia dementă, cu zăpada până la brâu? Era în ianuarie 1978, în obișnuita practică de o lună, care preceda sesiunea de examene din iarnă. În principiu, făceam pregătirea teoretică pentru practica de vară, care însemna ieșirea la zbor, materie introdusă în acel an la noi, la facultate. Din păcate, faza asta m-a sărit. O otită din copilărie, văzută de cei de la Centrul de Medicină în Aeronautică, m-a ținut departe de manșă. Asta e: am făcut pe musculița la soare pe la Clinceni.

Ne-am cunoscut în troleibuzul ăla astmatic, 82, parcă, troleibuz care avea cap de linie la aeroportul Băneasa, și mergea spre Romană. Am fost împreună, mai mult sau mai puțin, până la sfârșitul facultății, când am plecat la Brașov. Pentru ai ei, care nu m-au ”iubit” prea tare, a fost o ușurare plecarea mea. Și el zburător la Tarom-mecanic de bord la Tu 154- taică-său avea ideea fixă să-și căsătorească fata cu un ”zburător”. Ceea ce s-a și întâmplat. S-a căsătorit cu un tip de la detașamentul Tu 154, coleg al tatălui ei, și fost pilot militar, ajuns navigator la Tarom.

Ne potriveam. Eram la fel de duși cu pluta. Am făcut numai nefăcute. Și acum mă mir cum am scăpat neșifonați! Nu pot să uit scandalul cu ăia de la Direcția 5(SPP ul lui Ceaușescu!) la Athenne Palace. Venisem pe jos, prin pomenita zăpadă, de la Băneasa, pentru că era oprită circulația. Era în vizită cancelarul german Helmut Schmidt, care, ce să vezi, nu doar bântuia prin oraș, și nu circula transportul în comun, dar fusese parcat la hotelul ăla. Unde noi încercam cu disperare să găsim o budă! Un flăcău a ratat de puțin poșeta Ruxandrei, ferm hotărâtă să ajungă unde-și propusese!

A încercat să plătească în dolari berea pe care o beam într-o cârciumă sinistră, pe undeva pe unde acum e circul foamei de la Unirii. A doua zi urma să plece în cursă, și luase diurna. Altminteri eram lefteri și unul, și celălalt. Am scăpat ieftin, că ăla de la bar pusese mâna pe telefon: credea că e o provocare! La Capșa, rămași-ca mai mereu!-fără bani, după ce achitasem consumația, modestă-dar de, încheiam o seară culturală, ce începuse la Teatrul Mic-chelnerul, ce avea ochiul câmpului, ne-a întrebat, amabil: ”Vreți să vă dau eu bani de taxi?” Vrem! emoticon grin

Trecem. După ce am plecat la Brașov, am pierdut legătura. Știam doar că se mutase și din apartamentul pe care și-l cumpărase pe undeva, pe lângă ASE, peste drum de Ambasada Libanului, parcă, într-un bloc de pe 1 Mai, aproape de Piața Domenii. Și nimic mai mult.

Ne-am revăzut după 23 de ani. Deși trăiam în același oraș, și nu foarte departe unul de celălalt. Era într-o sâmbătă dimineața, în parcul de peste drum de Muzeul Țăranului Român. Taică-meu mergea din ce în ce mai greu, și nu mai putea să se ducă singur în Cișmigiu. Am zis să-i arăt și parcul ăsta, care doar ce fusese reamenajat. Ruxandra stătea pe o bancă, și lângă ea era punga aia de dren, semn că avusese parte de o operație. Ceea ce se și întâmplase: cancer la sân. Abia ieșise din spital, era prima plimbare prin parc, după operație.

Avea doi copii, pe care i-am cunoscut atunci, un cățel și un motan tâmpit. Trecuse printr-un divorț, iar fostul ei soț murise de curând, tot de cancer. Nu vreau să insist, dar l-aș fi strâns de gât pe boc, atunci când a tăiat pensiile personalului navigant. Cancerul este boală profesională pentru ei. Dintr-un motiv extrem de simplu: radiațiile cumulate. Dacă ești expus-și ești!-câteva ore, în timpul unui zbor, nu este o problemă. Când zbori mii și zeci de mii de ore, da, e o problemă. De ce credeți că, în plină austeritate, Ceaușescu a aprobat cumpărarea primului aparat pentru mamografii, cel de la Medicină Aeronautică, din curtea SMC?

Ruxandra n-a vrut, după operație, să urmeze tratamentul cu citostatice. A urmat un soi de tratament Reiki, plus că ronțăia tot felul de chestii exotice. Nu știu de câte ori ne-am ciondănit pe tema asta. Eu am o neîncredere sănătoasă în chimicale. Dar și în povești de genul ”energii pozitive” sau păscut grâu încolțit. Pe de altă parte, o înțelegeam: nu a vrut să treacă din nou prin ce trecuse la spital, cu chimioterapia și radio-terapia. Pur și simplu nu mai suporta.

O vreme s-a simțit bine. Bântuiam iar prin oraș, pe la tot felul de ”evenimente”. A revenit la muncă. A reînceput zborul: avea doi copii de întreținut, ambii la școală, alte surse de venit nu avea. Ce putea face? După care a urmat prăbușirea, după vreun an și ceva. Într-o noapte de septembrie m-a sunat, să mă roage s-o duc la spital, la Fundeni. Cancerul se întinsese. Avea probleme și cu stomacul. Până în februarie, anul următor, când avea să moară, i-a mers tot

mai rău. Medicii nu prea mai aveau ce face, era prea târziu pentru chimioterapie, și nici o operație nu mai avea sens.

Vorbeam la telefon. Nu prea mai ieșea. M-a invitat la ziua ei. Urmau să vină foste colege din ”Detașamentul vesel de femei”, pe care le cunoșteam din frumoasele vremuri când ne puteam permite orice nebunie. Nu m-am dus. Poate din lașitate, poate din dorința de a-i ridica moralul. Încercam să-i spun că o să treacă și peste asta, că au să mai fie aniversări de ziua ei de naștere. Ultima oară când am vorbit cu ea, foarte scurt, mi-a zis: ”Mă, tu nu înțelegi că pentru mine s-a terminat?” N-am mai zis nimic. Ce puteam să zic? Știam și eu că e capăt de linie pentru ea. Vorbisem cu prieteni, medici, să văd ce se poate face. Toți mi-au zis același lucru: ”Nimic!” N-am vrut să-i spun asta. Oricum știa ce-o așteaptă.

Nici la înmormântare n-am fost. Am aflat târziu, la o zi după. Avusesem probleme cu taică-meu, făcuse un AVC, tot alergam la spital. știți și voi ce și cum. Chestia asta se numește, până la urmă, viață.

Odihnește-te în pace, Ruxandra! Și nu fă prea multe nefăcute. Acolo sus nu toți au simțul umorului...

Leac pentru ger

Afară e un ger de paralizezi. Asta cere ceva care să te încălzească pe dinlăuntru. Cum nu sunt prieten cu alcoolul, ci cu Coca Cola(știu, ucigașul lichid, plaga civilizației, dușmanul omenirii!), mi-am zis, intrând pe ușă, cu țurțuri în barbă: ”Ce bună ar fi acum o ciorbă fierbinte!” Și iar am căzut în butoiul cu amintiri. Pitești, casa veche, unde locuiam la comun. Pe ai mei nu-i dădeau banii afară din casă. Dimpotrivă: trăgeau-și trăgeam-mâța de coadă în stil mare. Noroc cu bunicii, care aduceau de-ale gurii de la țară, fie vară, fie iarnă. Așa că ciorba cu carne cea mai des ”fabricată” era fie cea din coadă de vacă, bou, că sub formă de coadă e greu să deosebești genurile! și cea de ”șir” afumat, cu zeamă de varză. Asta, da, se găsea din belșug! Și de ce să n-o folosești la ceva util și plăcut? Coada era, practic, cea mai ieftină carne de vită, iar șirul afumat, la fel, dar din porc. Iarna exista o probabilitate de 100% să găsești una din cele două în strachină/farfurie. Doar prin cine știe ce minune poposea în oală și vreun pui/găină, aduse de tata Badea de la Țuțulești. Cum erau din rase crescute pentru ouă, nu pentru carne, erau ațoase, și fiertul dura o veșnicie, până le făceai comestibile.

Azi m-a lovit un dor năpraznic de ciorba aia din coadă de vacă. Carne mai bună nu-mi aduc aminte să fi mâncat! E drept, pregătirea ei, simplă, dura la fel de mult, dacă nu mai mult, ca și atunci când în oală poposea pomenita orătanie, scoasă la reformă. Când carnea se dezlipea de os, se scotea într-un castron mare, și peste ea se punea un mujdei de usturoi, subțiat cu zeama în care fiersese, alături de morcovi, ceapă, păstârnac,  pătrunjel și țelină, pomenita coadă. Dacă avea timp și chef, maică-mea o dregea cu gălbenuș de ou, bătut cu zeamă de lămâie. Ne plăceau mâncărurile acre. Acream cu orice: lămâie, oțet-mai ales neuitatul oțet de prune al bunicului-zeamă de varză, aguridă(asta era mai ales pentru ciorba de găină), corcodușe, borș.Maică-mea făcea borș, avea un borcan mare, care stătea pe masa cu primusul, pe holul ce servea pe post de bucătărie. Toți găteau pe hol, care cum putea.  

Îi spun maică-mii ce poftesc. Nu era nicio aluzie! Să și vrei, n-ai de unde cumpăra acum coadă de vacă. Sau nu știu eu să fie prin comerț. Din motive care-mi scapă, a cam dispărut din măcelării undeva la sfârșitul anilor 60. Știu eu ce-or face cu ea, la ce o fi folosită? La care maică-mea îmi servește, în loc de ciorbă, o reîmprospătare a memoriei. 

Povestea e simplă: era tot iarna, tot pe un ger de crăpau pietrele. Prin nu se știe ce minune, taică-meu se înființase acasă mai devreme ca de obicei. Drept pentru care maică-mea îi pune în brațe plasa, îi dă ultimii bani din casă, și-l trimite la Matei, măcelarul, care-și avea dugheană în hala veche a Piteștilor(dărâmată pentru a face loc sediului actual al Prefecturii și al Consiliului Județean), să cumpere ”carne”. După care pornește primusul(unealta Diavolului, nu trebuia să-l scapi din ochi, mai ales că holul ăla, galerie, ce-o fi fost, era din lemn, și aveam toate șansele să ardem ca șobolanii, el fiind și singura cale de acces către curtea interioară, și apoi către stradă), care, dacă începea să fileze, dădea un delicat gust de gaz lampant mâncării(n-am uitat nici acum mirosul ăla de gaz, s-a lipit de memoria olfactivă!), și pune la fiert zarzavatul. După care se pune pe așteptat. În principiu, n-ar fi trebuit să aștepte mai mult de o jumătate de oră. Hai, vreo patruzeci de minute, dat fiind gerul. În principiu.

Între timp vine și mătușă-mea de la spital(era asistentă medicală), și se pun amândouă pe așteptat. Degeaba. Taică-meu dispăruse în ceața după-amiezii geroase de iarnă. Sting primusul, mănâncă amândouă ce apucă, și se mută la postul de observație: fereastra dormitorului, de unde se vedea ușa restaurantului ”Argeșului”, unde, tot în principiu, se putea să se fi proptit taică-meu. Dar de unde bani, că era lefter, iar ce-i dăduse maică-mea de cheltuială era o glumă? 

Ei bine, într-un târziu îl aud intrând pe poartă și urcând, cu greu, scara cu treptele tocite, ce protestau vehement ori de câte ori urcai sau coborai. Ies pe hol, la timp să vadă apărând pe ușă plasa, ținută de un braț întins și țeapăn, braț urmat de trupul unduitor al tatălui meu, beat mangă! Nu e foarte clar ce a văzut el în acel moment. Cu un ultim efort trântește, triumfător, precum vânătorul primitiv halca de brontozaur, pachetul cu ce târguise el la măcelărie, în ușa Lolei, vecina noastră, după care se prăbușește, eroic, pe dușumea! 

Cu efortul conjugat al maică-mi(e drept, ea fiind piticuț de felul ei, efortul a fost mai degrabă simbolic, Lola și mătușă-mea fiind de bază!), al Lolei(atrasă de zgomot) și al mătușă-mii, eroul a poposit în patul conjugal, unde a început să sforăie, cu mulțumirea celui care și-a dus la îndeplinire misiunea, trecând peste toate obstacolele întâlnite! 

Cele trei au acum de lămurit o enigmă: de unde dracu a avut taică-meu bani de băutură? Carne cumpărase, și apoi cu banii pe care îi primise de la maică-mea nu avea cum se face mangă. Cădea și varianta întâlnirii cu amicii, la Argeșul. Luau toți salariul în aceeași zi, și mai mult ca sigur erau la fel de lefteri ca și taică-meu. Poate să fi primit vreunul plocon vreo damigeană cu vin. Dar puțin probabil. 

Purced la o percheziție sumară a făptașului. Și, spre surprinderea lor, îi găsesc în buzunar vreo 50 de lei. Bani mulți, în anii ăia. Clar, avea de dat explicații! Care nevastă tolerează așa ceva: să ascunzi banii de ea? Explicațiile vor veni, a doua zi, după ce va face priză cu realitatea: pe drum spre măcelărie, a dat peste un vânzător de loz în plic. O paranteză: de când mi-l amintesc eu pe taică-meu, în ziua de Anul Nou fiecare dintre noi primea de la el câte un loz în plic. Pe care-l deschideam la masa de la prânz, după petrecerea de Revelion. Până când a murit, acest obicei s-a păstrat neclintit. În ultimii lui ani de viață le cumpăram eu în locul lui. Și-o fi zis că merită să riște, dacă nu câștiga se înțelegea el cu Matei, măcelarul, și-i ducea banii lipsă când lua salariul. Nu era singurul păcătos cu credit la Matei! Ei bine, minune! A câștigat! Una sută lei! Plătită pe loc!

Câștigul a fost udat pe măsură, la o crâșmă din hală, împreună cu pomenitul măcelar și cu alți doi-trei cunoscuți, trimiși și ei de hainele neveste, pe gerul ăla, după cumpărături. O fi făcut și el cinste, o fi dat vreun rând-două și măcelarul, o fi fost paharul mare, cert este că s-a pilit temeinic. E drept, n-a avut niciodată probleme cu alcoolul. Dar avea astfel de momente, când scăpa hățurile. Și, ca orice bărbat care se respectă, îi zicea câteva de dulce maică-mii, sau își aducea aminte de cine știe ce tâmpenie făcută de mine sau de frate-meu-cine se nimerea atunci în calea lui-și uite așa își găsea repede o scuză pentru exces: alții erau vinovați pentru beția lui, altminteri el era un îngeraș, numai bun de pus în ramă!

A regretat amarnic beția aia: comitetul de batere la cap, maică-mea și mătușă-mea, a avut grijă să i-o scoată pe nas multe zile de atunci înainte. Aveau antrenament, erau perseverente, cu imaginație. Sigur, coada aia a poposit în oală, că doar nu era să arunce bunătate de carne! Dar l-au făcut s-o înghită cu noduri! 

Ultima oară când maică-mea a gătit ciorba asta a fost prin 87 sau 88. Tot taică-meu a adus coada de vită de undeva, din provincie, pe unde îl purtase slujba. Lămâie n-au avut. Au dres ciorba cu oțetul ăla oribil, de surcele, că și oțetul din mere se găsea greu. Usturoi, slavă Domnului, se mai găsea.

 Ce bine mi-ar fi prins și mie, azi, o farfurie din ciorba asta, fierbinte în draci, cu carnea stropită cu mujdei, alături. Și, în mod excepțional, cu o tărie, în loc de Coca Cola...  

Nu! unirii cu Moldova

Vizita lui Nuland la București, dar mai ales întrebarea pe care i-a pus-o președintele RFG, Joachim Gauck, ambasadorului moldovean, după primirea scrisorilor de aderare, au declanșat un soi de frenezie a ”unirii cu Moldova”, cele două evenimente(până la urmă banale) fiind interpretate drept un soi de ”liber la unificare”.  Asta deși ele pot însemna orice, numai un acord pentru reunificarea României cu Republica Moldova, nu. 

Dar chiar dacă ar fi așa ceva, acesta este cel mai prost moment pentru reunificare. Washingtonul ar aproba procesul din cauza obsesiei sale anti-ruse, pentru că așa ar mai face un pas spre Est, spre Rusia, în efortul-absolut tembel și contra-productiv-de a o ”îndigui. Berlinul, la rândul său-și Bruxellesul, că atunci când zici Berlin, zici liderul UE-ar face uitat eșecul ”Parteneriatului Estic”, eșec sângeros în Ucraina, eșec costisitor în Georgia, și de-a dreptul catastrofal în Republica Moldova. 

Acceptând reunificarea României cu Republica Moldova SUA elimină total UE din gestionarea zonei de contact dintre Rusia și spațiul european. Acceptând unificarea României cu Republica Moldova Berlinul scapă de costurile prezenței sale în zonă, și se poate concentra asupra restructurării Uniunii Europene, una redusă la Europa Centrală și la cea Occidentală. Periferia estică va fi gestionată, politic și militar, de americani, și exploatată economic de nucleul dur al Uniunii, construit în jurul Germaniei, ca piață de desfacere și bazin de forță de muncă ieftină. 

Republica Moldova este un stat eșuat. Și eșecul nu i se datorează. Acolo s-au întâlnit prea multe interese, politicienii de la Chișinău au avut prea mulți stăpâni: americani, ruși, germani, europeni. Fiecare a încercat să ducă țara în direcția cerută de stăpânii lui. Ocupați cu asta, au uitat să mai gestioneze țara, să se ocupe și de problemele și nevoile moldovenilor. 

Cum ar putea gestiona România, la rândul ei un stat (aproape) eșuat, cu politicieni cu nimic deosebiți de cei de la Chișinău, slugi ale unora sau altora, Moldova, ca stat eșuat? Cu ce costuri? Cine le suportă? Un nou val de sărăcie nu va destabiliza România? Nimeni nu pare să facă aceste calcule. ”Să ne unim, și după aia mai vedem noi!”

O condiție esențială a reușitei unificării este existența unor relații excelente cu Moscova. Pentru că trebuie calmate temerile celor 38% dintre moldoveni, care sunt etnici ruși, sau sunt rusofoni. Ce facem, având la est un stat revizionist, Rusia, și la vest altul, Ungaria, ambele cu puternice minorități pe teritoriul României ”reîntregite” ? Nu vor fi folosiți ”secuii” sau ”mujicii” împotriva noastră? Secuii fac deja apel la cetățenii din Harghita și Covasna, să se  înroleze în ”armata secuiască”, pentru eliberarea pământului ”secuiesc”.  Vi se pare o glumă? Nu e! Și nu uitați: Ungaria este ”colega” noastră de ”lagăr” european, se presupune că respectăm aceleași reguli și avem  aceleași interese. Cu Rusia nu avem nici măcar un dialog civilizat.

Ungaria mizează pe destrămarea Uniunii Europene, și pe recompunerea Europei, prin renaștere meiului Austro-Ungar, lărgit acum și cu Polonia. Nu va ezita să-și dea mâna cu Rusia, care ar fi și ea avantajată de disoluția Uniunii Europene, pentru a-și aranja lucrurile în Estul Ucrainei, asta însemnând și securizarea alipirii  peninsulei Crimeea. 

Dacă vrem unirea, acum este cel mai prost moment. Vom plăti noi eșecurile celor mari , care s-au încăierat pentru controlul zonei. Unire ne-ar aduce și mai multe probleme de natură economică și socială, pentru că nimeni nu ne va ajuta să suportăm costurile. Nu mai vorbesc despre politic. Ce vor face partidele moldovene? Se vor topi în cele românești? Ce statut administrativ va avea fosta Republică Moldova? Vom fi o federație, și dacă da, cum va arăta ea? Vor fi guverne regionale? Ce statut va avea Găgăuzia? Dacă acel statut va fi confirmat și în sânul noii entități statale, cine îi va împiedica pe unguri să ceară și ei un statut identic? Ce se va întâmpla cu Transnistria, mai ales că nu doar Moscova stă cu ochii pe ea, ci și Kievul? Ce se va întâmpla cu apartenența noastră la UE, după reunificare? Asta este una dintre marile probleme, pe care o ocolim cu încăpățânare.  

Așa, să dai din gură, e simplu. Dar mai departe? Unde e proiectul de unificare, ăla concret, care să răspundă acestor întrebări, și multor altora, care nu sunt puse aici? Cine-l va face? Ce legitimitate ar avea el? 

Deocamdată să ne vedem fiecare de ale lui. Moldovenii trebuie să-și rezolve singuri problemele, plecând de la interesele lor, n de la interesele altora. Românii, la rândul lor, au un morman de probleme de rezolvat. Da, putem să-i ajutăm pe moldoveni. Economic, social, avocatul lor în fața liderilor UE. Dar amestecul nostru în politica de la Chișinău s-a dovedit un eșec. Dacă ne-am abține ar fi mult mai bine. Pentru toți. 

Unirea cu Moldova nu este pe agenda publică. De fapt, de aici trebuie să plecăm în orice analiză. Sună dur, dar altele sunt nevoile românilor. Unirea nu le aduce nimic, în afară de noi probleme. Să ne rezolvăm problemele noastre. Și să îi ajutăm pe moldoveni să profite de pe urma asocierii la UE, să insistăm pentru reluarea procesului de extindere a UE, pentru aderarea Moldovei și, nu în ultimul rând, să ne normalizăm relațiile și cu Moscova, și cu Budapesta. Dacă reușim să facem aceste lucruri va fi deja o mare victorie. Unirea cu Moldova nu va fi posibilă decât în momentul în care Moldova va fi membru al UE.    

Bolile copilăriei mele

        Se pare că n-am fost un copil tocmai sănătos. Fizic, vreau să zic. Că zdravăn la cap este încă de discutat. Am început călătoria pe acest pământ împreună cu un icter. Cică ar fi o chestie obișnuită printre puradei, în primele zile de viață. Cert este că taică-meu, venit de pe cele coclauri, după câteva zile de la naștere, a găsit un marțian, nu verde, ci galben. Bine și așa.

        Maică-mea a stat în ultima lună de sarcină în spital. Venea acasă doar duminica. N-a fost tocmai plăcut, nici pentru ea, nici pentru familie. După naștere, a stat mai mult în spital, de data asta cu mine. Pe moașa cu care născuse o cunoștea de ceva vreme. Era o femeie în vârstă, și atașată de paciente. Ea s-a oferit s-o ajute pe maică-mea, să învețe cum să aibă grijă de puradel, să-l îmbăieze, să-l împacheteze, mă rog, tot tacâmul. Doar că, problemă. Acasă era soacră-sa, mama Seana, o tipă mică și a dracului, care făcea de toate acasă, la Țuțulești: era și moașă, și bucătăreasă la nunți, botezuri și înmormântări, țesea covoare. Și pilea. Adică le mai trăgea la măsea. Bine. Lucru bine făcut, ce mai.

        Când a auzit-o taică-meu pe maică-mea că vine asistenta de la spital s-o ajute cu baia puradelului, s-a făcut foc și pară! Nici vorbă de așa ceva! Cum s-o jignească el pe mă-sa, aducând pe altcineva să îngrijească de fiu-său? Pa, și s-auzim de bine!

        Se pregătește deci băița puradelului. Maică-mea, care făcuse o infecție în spital, avea temperatură. Bunică-mea, care avea chef de băut, o comisese: era pilită. Și n-a simțit cât era de caldă apa din copaie. Încearcă și maică-mea apa, cu cotul. Ce să simtă, ea având temperatură? Puradelul e scufundat în apă, și se pune pe urlat. E scos, dar a stat suficient, cât să se fi opărit bine. A doua zi era tot numai bășici. Își va petrece următoarele trei săptămâni nu în scutece, ci ”mumificat” în tifon, uns cu toate alifiile. Nasol! Noroc că taică-meu a fost trimis de șefii lui ”pe teren”, maică-mea a trimis-o acasă pe soacră-sa, iar hățurile au fost luate de prietenii lui, medicii, care trimiteau acasă asistente, de două ori pe zi, să mă ”îmbălsămeze”, iar maică-mi să-i facă antibiotice. Într-un sfârșit ne-au pus pe amândoi pe linia de plutire.

        Și eu, și frate-meu, am fost niște schelete umblătoare, cât am fost mici. Priveai prin noi, de slabi ce eram! Sigur, erau vremuri nu tocmai bune, mâncarea era pe cartelă, lipseau multe din alimentație. După război se încetățenise practica tratamentului cu ulei de pește, o oribilitate! Apoi s-a ajuns la calciu injectabil, dacă îmi aduc eu bine minte. Nu mai știu dacă era importat, sau era făcut aici. Dar sigur era Sandoz, țin minte și acum cutiile. Care se administra împreună cu Sterogyl-se puneau picături pe un cub de zahăr-care fixa calciul.

        Cel care avea grijă de noi, cu tratamentul ăsta, era doctorul Știrbu, orelist, un tip nemaipomenit. Care avea doi copii, un băiat, de vârsta lui Dan, fratele meu, și o fată(care este, la rândul ei, medic) de vârsta mea. În fotografie suntem toți patru, cu o trotinetă, în curtea casei doctorului, din Pitești. Cred că e trotineta pe care o primise frate-meu, recompensă pentru amigdalele scoase de același doctor Știrbu.

Ai mei au regretat amarnic faptul că și-au ținut promisiunea. Viața lor, și celorlalți-locuiam încă la comun, în casa de peste drum de biserica Sf. Nicolae, și la etaj, unde locuiam, spre curtea interioară, era un soi de galerie, un coridor deschis către curte- a devenit un mic infern, cu nebunul care se plimba cu trotineta în casă și pe coridor. Cu atât mai mult cu cât, neavând bucătării, toți găteau pe coridorul ăla, pe lămpi cu gaz. Și tot acolo erau răcitoarele, un soi de dulapuri, căptușite cu tablă, în care puneau gheață. Venea un tip, cu un șorț de piele, care se prelungea peste umăr, ca o protecție, și aducea un bloc de gheață, pe are îl ținea cu o gheară metalică. Eram la pândă, și furam repede câteva bucăți de greață, cu care răceam limonada cumpărată de la Aprozarul de la parterul clădirii.

Frate-meu a făcut cunoștință cu talentele de chirurg ale doctorului Știrbu înaintea mea, cu ocazia operației de amigdale. Credeam că-l fentez. N-a fost să fie. Peste vreo doi ani, am făcut o sinuzită severă. Cred că de săniuș mi s-a tras: stăteam cât e ziua de lungă în zăpadă, pe derdelușul din spatele blocului(între timp ne mutasem), derdeluș care se termina în poarta școlii la care învățam, Generală 1, școală unde a învățat și președintele Constantinescu.

A urmat o perioadă în care poponețul s-a fost poligon de tir pentru vecina noastră, asistentă la spitalul unde lucra doctorul Știrbu. În ciuda tratamentului cu antibiotice, nimic. Drept pentru care verdictul doctorului a căzut ca o ghilotină: ”Puncție, flăcău! Altceva n-am ce să-ți fac!”

Nu prea știam eu ce urma, dar aveam bănuiala că nu avea cum fi ceva de bine. Prea suna aiurea cuvântul ăla, puncție. Vine și ziua fatidică a primei puncții. Vor mai urma și altele, la fel de neplăcute, dar știam deja la ce să mă aștept. Cu maică-mea alături, pe coridorul foarte înalt, și foarte întunecat, pe care lumina anemică a unui bec minuscul îl făcea și mai sinistru, mergeam spre locul execuției, cabinetul doctorului Știrbu. Intrăm. Sunt invitat pe scaunul ăla, cu nimic deosebit de scaunul frizerului, iar doctorul, acum un ciclop, cu oglinda cu fantă în dreptul ochiului, apucă un depărtător, mi-l vâră într-o nară, după care introduce o sârmă lungă, cu un șomoiog de vată la capăt. Era anestezia. În câteva secunde mă transformase într-o mică morsă, cu colți de sârmă, și cu inima cât un purece.

Doctorul și maică-mea flecăreau liniștiți, așteptând să-și facă efectul anestezia. Asistenta, ca să-mi facă viața și mai palpitantă, pregătea uneltele de tortură: un ac uriaș, și o seringă supradimensionată, bună pentru elefanți. Vine și momentul procedurii. Drept pentru care doctorul, cu aerul cel mai firesc din lume, pune mâna pe ac, și-l înfige în os, să-l perforeze. Ceea ce se întâmplă, cu un zgomot pe care nu-l pot uita nici acum, când aud cuvântul ”sinuzită”.

Maică-mea amuțește, se ridică, iese scurt din cabinet, și leșină pe scaunele de la ușă, lângă pacienții care-și așteptau rândul la supliciu. Sadicul continuă liniștit ce avea de făcut: cuplează seringa aia monstruoasă la ac, și trimite spre sinusurile mele un lichid oribil, și ca miros, și ca gust. Ser fiziologic cu nu mai știu ce. După ce spală bine puroiul dintr-un sinus, apucă alt ac, aud același zgomot de os frânt, urmează spălătura, și gata. Sunt trimis la plimbare, cu indicația să mai vin pe la el, să ne distrăm cu o nouă puncție. Ceea ce am și făcut. Că nu aveam încotro. Am recuperat-o pe maică-mea de pe hol, își revenise din scurtul leșin, și am pornit spre casă. Care nu era foarte departe de spital. În drum, ne-am oprit la cofetărie, să ne întremăm cu o înghețată.

Dar problemele mele de sănătate nu s-au terminat aici. Cea mai gravă urma: melena. Ieșeam sânge digerat. Și nimeni nu știa de ce. Peste drum de blocul nostru era cabinetul unui medic. Radiolog. La care mergea des taică-meu, care avusese TBC, și trebuia să facă periodic control radiologic. Nițescu, medicul, era un tip ciudat, din specia celor care dau ei bani pacienților. Mereu la zi cu noutățile, curios, citea mult. Cabinetul era, dacă îmi aduc bine aminte, privat. În anii 60. Nu mă întrebați cum reușise să-l păstreze, că nu știu.

Mi-a făcut și el niște analize, radiografii cu bariu. A fost onest: le-a spus alor mei că trebuie să mă ducă la București, să mă vadă unul dintre cei mai buni pediatri, cred că Miron îl chema, profesor la Medicină. Profesorul, evreu, un om extraordinar. După ce s-a dumirit ce și cum, mi-a făcut un regim strict. Și, din două în două săptămâni mergeam la el, la control. Drumul până la București și înapoi nu era tocmai ieftin, iar ai mei nu se scăldau în bani. Dimpotrivă. Doctorul Nițescu le-a dat bani, sau i-a împrumutat, nu o dată. Pentru mine regimul ăla alimentar a fost cu adevărat un chin. Mai ales când restul trupei mânca ”bunătăți”, adică mâncare care arăta, mirosea și avea gust de mâncare! După vreun an de chin, am reușit să scap. Din câte mi-au spus ai mei, am trecut pe lângă doamna cu coasa. Fără glumă...

Le port recunoștință doctorilor care, într-un moment sau altul al copilăriei mele, m-au ajutat. Cu ceea știau ei, că medicamente și tehnologie, mai puțin. Asta a fost un avantaj. Erau mai apropiați de pacient, nu mizau atât pe tehnologie, ca azi. De fapt, multe dintre problemele sistemului medical vin din ruperea legăturii dintre medic și pacient, din lipsa comunicării. Medicina devine tot mai mult o industrie. Ceea ce, până la urmă, e rău și pentru medic, și pentru pacient.