Criză mare, monşer!

După criza subprime, este aproape sigur că americanii se vor confrunta cu o alta: criza datoriilor neplătite de pe cărţile de credit, care se pare că au ajuns pe la vreo mie de miliarde de dolari! Şi este foarte probabil să aflăm că se repetă scenariul din cazul subprime: datoriile americanilor pe cărţile de credit au fost "feliate", iar feliile vândute diverselor bănci şi fonduri închise de investiţii, aflate în căutare de profituri mari pe termen scurt.

Indubitabil, în ORICE economie, consumul, public şi privat, este un motor extrem de puternic al creşterii economice. Şi aici se află, în opinia mea, explicaţia faptului că Bursele scad dramatic, după vreo două zile de relative creşteri: investitorii se tem că va urma o gravă criză a creditului, care să ducă la reducerea bruscă a consumului.

Faptul că statele au admis să injecteze bani publici pentru recapitalizarea băncilor nu înseamnă că accesul la credit va mai fi atât de uşor ca până acum. Deşi nu de bani vor duce lipsă băncile: în astfel de perioade, comportamentul gospodăriilor este unul preventiv, care se traduce prin amânarea consumului şi creşterea economisirii. Cea mai bună dovadă că aşa funcţionează lucrurile îl reprezintă acţiunea de relansare a consumului, din vară, din SUA, când statul american a oferit unor largi categorii de cetăţeni un credit de impozit, un cec a cărui valoare mergea de la 600 la 1200 de dolari. Acum, când s-a tras linie, s-a văzut că acţiunea, care a costat 100 de miliarde de dolari, a fost un eşec, peste 80% din această sumă fiind economisite, nu cheltuite.

Este foarte probabil că repetarea acestui scenariu nu are cum duce la alte rezultate, deşi McCain se gândeşte să-l folosească. Paradoxal, acum se pune întrebarea: cum relansăm consumul, pentru a nu gripa sistemul economiei reale? Spun paradoxal, pentru că acum toată lumea condamnă abuzul de consum, ca motor al creşterii economice.

Şi mai ales, despre ce consum vorbim? Consumul gospodăriilor este dependent de venituri, care în Occidentul dezvoltat au scăzut semnificativ în ultimii 20-30 de ani, şi, cum am mai arătat, puterea lor de cumpărare a fost menţinută prin apelul la credite. Acum acest lucru nu se mai poate. Ca atare, se va intensifica presiunea pentru mărirea veniturilor din muncă, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, o mai echitabilă împărţire a profitului între capital şi muncă. Inevitabil, se vor face presiuni şi pentru reducerea dumpingului fiscal şi social pe care îl practică unele state, precum România, prin cota unică de impozitare, care accentuează polarizarea socială.

Consumul public, la rândul lui, va fi şi el afectat de criză, câtă vreme, cu mici excepţii, bugetele tuturor ţărilor dezvoltate sunt deficitare. În SUA mărirea deficitului bugetar nu poate fi o problemă, dar banii se duc acum în gaura neagră a războiului "anti-terorist". În Europa creşterea deficitului bugetar este practic imposibilă, mai ales în zona euro şi în ţările membre ale UE, unde el este limitat la 3% din PIB. Mulţi au văzut în această condiţie, din cele cinci ale "criteriilor de la Maastrich", principala explicaţie a faptului că în UE media creşterii economice este la jumătatea celei americane.

Dacă europenilor mărirea deficitului le este, practic, interzisă pentru a-şi putea relansa creşterea economică prin finanţarea de noi proiecte de investiţii publice în infrastructuri, atunci cum pot acţiona, pentru că nici parteneriatele public-privat nu au cum găsi surse de finanţare în condiţii acceptabile?

Rămân banii fondurilor suverane ale Chinei, pe de o parte, şi ale ţărilor exportatoare de petrol din Golful Persic şi din Rusia. Numai că şi aceste ţări au probleme: excedentul comercial al Chinei va scădea, inevitabil, odată cu scăderea cererii pe pieţele americană şi europeană, în special, iar încasările din petrol se vor plafona. Nimeni nu credea serios că petrolul va rămâne la nivelul atins la jumătatea lunii iulie, de aproape 150 de dolari pe baril. Este foarte probabil că preţul se va stabiliza undeva în intervalul 60-90 de dolari barilul, funcţie şi de conjunctura economică.

Vor investi aceste ţări cu mari surplusuri de balanţă în economiile americană şi occidentală, şi dacă da, în ce condiţii? De aceşti bani depinde, până la urmă, relansarea consumului, în sens larg.

Abia acum descoperim cât de interdependentă a devenit lumea după căderea Zidului Berlinului şi cât de periculoasă poate fi piaţa, lăsată de capul ei. Nu cred că soluţia propusă de Nicolas Sarkozy, aceea de a crea un guvern economic mondial, va fi acceptată, dar aceasta este prima criză cu adevărat globală, şi nu poate fi gestionată dacă nu sunt antrenaţi în gestionarea ei TOŢI actorii semnificativi.

Ce va fi în România? Criză mare, monşer!

Parazitism tabloidal

Pe vremea când lucram la Jurnalul Naţional, ne-a convocat Voiculescu la o şedinţă la sediul GRIVCO, să vedem cum poate evolua ziarul. Am prezentat un proiect nu cu mult diferit de ceea ce are acum ziarul, ca rubricaţie şi suplimente, minus partea de multimedia(eram prin 97, deci nu se punea problema!). Mai toţi au strâmbat din nas la auzul proiectului meu. Cineva, nu spun cine, că oricum nu contează, se bătea cu gogeamitea cărămida în piept că face el din JN "The Sun" ul României. N-a făcut! Şi bine a făcut că n-a făcut, pentru că a ieşit până al urmă un ziar onest, solid, scris bine, care a rătăcit totuşi o vreme pe cărările tabloidizării.

Am pus o singură întrebare atunci: "Avem noi atâtea "vedete" câte sunt în Marea Britanie, încât să umplem cu scandaluri toate cele 24 de pagini(format mic, dacă mai ţineţi minte!) şi atâţia avocaţi să ieşim neşifonaţi din scandaluri?" Recunosc, la faza cu avocaţii m-am înşelat! În România plăteşti să apari pe prima pagină a tabloidelor, nu să te judeci cu ele!

La capitolul vedete nu m-am înşelat însă! Secetă mare! Noroc cu cele câteva paparude omniprezente, gen Simona Senzual, care vând nimicuri din viaţa lor privată, din care tabloidele fac subiecte zguduitoare!

Nu mi s-a pus pata pe nimeni, nu mă intereseză bârfele şi nici cine cu cine şi-o pune. Dar să acorzi mai multă atenţie coarnelor lui Elan, care i-au crescut mai devreme decât le era sorocul, de vină fiind un Otil instrument al plăcerii, folosit fără moderaţie de nevasta din dotare, decât crizei financiare şi consecinţelor ei, să ignori cu superbie discursul guvernatorului BNR, mi se pare deja prea mult!

Toate ziarele aşa-zise "de calitate" cunosc un declin accentuat al tirajelor şi al cititorilor. Numai tabloidele au cresct cu circa 75% anul trecut. La mai mare!

Toate tutele pe care le promovează tabloidele au ajuns modele pentru o generaţie lobotomizată electronic, şi culmea, chiar modele morale! Dau sfaturi, dau lecţii, sunt prezente pe toate canalele, nu mai ai loc de ele! Şi atunci, cum să nu te apuce amocul, cum l-a apucat pe Mircea Badea, când vezi ce scrie un cercopitec pe blogul său: că s-ar stabili în Austria, dar nu, aşa cum aţi crede, pentru că acolo e curăţenie, ordine, că statul funcţionează şi nu-şi umileşte cetăţenii, ci pentru că se poate urca la volan cu berea'n nas!

E plină România de VIPuri! Dar nu de Persoane Foarte Importante, ci de Persoane Foarte Ignorante! Care fac deliciul altor ignoranţi, numiţi abuziv jurnalişti, ce se hrănesc unii din mizeria celorlalţi. Parazitism tabloidal, varianta ruptă'n cur!

Şmenurile buldogului portocaliu

Vasile Blaga, supranumit şi buldogul portocaliu, e ca oaia din "Mioriţa" : de vreo câteva zile bune, gura nu-i mai tace. Pe la ce televiziune apucă, în direct sau la telefon, nu face decât să repete o întrebare: "s-a mai făcut ceva de un an de zile la contractul de securizare a frontierelor cu EADS?"

Am crezut să vrea să se lanseze cu tema asta în campania electorală. Ca fost ministru de interne, nu e rea ideea. Numai că, după scandalul de ieri şi după campania de presă dezlănţuită împotriva unui contract( să fim bine înţeleşi, ţinta nu este nici David, nici şeful IGP, ci contractul de dotare a Poliţiei cu autoutilitare), lucrurile încep să devină cu mult mai clare.

Miza sunt banii din contract. Probabil că la rectificarea bugetară din toamnă EADS aştepta ceva bani pe contractul de securizare. Nu i-a primit, cei de IGP având alte priorităţi, ca să nu mai vorbim despre scandalurile legate de licitaţii. Şi cum EADS e cine e, şi amărâtul ăla care cumpără Daciile Logan şi le echipează, un neica nimeni, multinaţionala are şi influenţa politică(Băsescu, ei da, cum se învârte roata! din duşman al contractului cu EADS, susţinător al lui, şi Blaga, dar sigur sunt şi alţii!) şi influenţă în mediile de informare, a generat acest scandal, pentru a pune mâna pe nişte bani de la statul român. Că e cam secetă prin alte părţi!

Şi uite aşa şmenurile buldogului portocaliu( Blaga fiind cel care a renegociat, la începutul anului 2005 contractul cu EADS, semnat de guvernarea Năstase) ajung politică de stat şi politicienii agenţi de vânzări la multinaţionale!

Ce e mai grav?

Ce e mai grav? Să spui public, cum a făcut Tăriceanu, ce gândeşte şeful statului în legătură cu relaţiile României cu Rusia, sau să gândeşti aşa cum gândeşte şi se exprimă Traian Băsescu despre relaţiile României cu Rusia?

Şi pentru cei care se grăbesc să-l atace pe Tăriceanu, pupinbăseşti în majoritatea lor, o întrebare: nu este clar ce s-a întâmplat în CSAT? Tăriceanu a fost acuzat de şeful statului de trădare, pentru că nu cumpără armament, să ne apărăm de Rusia, făcând astfel jocul duşmanului de la Răsărit.

Viitorul războiului

De la 1 ianuarie 2007 România are, cel puţin teoretic, o armată de profesionişti. Din acest punct de vedere, evenimentul cu cele mai mari implicaţii pentru viitorul naţiunii române nu îl reprezintă aderarea la un sistem de securitate colectivă, respectiv NATO, ci renunţarea la sistemul conscripţiei, cea mai importantă moştenire a Revoluţiei Franceze, cea care a făurit cu adevărat naţiunile moderne pe continent şi în lume. Marile armate formate din recruţi aparţinând tuturor claselor şi grupurilor sociale s-au înfruntat, începând cu primii ani ai secolului 19 pe câmpurile de luptă ale conflictelor epocii industriale, care au culminat cu cele două războaie mondiale din prima jumătate a secolului 20.

Războiul Rece, care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, a coincis cu o transformare de substanţă a naturii societăţilor lumii dezvoltate. Schimbările tehnologice care marchează trecerea spre societatea post-industrială nu aveau cum să nu se reflecte şi la nivelul corpului militar. Dacă războiul din Coreea a fost încă unul dus cu instrumentele şi tehnologiile lumii industriale, cu tacticile şi strategiile primului şi celui de-al doilea Război Mondial, războiul din Vietnam reprezintă un punct de cotitură. În acest război apar armele de înaltă tehnologie, de precizie, ghidate prin laser, în acest război automatizarea deciziei, culegerea de informaţii prin intermediul unei întregi pleiade de senzori, inclusiv a sateliţilor joacă un rol determinant.

Dar tot în acest război se prefigurează ceea ce astăzi numim războaie asimetrice, în care se înfruntă înalta tehnologie a unor armate formate din profesionişti cu determinarea şi fanatismul unor armate sau forţe insurgente dotate cu armamente de joasă tehnologie. În Vietnam cei care au învins nu au fost cei care au avut tehnologia cea mai înaltă, strategiile şi tacticile cele mai rafinate, ci aceia care au considerat că au o cauză pentru care să lupte şi pentru împlinirea căreia nici-o pierdere umană şi materială nu este prea mare. De acest adevăr s-au lovit nu doar americanii, ci şi sovieticii, în Afganistan de această dată, şi sunt pe cale să se lovească din nou atât ţările membre NATO, tot în Afganistan, şi americanii, alături de aliaţii lor, în Irak.

Pe de o parte, avem ceea ce putem numi „natura neschimbată a războiului”, adică sânge, lacrimi, suferinţă, violenţă, îndrăzneală, curaj, eroism sau laşitate. Pe de altă parte avem diversele forme pe care le îmbracă războaiele, determinate de diversele tactici şi de arta operaţională care guvernează forţele angajate în conflict, despre care am amintit deja când am vorbit de insurgenţă şi de războaie asimetrice. Dar cel mai important lucru îl reprezintă „natura conflictului”, cel mai înalt nivel strategic al cauzelor şi caracterului disputelor severe de natură politică, socială, economică şi militară în ansamblul sistemului internaţional. Conflictele internaţionale generează contextul războaielor, dar nu doar ele contează, ci şi alţi factori, mai puţin evidenţi la o primă analiză.

Aşa cum arată o serie de comentatori ai fenomenului militar, există o serie de confuzii între cele trei nivele: natura războiului, formele pe care le poate îmbrăca acesta şi natura conflictului, ca întreg. De fapt, primele două sunt determinate acum în mod esenţial de evoluţia celei a treia, pentru că doar contextul strategic, în sens larg, defineşte atât caracterul conflictului, cât şi felul în care este condus şi se desfăşoară în teatru de război.

Profesorul Michael J. Mazarr de la U.S. National War College exemplifică aceste legături plecând de la cinci afirmaţii pe care consideră adevărate. Prima, războiul între state de dimensiuni mari şi mijlocii este de domeniul trecutului. A doua, multe dintre statele mari şi mijlocii se vor concentra tot mai mult, într-o epocă dominată de consumerism, asupra problemelor lor interne şi se vor dovedi tot mai izolaţioniste. A treia, numărul statelor cu adevărat „lăsate de izbelişte” ca urmare a accentuării proceselor însoţitoare ale globalizării va fi nesemnificativ de mic. A patra, statele sunt competitori economici vicioşi. A cincea, capabilităţile de război informaţional proliferează rapid.

Dacă aceste cinci afirmaţii reflectă cu acurateţe viitorul conflictului, atunci o teorie a războiului centrată pe insurgenţă şi contra-insurgenţă nu poate să mai aibă prea mult sens. O teorie care să se refere la un „cyberwar” din motive economice ar face acest scenariu mai plauzibil. În acest fel ilustrează Mazarr legătura între „natura conflictului” pe de o parte – contextul politic şi motivele pentru un violent sau cvasi-violent conflict în sistemul internaţional – şi caracterul războiului şi la bătăliei, pe de altă parte. Noi vorbim cel mai adesea despre noi instrumente ale conflictului: cyberwar, război informaţional, operaţiuni în reţea - network centric operations – fără să acordăm prea mare atenţie conţinutului real al acestor noţiuni.

Să ne explicăm. Nu am adus în discuţie aceste lucruri, extrem de abstracte pentru cei mai mulţi dintre noi, cei care nu avem de-aface cu corpul militar şi problemele de securitate naţională, dacă evenimentele din ultima perioadă, inclusiv scandalurile legate de felul în care se fac achiziţiile Armatei nu ne obligau să ne întrebăm ce conţinut are, de fapt, reforma corpului militar şi, mai ales, pentru ce fel de războaie pregătim Armata?

Dacă citim puţinele materiale puse la dispoziţia publicului de MApN, nu putem să nu observăm că gândirea noastră militară actuală este puternic, dacă nu exclusiv dominată de gândirea americană în domeniu. Nici măcar nu ne mai ostenim prea mult s-o „aclimatizăm”, s-o adaptăm la nevoile şi resursele noastre.

Dar şi aşa, dacă viitorul războiului va înceta să fie, aşa cum sugerează strategii americani, unul liniar, care să presupună înfruntarea unor mase mari de combatanţi, devenind unul ne-liniar, celular, dispersat – un război al reţelei împotriva reţelei, în care o dronă fără pilot lansează o rachetă împotriva unui radar într-o locaţie, în timp ce un hacker conduce un război informatic pe scară largă, iar forţele speciale elimină un lider rebel în alt colţ al lumii – poate România să conceapă şi să susţină un astfel de tip de conflict? Şi dacă da, face acum cele mai inteligente investiţii în viitorul corpului militar şi în securitatea ei? Iar nu în ultimul rând se pune întrebarea: cine învinge într-un astfel de război al viitorului.

Nu este foarte clar care ne sunt adversarii în viitor. Este adevărat că, membri ai NATO fiind, duşmanii prietenilor noştri sunt şi duşmanii noştri, dar până la un punct, şi anume până în momentul în care interesele noastre sunt puse în discuţie de actele prietenilor noştri. Nu este o simplă ipoteză. România are experienţa apartenenţei la Tratatul de la Varşovia, care, la un moment dat a încercat să treacă dincolo de misiunile stipulate în Tratatul constitutiv şi să-şi depăşească aria de acţiune, prin admiterea Vietnamului, într-un moment tensionat în relaţiile internaţionale. Atunci am exercitat dreptul nostru de veto. Vom face acelaşi lucru dacă NATO se va extinde dincolo de nişte limite raţionale şi-şi va asuma misiuni de „jandarm mondial”? Am aflat deja ce poate să însemne depăşirea ariei de influenţă a NATO în august, cu ocazia conflictului ruso-georgian.

Nu am văzut în ce fel se reflectă în structura de forţe şi în achiziţiile de tehnică de luptă concluziile care derivă din experienţa conflictelor din fosta Iugoslavie, din Irak şi din Afganistan, dar şi din aşa-zisul „război împotriva terorismului”. Ne îndoim că vom purta războaie asimetrice cu fregate şi submarine, spre exemplu.

Implicarea noastră crescută în teatre de luptă aflate departe de teritoriul naţional a scos la lumină o serie de slăbiciuni ale sistemelor de arme, ale sistemelor de transport şi de comunicaţii, ale echipării şi aprovizionării soldaţilor din teatrele de operaţii. Sunt probleme care au o lungă tradiţie în Armata Română. Aşa a fost şi în primul război mondial, şi în cel de-al doilea. De asemenea, odată cu aceste probleme au ieşit la suprafaţă mari afaceri de corupţie, programe de înzestrare care au ca drept unică motivaţie comisionul pentru cei care au decis cheltuirea banului public.

Ne întrebăm de ce a trebuit să modernizăm peste 100 de avioane MIG 21, cheltuind peste 500 de milioane de dolari, când avem nevoie de doar 48 de avioane, dintre care 24 MIG 29 existau şi puteau fi aduse la zi cu o cincime din preţul programului Lancer? Şi afacerile de corupţie sunt doar la început. Miza o reprezintă achiziţii de tehnică de luptă şi de echipamente diverse de peste 10 miliarde de euro în următorii ani. Ne sperie gândul la ce se poate întâmpla la achiziţia noilor avioane de luptă!

Ne stârnesc dubii şi prevederile ca în structura de forţe, la cinci militari să existe angajat un civil. Deşi se spune că armata nu face politică, ultimii doi ani ne-au demonstrat fix contrariul! Politizarea ministerului şi a structurilor sale se desfăşoară în forţă, iar pe culoarele lui se vorbeşte de re-întoarcerea politrucilor. Concluzionând, pentru Armata Română un singur lucru este clar: afacerile pentru comision au un viitor luminos în faţă. Cât despre viitorul războiului, cui îi pasă?

Ziua suspendărilor sau bătălia pe ciolan

Scriam la postarea anterioară că este o problemă de "când" va ieşi Traian Băsescu la atac în campania electorală, nu "dacă" va ieşi. Ei bine, atacul a venit mai repede decât mă aşteptam, într-un mod dramatic, prin suspendarea şedinţei de CSAT de azi(care a fost premeditată până la ultimul amănunt!)şi din punct de vedere al imaginii Guvernului, este devastator. A acuzat întregul Guvern de corupţie, manipulând în stilul lui realitatea unor contracte încheiate recent de Inspectoratul General al Poliţiei.

De mâine, alţi membri ai cabinetului Tăriceanu vor trece pe la DNA, un DNA sesizat de Băsescu. Mă îndoiesc că ţuluşii Iubitului Conducător vor găsi ceva, pentru că nici miniştrii nu sunt tâmpiţi să facă şmenuri la sfârşit de mandat şi în campanie electorală, când toate reflectoarele sunt pe ei. Dar, cum spuneam, aici impresia contează.

Mai e ceva: probabil că la asta a contribuit şi faptul nişte băieţi de pe piaţa auto, cu conexiuni la Cotroceni, şi portocalii de felul lor, care au pierdut la licitaţie, s-au dus la preşedinte cu jalba în proţap. Şi cu promisiunea unor contribuţii la campania electorală a PD-L.

A venit şi replica lui Tăriceanu, care vorbeşte de un joc politicianist al lui Băsescu. Mare surpriză! Numai că şi contra-atacul lui e năucitor: dă din casă, dezvăluind faptul că în şedinţă, Băsescu l-a acuzat că, prin Bugetul de achiziţii pentru echipamente militare, insuficient, face jocul ruşilor! Ceea ce mă face să cred că la Cotroceni paranoia este în floare!

Iar David, ministrul de interne, spune că el a sesizat DNA în legătură cu acest contract de dotare, după ce a ordonat un control în legătură cu achiziţiile! Îmbârligă-i, Drace!

Drole de politique

După invadarea Poloniei de către germani(urmaţi de sovietici), în septembrie 1939, a urmat o perioadă bizară, cunoscută sub numele "drole de guerre", care va lua sfârşit la 10 mai 1940, odată cu invadarea Belgiei, Olandei şi Luxemburgului. În această perioadă au avut loc tot felul de negocieri subterane, Hitler încercând să ajungă, în condiţiile impuse de el, la un aranjament de pace cu Franţa şi Marea Britanie.

Cam pe aici se află şi politica românească în acest moment. Toate partidele s-au vârât în tranşee, şi aşteaptă. Ce, nu se ştie. Din când în când mai au loc mici frecuşuri, cum este acesta, cu salariile şefilor din Agenţiile guvernamentale, sau se mai dezgroapă câte un mort-doi, se mai împart ceva funcţii publice(într-o frăţie de nedescris, că e vorba de mălai mult, chiar şi după ce se va mai tăia din caşcaval, deşi văd că şedinţa de Guvern dedicată operaţiei tocmai a fost suspendată). Nimic spectaculos, nici măcar recenta întâlnire dintre Băsescu şi Tăriceanu. Nu mai vorbim despre sondajele de opinie, care, deşi văd că nu prea mai stârnesc reacţii de respingere, în loc să facă lumină, cât de cât, în ceaţa pre-electorală, mai mult zăpăcesc.

Ceea ce mi se pare şi mai semnificativ în această "drole de politique" este faptul că nici până acum partidele nu ştiu cu cine vor defila în campania electorală, şi încearcă să mai pescuiască prin showbiz ceva vedete dispuse să facă figuraţie în Parlament. Se formează tot felul de perechi bizare, fiecare aşteaptă să vadă unde candidează greii celorlalţi, pentru a-şi proteza de un insucces dureros liderii proprii, cu mare impact simbolic. Să fii premier şi să te baţi cu un specialist în sexul aflat la limita dintre anormal şi clinic nu e chiar de glorie, iar dacă în ecuaţie intră şi un distins producător de parizer, apoi s-a dus dracului imaginea de european cu papion!

Se tot vorbeşte în ultima vreme de posibilitatea amânării alegerilor din noiembrie în martie 2009. Se vorbeşte şi de revenirea la votul pe listă, ceea ce, să fim oneşti, ar aranja pe toată lumea, şi ar avantaja pe cei din PD-L, dându-le şansa formării guvernului, cu voturile unui PNL şi PNG, capabile, în cazul votului pe liste, să intre în Parlament. Că după aia, cum s-a văzut, se paote guverna şi cu o majoritate parlamentară de 20%(sic!).

Ce va fi, vom vedea. Cine va declanşa ofensiva, ştim: Traian Băsescu. Faptul că acum tace nu înseamnă absolut nimic. Este doar o tăcere tactică, necesară pentru a crea condiţiile unei negocieri cu PNL, pentru a vedea în ce măsură este posibilă refacerea, într-o formă sau alta, a Alianţei D.A. Cred că un nou moment lacrimogen, în urma căruia Stolojan să spună "pa!" candidaturii sale la postul de premier, este pe drum, dacă ăsta ar fi preţul necesar revenirii partidului său la guvernare, după alegeri.

Asta e: drole de politique!

Libertatea de a trage cu puşca

"Cotidianul" a introdus nu de mult un sistem draconic de moderare a comentariilor, care a redus foarte mult din numărul lor. Dacă citeşti modul de folosire, te podideşre plânsul. Câtă morală, câtă deontologie! Ia vedeţi: "Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli: 1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste 2. Să se refere doar la articolul la care postează 3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor ."

E drept, nu este meţionată nicăieri printre condiţii abţinerea de la incitarea la asasinarea unor lideri politici. Asta explică de ce au fost aprobate comentariile la acest articol:

"totolino 13-Oct-2008 15:21 LUNETISTUL - rezolvarea problemelor daca as fi eu un bogat al acestei tari...si as avea si constiinta, dorinta de dreptate...as angaja cu norma intreaga (neaparat)...un LUNETIST...sau mai multi...!!!si ar avea ceva de lucru...si s-ar scuti si multi din banii aruncati in vant...pe procese/anchete/etc...care stim cu totii cum se termina...:(dar asta nu se intampla pentru ca...cine a vazut roman cu multi bani si constiinta, dorinta de dreptate etc...?!? "

msftnotok 13-Oct-2008 17:53 Bingo! @totlinoIntr-adevar, se pare ca asta e cam singura solutie pentru jigodiile astea. La mai multe boabe de 7.62 bine plasate."

Asta e presa română: o cloacă!

Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru economie

Iată o veste bună într-un morman de catastrofe economice: Paul Krugman, pe care îl admir şi îl citesc de cel puţin un deceniu, de când am avut acces la Internet, a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru economie. De altminteri, titlul blogului meu este inspirat de ultima sa carte, "Conştiinţa unui liberal", pe care, graţie prietenilor mei Horia şi Andre, care mi-au trimis-o de la Bruxelles, o pot citi acum.

Paul Krugman merită pe deplin premiul. Este un om lucid, cu un spirit critic dezvoltat şi cu mult, mult, bun simţ. Şi da, în sensul dat de americani noţiunii, este un om de stânga. Felicitări!

"Hai, sictir cu toţi sărăntocii voştri!"

Ce să mai comentăm? Tâmpitul care dă titlul ăsta este Răzvan Vintilescu, şi sictirul este adresat ... colegilor săi de la Realitatea Tv(colegi, în sensul că sunt plătiţi de acelaşi Vântu, cu aceeaşi bani murdari), care tot toacă un caz de pensie de urmaş de trei lei. Pensia, nu subiectul!

Numai că ceea ce şochează cel mai mult în cazul prezentat de Realitatea Tv este altceva, nu nivelul pensiei: el a fost relatat jurnaliştilor de un consătean al femeii. Care în loc s-o ajute material, sau măcar să încerce să-i sensibilizeze pe cei de la Primărie şi de la Asistenţa Socială, a dat un telefon presei.

De ce n-ar fi făcut-o, până la urmă? Nu a început presa să se substituie politicului, să conducă România, să stabilească agenda publică? Iar dispreţul faţă de săraci continuă, pentru că noi nu suntem un popor, ci o adunătură de indivizi egoişti, pentru care nu există nimeni în afara lor. Şi pentru noi nu există nici valori etice sau morale, nici solidaritate, nici echitate socială, ci doar instinct de supravieţuire şi, pentru nu puţini, rapacitate, lăcomie şi egoism dus la extrem.

Capitalismul şi-a atins limitele?

Este întrebarea care frământă mintea tuturor: politicieni, afacerişti, universitari, oameni simpli, şocaţi de violenţa şi de posibilele consecinţe ale actualei crize financiare. Mulţi încearcă să se amăgească, spunând că, în fond, capitalismul a început şi a evoluat datorită crizelor, că, de fapt, orice criză deschide noi oportunităţi, după principiul: "orice nu te omoară, te întăreşte!"

Alţii, mai puţini până cu ceva vreme în urmă, acum din ce în ce mai mulţi, se îndoiesc de faptul că asistăm la o criză ca oricare alta, şi argumentează de ce capitalismul, aşa cum îl cunoaştem, şi-a atins limitele şi se pregăteşte să iasă din scenă.

O paranteză, pentru a înţelege mai bine de ce capitalismul se află la o răscruce. Ca orice sistem, viu sau artificial, pentru a fi eficient şi pentru a-şi îndeplini misiunea, el trebuie să se afle în echilibru. Ca să se schimbe, trebuie scos din situaţia de echilibru. Depinde cum îl scoţi din echilibru şi mai ales câtă energie consumi pentru a ajunge la noua situaţie de echilibru.

Problema trecerii de la o stare de echilibru la alta, la sisteme complexe, aşa cum este sistemul de producţie capitalist, nu este deloc simplă, şi există multe zone obscure în descrierea mecanismelor. Până acum s-a crezut că, în cazul capitalismului, există în sistem ceea ce se numesc stabilizatori automaţi, care detectează abaterea de la normă şi acţionează pentru revenirea la echilibru. Indiferent de faptul că este vorba de vechea stare de echilibru, sau despre una nouă. Aceşti stabilizatori automaţi, presupuşi a fi intrinseci sistemului, n-au funcţionat în absolut nici una dintre crizele majore care au punctat istoria capitalismului.

De la Marea Criză din 1929-1933 sistemul capitalist a primit şi un sistem artificial de stabilizare: reglementările şi intervenţia statului. Acest stabilizator artificial, un soi de pilot automat, a început să fie "dezmembrat", bloc de comandă cu bloc de comandă, după venirea lui Reagan la Casa Albă, sub pretextul că sistemul capitalist devenise prea rigid şi nu se adapta atât de uşor la realitate. De fapt, regulile statului, care evitau asumarea unor riscuri care nu puteau fi gestionate, limitau creşterea profitului.

Criza actuală scoate în evidenţă un aspect îngrijorător: sistemul capitalist , aşa cum este el acum, nu-şi mai poate găsi o situaţie de echilibru, oricare ar fi ea aceea, deşi consumă tot mai multă energie încercând să se echilibreze.

În ziarul "Le Monde" puteţi citi un interviu de excepţie cu profesorul Immanuel Wallerstein, autorul unei cărţi celebre despre capitalism, "Sistemul mondial modern". Cartea fusese tradusă la "Editura Meridiane", şi primele patru volume au apărut înainte de Marea Revoluţie Capitalistă din Decembrie. Ultimele două nu au mai apărut, un dobitoc considerând că autorul, profesor în SUA, altminteri, e prea comunist să mai merite publicat!

Am să dau doar două fragmente din interviu, care explică punctul său de vedere, ce nu este departe de convingerile mele, că sistemul se află într-un punct în care se joacă existenţa sa.

"Mais, aujourd'hui, ce moment du cycle conjoncturel coïncide avec, et par conséquent aggrave, une période de transition entre deux systèmes de longue durée. Je pense en effet que nous sommes entrés depuis trente ans dans la phase terminale du système capitaliste. Ce qui différencie fondamentalement cette phase de la succession ininterrompue des cycles conjoncturels antérieurs, c'est que le capitalisme ne parvient plus à "faire système", au sens où l'entend le physicien et chimiste Ilya Prigogine (1917-2003) : quand un système, biologique, chimique ou social, dévie trop et trop souvent de sa situation de stabilité, il ne parvient plus à retrouver l'équilibre, et l'on assiste alors à une bifurcation. La situation devient chaotique, incontrôlable pour les forces qui la dominaient jusqu'alors, et l'on voit émerger une lutte, non plus entre les tenants et les adversaires du système, mais entre tous les acteurs pour déterminer ce qui va le remplacer. Je réserve l'usage du mot "crise" à ce type de période. Eh bien, nous sommes en crise. Le capitalisme touche à sa fin."

"Nous sommes dans une période, assez rare, où la crise et l'impuissance des puissants laissent une place au libre arbitre de chacun : il existe aujourd'hui un laps de temps pendant lequel nous avons chacun la possibilité d'influencer l'avenir par notre action individuelle. Mais comme cet avenir sera la somme du nombre incalculable de ces actions, il est absolument impossible de prévoir quel modèle s'imposera finalement. Dans dix ans, on y verra peut-être plus clair ; dans trente ou quarante ans, un nouveau système aura émergé. Je crois qu'il est tout aussi possible de voir s'installer un système d'exploitation hélas encore plus violent que le capitalisme, que de voir au contraire se mettre en place un modèle plus égalitaire et redistributif."

PS:între timp am citit şi asta, din care citez: "Prăbuşirea sistemului capitalist construit pe hârtii, şi nu pe schimbul real al mărfurilor pe pieţe, este dovada crizei pe care o traversează Occidentul şi demonstrează că filosofia economică islamică rezistă...Sistemul occidental se prăbuşeşte iar noi avem o filosofie economică desvârşită, completată de forţa noastră spirituală." A se lua aminte!

Ce urmează după "colosal"?

Auzită acum câteva minute la jurnalul Realităţii Tv: "premierul Tăriceanu a dat ordin să fie verificate "averile colosale"(sic!) ale directorilor de la ANRE". Pardon? Bunuri şi bani în valoare de zeci de mii, hai, sute de mii de euro sunt "averi colosale"? Păi atunci ce în termeni ar descrie prostuţa aia de zise cele de mai sus averile lui Bill Gates sau Warren Buffet?

Un val dement de populism cuprinde România. Şi nu e deloc bine, mai ales în vremurile acestea incerte, când între relativa bunăstare şi sărăcie linia de demarcaţie este extrem de subţire.

Că în administraţia publică sau în politică sunt mulţi nesimţiţi nu mai e de mult o noutate. Că unele salarii din Agenţiile guvernamentale au sărit din scală, iarăşi nu-i o noutate. Dar de aici până la campanii de linşaj împotriva unor oameni care, până la proba contrarie, nici n-au furat banii ăia de-i luau drept leafă, nici nici n-au încălcat vreo lege, e deja prea mult.

Nu-mi plac campaniile de presă. În urma lor rămân prea multe victime colaterale, care nu au nicio vină. Şi printre aceste victime colaterale se află şi încrederea în virtuţile guvernării democratice. Iar Realitatea Tv s-a specializat în astfel de campanii mediatice murdare şi până la urmă inepte.

A nu se înţelege că sunt de acord cu modul în care unii au profitat de faptul că salariile lor nu sunt fixate prin lege şi au dat imama prin banul public. Dar revenirea salariilor lor la normal nu rezolvă nici măcar partea morală a problemei salarizării în sectorul public. Şi nici pe aceea a folosirii funcţiei publice pentru a recompensa clientela politică.

Din bălegarul ăsta urât mirositor al populismului nu putea lipsi Traian Boc. Acesta vrea să introducă în dezbaterea Parlamentului un proiect de Lege pentru eliminarea pensiilor parlamentarilor. Ceva mai greţos, ca motivaţie, mai rar: "Este timpul ca în primul rând clasa politică să dea dovadă de sacrificii înainte de a cere sacrificii din partea altora, din rândul poporului, acesta este semnalul politic pe care vrem să-l transmitem. Primul sacrificiu este să renunţe la privilegii, care încep cu pensiile parlamentarilor". Îl credeam, dacă îi cerea şi şefului lui, Traian Băsescu, să facă un sacrificiu şi să-şi doneze locuinţa din Mihăileanu unei familii evacuate din casele retrocedate. Aşa, să ne pupe undeva!

Şi dacă tot vorbeşte Boc de sacrificii, să propună revenirea la sistemul progresiv de impozitare, pe care portocalii lui l-au înlocuit cu cota unică, ca măcar aşa să se "sacrifice" bogaţii României pentru săracii ei. Că una e să cumperi în faţa camerelor de luat vederi un car de vreascuri pentru o bătrână amărâtă, şi alta să finanţezi pentru toţi cei ca ea un venit minim garantat.

Ceea ce face Boc este răspunsul tipic al celui incapabil să ofere soluţii. Dacă nu ştie cum să facă să ofere pensii decente celor care au nevoie de aşa ceva, mai bine le taie pensiile câtorva, pe principiul "să moară şi capra vecinului". "Le-am dat proştilor satisfacţia umilirii câtorva politicieni, acu' să tacă dracului din gură şi să nu mai ceară pensii mai mari! Şi dacă asta nu ajunge, strângem semnături pentru a desfiinţa Senatul! Cu asta chiar le-am potolit foamea, şi le ţine şi de cald!"

Şi apoi, unde era Boc atunci când guvernul Tăriceanu I a desfiinţat plafonul de salarizare a şefilor Agenţiilor guvernamentale, introdus de guvernul Năstase, care era acela al unui secretar de stat? Atunci era bine, că erau şi oamenii lor "recompensaţi". Acum e rău, că a înţărcat Bălaia!

Ce face Boc acum, făcea şi Ceauşescu în anii 80. Pentru că Ceauşescu a fost, ca şi Traian Băsescu, ca şi Boc, un lider populist, înainte de a fi comunist!

Aşadar, ce urmează după colosal?

Să facem totul, tovarăşi!

Sărmănuţă, ca rezultate, întâlnirea de ieri, de la Washington, a miniştrilor de finanţe din G-7, în care s-a convenit, ca pe vremea celui mai împuşcat dintre români, să se facă TOTUL!

Iată cele cinci puncte ale planului(sursa, HotNews):

1.Suntem de acord sa luam masuri decisive si sa ne folosim de toate mijloacele pe care le avem la dispozitie pentru a sustine institutiile financiare de o importanta sistemica si pentru a impiedica falimentul lor;

2. Ne luam angajamentul de a lua toate masurile necesare pentru deblocarea creditelor si a pietelor monetare astfel incat bancile si institutiile financiare sa aiba acces larg la lichiditati si capitaluri;

3. Vom face in asa fel incat bancile sa poata dispune de capitaluri in sume suficiente din sectorul public, ca si din cel privat, pentru a restabili increderea si a le permite sa continue sa imprumute populatiei si intreprinderilor.

4. Pledam in favoarea unor masuri care ar putea reda increderea deponentilor in securitatea economiilor lor, gratie unor garantii robuste si coerente din partea puterilor publice.

5. Vom face tot ceea ce este necesar pentru a debloca piata creditului ipotecar.

Sunt extrem de curios care va fi reacţia pieţelor la colecţia asta de platitudini şi de dorinţe pioase, de banalităţi şi de cuvinte goale, de îndemnuri moblizatoare. tare mă tem că scăderea indicilor bursieri va continua, că panica de pe pieţe se va accentua.

Dincolo de unitatea de faţadă, cele şapte naţiuni care au conceput şi aprobat această caricatură de plan nu au nici aceeaşi viziune asupra cauzelor şi consecinţelor, nici asupra soluţiilor necesare depăşirii actualei crize. Şi, mai presus de orice, nu au nici aceleaşi interese.

De ce? Simplu: sunt conştiente că această criză va da naştere unei noi ordini geo-politice, şi fiecare este interesată să iasă cât mai neşifonată din ea. A ieşi neşifonat însemnând în acest moment a avea cât mai multe resurse financiare la dispoziţie pentru a restructura aparatul productiv, dar mai ales pentru a menţine pacea socială!

Acum cel mai important lucru pentru toate ţările afectate de criză este menţinerea păcii sociale. Sigur, nu mai există pericolul comunismului, ca în anii 30 ai secolului trecut, când URSS oferea modelul alternativ. Dar sunt destule alte pericole, poate chiar mai mari decât comunismul, care ar putea genera grave mişcări sociale şi apariţia extremismului şi anarhiei.

Dacă această criză va fi gestionată corect de chinezi, ei vor ieşi întăriţi şi modelul lor economic se va impune drept alternativa legitimă la modelul capitalismului de tip american. Şi atunci se va pune în discuţie lidershipul lumii occidentale. Nu trebuie să ignorăm aceste lucruri. Aici nu se joacă doar soarta unor bănci sau firme de asigurări care au dus lăcomia şi iresponsabilitatea dincolo de orice limite. Se joacă soarta unei civilizaţii materiale şi spirituale. O civilizaţie care are peste un miliard de oameni, şi domină lumea de mai bine de un mileniu. Prăbuşirea ei nu este un eveniment care să treacă neobservat.

Or, din acest document "salvator" nu rezultă că s-ar înţelege miza crizei, şi nici că s-ar dori ca el, planul de salvare, să fie ceva mai mult decât o frecţie cu Diana la piciorul de lemn.

Comunismul s-a prăbuşit pentru că s-a transformat în dogmă. Acum, altă dogmă, cea a liberalismului economic fundamentalist, se pregăteşte, la rândul ei, să dea colţul. Ceea ce spunea Gorbaciov americanilor: "vă vom face o mare surpriză, vă vom lăsa fără duşman" abia acum începe să aibă sens. Rămas fără alternativă, liberalismul a căzut pradă exceselor, care au ajuns să-l facă la fel de odios în ochii oamenilor ca şi comunismul.

Criza este mai puţin una financiară, şi mai mult una de încredere a cetăţenilor în mâna invizibilă a pieţei. Care are, cum scriam nu de mult, disperată nevoie de un creier. Şi acel creier nu va fi, pentru că nu au cum, nici G-7, nici FMI, Banca Mondială sau OMC. Şi nici căutarea ţapilor ispăşitori nu foloseşte la nimic, fie că este vorba de Greenspan, fie că este vorba de stat şi de politicienii de stânga, cum crede Dragoş Paul Aligică în revista 22. Asta e! Deocamdată ne rămâne celebrul: "să facem totul, tovarăşi!"

PS: chestia aia cu efortul sisific de educare a publicului în legătură cu natura şi funcţionarea capitalismului este de tot hazul! Băiatul se pare că n-a prins lecţiile de socialism ştiinţific, de vreme ce visează la nişte lecţii de capitalism ştiinţific. Nu cred că ar vrea să audă comentariile "beneficiarilor"!

Apelul Iubitului Conducător

Traian Băsescu, în marea lui înţelepciune, a găsit explicaţia devalorizării monedei naţionale din ultimele zile: Competiţia dintre Guvern şi Parlament în materie de "pomeni electorale", pe principiul cine dă mai mult, declaraţiiel alarmiste ale membrilor Guvernului, care au trecut de la "duduie economia!", la "săriţi, convocaţi CSAT, se duce dracului economia!", şi reacţia sindicatelor, care au prins politicienii la înghesuială şi vor să facă Bugetul la buzunar.

Explicaţii pe cât de comice, pe atât de inepte. Care nu au nicio legătură cu economia reală. Sigur că ne puteam lipsi de escaladarea competiţiei promisiunilor electorale. Dar promisiunea, ca să-şi facă efectul, trebuie să fie aplicată. Şi e cale lungă până acolo! Acum, cu excepţia măririi anticipate a pensiilor, NICIO promisiune nu s-a materializat, deci NU avea cum produce efecte asupra economiei.

Sigur că Varujan Vosganian putea să nu-i dea satisfacţie lui Băsescu, şi prin declaraţiile sale panicoase, prin apelul la convocarea CSAT, să nu demonstreze că preşedintele a avut dreptate să afirme că e prost, etnia neavând a juca vreun rol în asta!

La fel de sigur e că reacţia sindicatelor este una oportunistă şi lipsită de fair-play, în primul rând faţă de colegii lor din educaţie. Dar să fim serioşi: nici ele nu cred că vor primi tot ceea ce solicită, mai ales că demersul lor este un şantaj în toată regula.

S-a supraestimat, şi nu tocmai inocent, importanţa declaraţiilor de genul celor făcute de politicieni şi de sindicate în ultima vreme, în stabilirea cursului economiei. Ele au importanţă doar în măsura în care unii le folosesc drept explicaţii pentru evoluţii speculative, rupte de economia reală. De fapt, aceste declaraţii fac bunăstarea speculatorilor pe termen scurt.

Dar să nu pomenească Traian Băsescu NIMIC despre adevăratele cauze ale deprecierii monedei naţionale? Despre dezechilibrele de cont curent? Despre consecinţele liberalizării premature a contului de capital? Despre riscul pe care îl reprezintă menţinerea unei dobânzi directoare atât de mari, care a atras mulţi bani pe piaţă, din fonduri speculative, care au apreciat moneda românească mai mult decât o permit performanţele reale ale economiei?

"În aceste conditii, mentinerea unor dobanzi ridicate ar putea atrage in momentul liberalizarii si fonduri speculative masive, considerate periculoase acum pentru Romania. "Este mult mai rezonabil ca pasul liberalizarii contului de capital sa fie decis intr-un moment in care dobanzile se situeaza la un nivel mai scazut, nu cand sunt foarte ridicate, cum este cazul in prezent", sustine profesorul de economie Daniel Daianu. El atrage atentia ca banii care ar intra in Romania in urma ridicarii restrictiilor la libera circulatie a capitalurilor sunt in mare parte speculativi si cauta profituri cat mai mari."Deşi singur recunoştea că este o decizie periculoasă, Mugur Isărescu a decis liberalizarea contului de capital, şi ceea ce prevedea că se va întâmpla, s-a întâmplat.

Nici un cuvânt despre consecinţele politicilor de ţintire a inflaţiei, promovate de BNR, care, în opinia lui Joseph Stiglitz, au eşuat, şi eşecul are un preţ economic?

Nimic despre consecinţele introducerii cotei unice, care a accentuat polarizarea socială şi a accelerat consumul din import? Nimic despre politicile economice care, în loc să stimuleze producţia internă, au sugrumat-o?

Bun, aşa cum nu ajută cu nimic moneda naţională, apelul lui Traian Băsescu la responsabilitate nici nu strică. Numai că, venind de la o persoană lipsită de credibilitate şi erodată de patru ani de exercitare iresponsabilă a puterii, în care a provocat mai multe crize decât a fost capabil să gestioneze, apelul nu are nicio valoare. Este un simplu exerciţiu de imagine şi un act demagogic prin excelenţă.

Despre democraţia americană

"Nimeni nu trebuie să-şi facă iluzii. Statele Unite sunt în esenţă un sistem cu un partid unic mereu la putere, iar acesta este Business-Party."

(Noam Chomsky în interviul acordat săptamânalului german „Der Spiegel", via N.Răducanu)

"Fiecare cu căcatul său!"

(Angela Merkel, cancelarul federal al Republicii Federale Germania, în contextul crizei financiare)

Culmea evoluţiei politice

“The Bush administration, which took office as social conservatives, is now leaving as conservative socialists." Allan Mendelowitz

Căderea "America, Inc."

Doar vă semnalez două articole extrem de interesante despre criza financiară şi despre consecinţele ei, în special asupra Americii. Primul este semnat de Francis Fukuyama, şi îmi face plăcere să regăsesc în el, sub o altă formă şi într-un alt context, e drept, o idee exprimată de mine ani buni în urmă: calitatea ideilor determină calitatea democraţiei şi a creşterii economice ale unei naţiuni. "Les idées constituent l'une de nos principales exportations, et deux idées fondamentalement américaines ont dominé la pensée mondiale depuis le début des années 1980 avec l'élection de Ronald Reagan à la présidence. La première est une certaine vision du capitalisme selon laquelle une faible imposition, une régulation minimale et un gouvernement réduit constitueraient les moteurs de la croissance économique, non seulement aux Etats-Unis mais dans le monde entier. La seconde était que faire de l'Amérique le champion de la démocratie libérale dans le monde tracerait le meilleur chemin vers un ordre international plus prospère et plus ouvert. Il est difficile d'évaluer à quel point ces traits caractéristiques de la marque américaine sont aujourd'hui discrédités. Entre 2002 et 2007, alors que le monde bénéficiait d'une période de croissance économique sans précédent, il était aisé d'ignorer les socialistes européens et les populistes sud-américains qui dénonçaient dans le modèle économique américain un "capitalisme de cow-boy".

"Mais voilà qu'aujourd'hui la locomotive de cette croissance, l'économie américaine, a déraillé, menaçant du même coup d'entraîner le reste du monde dans la catastrophe. Le pire, c'est que le coupable est le modèle américain lui-même : obsédé par le mantra de toujours moins de gouvernement, Washington a négligé de réguler de façon adéquate le secteur financier et l'a laissé causer un tort considérable au reste de la société."

"Mais la démocratie était d'ores et déjà ternie. Alors même qu'il avait été prouvé que Saddam Hussein ne possédait aucune arme de destruction massive, l'administration Bush tenta de justifier la guerre en Irak en l'intégrant à son vaste "agenda de la liberté". Aux yeux de beaucoup de gens dans le monde, la rhétorique américaine sur la démocratie s'est mise à ressembler à une excuse visant à perpétuer l'hégémonie des Etats-Unis."

Celălalt articol este semnat de Slavoj Zizek, şi vorbeşte despre lupta de clasă de pe Wall Street. "La pression visant "à faire quelque chose" s'apparente ici à la compulsion superstitieuse à faire un geste lorsque nous observons un processus sur lequel nous n'avons aucune influence véritable. Il arrive aussi parfois que nous agissions pour ne pas avoir à parler et à penser à ce que nous faisons. Par exemple, pour répondre rapidement à un problème, en débloquant 700 milliards de dollars au lieu de se demander comment il est apparu.

Revenons au 15 juillet dernier, quand le sénateur républicain Jim Bunning attaquait le président de la Réserve fédérale des Etats-Unis, Ben Bernanke, en affirmant que sa proposition prouvait que "le socialisme est bel et bien vivant en Amérique" : "La Fed veut désormais être le régulateur de risque systémique. Mais la Fed est le risque systémique. Accroître le pouvoir de la Fed revient à donner au gamin qui a brisé votre fenêtre en jouant au base-ball dans la rue une batte plus grande, et à considérer que cela résoudra le problème."

Am să revin asupra celor două articole, scrise de doi oameni atât de diferiţi în planul ideologiei, dar surprinzător de convergenţi în modul de a vedea realitatea actualei crize financiare globale, în centrul căreia se află SUA.

Suveranitatea la ora economiei de piaţă

Pe vremea când mai credeam că jurnalismul este o meserie onorabilă şi jurnalistul un slujitor al binelui public, am vrut să-mi strâng editorialele publicate în "Jurnalul Naţional" într-un volum. Cu "ajutorul" colegilor mei din Intact, proiectul a eşuat cu brio! Zilele astea am re-descoperit un morman de hârtii îngălbenite de vreme, editorialele, decupate din ziar. Unele, cele mai multe, cred, rezistă la proba timpului. Acum vă propun un editorial din 18 mai 1995, care se potriveşte destul de bine şi actualului context economic şi politic internaţional.

"Dacă pentru unii secolul 21 va fi secolul credinţei, pentru mediile de afaceri secolul următor va fi "secolul pieţei". O piaţă ieşită triumfal învingătoare din războiul cu economia centralizată, etatizată. Eşecul sistemelor de centralizare a deciziei economice este mai mult decât evident.

Campioanele competiţiei economice, dar nu numai, dintre naţiuni vor fi inteprinderile. Şi ele vor fi private. Pentru că în sectorul concurenţial, capitalismul "privat" este evident mai eficient şi mai puţin costisitor decât capitalismul "de stat". Peste tot în lume sunt în curs programe masive de privatizare a inteprinderilor publice. Va trebui să existe şi un capitalism românesc dinamic şi puternic pentru a putea asigura supravieţuirea şi prezenţa inteprinderilor româneşti pe piaţă.

În aceste condiţii statul va avea de jucat în continuare un rol esenţial, atât în calitatea sa de arbitru, cât şi în crearea acelui mediu favorabil afirmării înteprinderii, formării şi dezvoltării unora noi. Pentru a fi eficiente, inteprinderile trebuie să devină tot mai mult un loc al colaborării dintre capital şi muncă. Numai că re-întoarcerea statului şi primatul opţiunii politice în materie economică şi socială se vor lovi de o realitate inevitabilă la sfârşitul acestui secol: omniprezenţa şi atotputernicia pieţelor financiare.

Pieţele financiare şi-au arogat dreptul de a supraveghea şi de a judeca permanent politicile economice guvernamentale şi "credibilitatea" lor. Suveranitatea politică este obligată să se supună dorinţelor pieţelor financiare, sub ameninţarea sancţiunilor imediate şi costisitoare, în termeni de valoare a monedelor, ratelor de schimb, ratingului de ţară, şi în cele din urmă, în termeni de creştere economică şi de ocupare a forţei de muncă. Dacă unitatea planetei există, ea este financiară.

Un proiect politic şi expresia sa economică cer luni, poate ani, pentru concretizare, în timp ce reacţia "pieţelor" la anunţul lor, cel mai adesea instantanee, se traduce în cursul monedei naţionale sau în rata dobânzii. Pieţele financiare reacţionază fără întârziere, fără inerţie, anticipând efecte care pot deveni realităţi mult mai târziu.

Asta nu înseamnă că sunt infailibile sau au întotdeauna dreptate. Şi nici nu le împiedică să aibă un comportament de "turmă", tot mai vizibil după criza mexicană şi deprecierea dramatică a dolarului. Fuga capitalurilor "fricoase" din Mexic, la cel mai mic semn de slăbiciune, a antrenat probleme atât în NAFTA, cât şi în întreaga Americă Latină. Oricare ar fi fost motivele, Mexicul, copilul minine al neoliberalismului, s-a văzut legat de mâini şi de picioare. Politicile sale, oricât de austere şi de "pe linie", sunt practic fără efect. Motivul? O mare parte din suveranitatea statelor în materie de politici economice, rate de schimb şi dobânzi, a fost transferatză puţin câte puţin pieţelor, pe măsură ce se introduc noi măsuri de dereglementare, iar capitalismul financiar ia locul capitalismului industrial.

Tot mai mulţi actori din lumea financiară privesc pieţele ca pe nişte "despoţi luminaţi", apţi să conducă economia mondială în funcţie de criterii obiective.

Numai că spre deosebire de guverne, care sunt supuse controlului democratic al cetăţenilor, pieţele fac ce vor ele. Faimoasa "credibilitate" a politicilor economice(sau cum le place să spună politicienilor noştri, credibilitatea "puterii"), reclamată de pieţe sau de organisme financiare suprastatale, precum FMI şi BIRD, se dovedeşte un lucru greu de definit. Mai ales că pieţele şi organismele suprastatale au adesea cerinţe şi aşteptări contradictorii.

Şomajul este considerat o slăbiciune majoră, alături de deficitul bugetar. Numai că adesea rostul acestor deficite bugetare mari sunt necesare pentru combaterea recesiunii şi reducerea şomajului.

Limitând deficitul bugetar al României sun 3% din PIB, şi impunând programe de austeritate, FMI a dat semnale proaste pieţelor de capital, care nu văd ţara noastră drept un partener atractiv, pentru că nu investeşte. Iar lipsa de investiţii, mai ales investiţii străine, duce la frânarea restructurării şi la amânarea relansării creşterii economice, iar statul nu-şi poate permite programe de stimulare a economiei prin creşterea deficitului.

Pierzându-şi o parte din suveranitatea economică, statele se găsesc tot mai mult la mâna pieţelor financiare, ale căror interese sunt cel mai adesea contrare interesului naţional. În numele domniei pieţei, fenomenul transferului de suveranitate economică va continua. Cu ce rezultate pentru statele mai slabe din punct de vedere economic? E greu de estimat. dar nu am crezut niciodată că un calculator poate avea suflet."

Nu găsesc nicio bucurie în faptul că s-a întors roata şi că acum pieţele stau cu mâna întinsă, la mila statului. Nu este un joc de-a cine domină pe cine, ci de redistribuirea sarcinilor şi de parteneriat.