joi, 30 iunie 2016

Cum am petrecut sfârșitul liberalismului


Stați liniștiți, nu e vorba despre liberalismul clasic, deși, judecând după cum arată el în lume-și la noi-nici foarte zdravăn nu e, ca să fiu politicos. E vorba doar de perioada liberalizării, anii 60 și începutul anilor 70, regimului comunist din România. Pentru mine au fost niște ani binecuvântați, orice ar zice unii sau alții. Atunci m-am format, atunci am trăit aproape ca ”dincolo”, cu muzica acelor ani, cu filmele acelor ani, atunci am ieșit pentru prima oară din țară, poveste care s-a sfârșit brusc în 1974, după ce m-am întors din Franța, unde am fost cu niște prieteni. Se pare că fusesem mult prea liberal, după gusturile securistului grupului-care o fi fost ăla, sigur era un dobitoc sinistru, care n-a înțeles nimic!-drept pentru care adio pașaport, și-un praz verde! Bine, în amintirea frumoaselor vremuri de odinioară, nici acum n-am pașaport. La o adică, ce dracu să fac cu el? 

Sfârșitul liberalismului are legătură cu cinematografia. Trebuie să mărturisesc că, până la Marea Revoluţie Capitalistă din Decembrie, am fost un cinefil fanatic. N-am scăpat nimic din ceea ce merita văzut, indiferent ce a trebuit să fac pentru asta, inclusiv falsificarea biletelor pentru Cinemateca improvizată într-o sală din subsolul Palatului CFR, unde mergeam cu "detaşamentul vesel de femei", prietenele mele, însoţitoare de zbor la Tarom. Nu mai pomenesc de sala supra-aglomerată de la Muzeul Colecţiilor, care stătea să se prăbuşească peste noi, și unde prezenta Paleologu senior, a cărui prelegere despre Tarkovski rămâne de neuitat!

De unde mi s-a tras "microbul"? La Piteşti, unde m-am născut şi am locuit până prin 1968, casa noastră era peste drum de un cinematograf de modă veche, cu scaune din lemn, în care filmele rulau în buclă şi unde lumina se aprindea doar de două ori: la deschidere, şi noaptea, la închidere, şi de grădina de vară a cinematografului, unde vedeam filmele, cocoţaţi în copaci, vara, în miros şi fum de grătare şi de mititei, şi cu o cacofonie de şlagăre italieneşti la modă, toate produse de grădina de vară a restaurantului "Argeşul", cele două fiind gard în gard, şi împuşcături de Colt 45!

Aşa cum vă puteţi închipui, am început cu neo-realismul, adică "Hoţii de biciclete", "Roma, oraş deschis" şi cum maică-mea era fan Anthony Quinn, inevitabil, "La strada", cu Giulietta Masina. Am văzut, în cinematograful puchinos, care mirosea a dezinfectant, brandolină parcă îi zicea, toate filmele lui Fellini produse în anii 60, cu excepţia lui Satyricon, din motive pe care le ghiciţi. De departe "La dolce vita" a fost cel mai vizionat, iarăşi cred că bănuiţi de ce! Să nu-l uit pe Antonioni, cu Eclipsa, cu Deşertul roşu, pe care le-am înţeles mai târziu, dar mai ales cu Blowup, film care m-a făcut, dincolo de orice, să devin şi fan al muzicii rock. Bine, la asta a mai contribuit şi faptul că eram vecin cu Cornel Chiriac! De fapt, generaţia mea a prins, cum spuneam, valul liberalizării regimului, care a fost începută de Dej şi întreruptă brutal de Ceauşescu.

Şi acum, la subiect: eram la Bucureşti, în aprilie 1971, vacanţa de primăvară, faza pe ţară a olimpiadei de matematică. Probele se ţineau la liceul Mihai Viteazu, un loc sinistru, rece, pentru mine, care învăţam într-o clădire nouă, cu ferestre foarte mari, cu o curte imensă, din care se vedea viitorul cenuşiu al industrializării socialiste!

Cred că stăteam la un soi de internat, şi, între probe, eram pe Bulevardul filmelor. Am văzut în zilele acelea "Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?" şi "Butch Cassidy and The Sundance Kid". Devenisem fan Redford, după ce-l văzusem în "Desculţ în parc", deşi, mărturisesc, asta pentru că eram îndrăgostit de Jane Fonda!

Spre surprinderea mea, care făceam matematică în divizia"amatori", fără să mă omor prea tare, am fost oprit la Bucureşti, pentru baraj. După baraj se stabilea echipa României pentru olimpiadele internaţionale. Drept pentru care am hotărât să sărbătoresc, evident, pe Bulevardul filmului! M-am dus glonţ să revăd şi Caii, şi Butch. Spre disperarea mea, am aflat că au fost scoase din reţea. De ce? Tocmai se întorsese Ceauşescu din Coreea de Nord şi lansase "Tezele din aprilie", preambul la "Tezele din iulie", de la Neptun, cred.

Acel gest de cenzură a fost momentul divorţului meu de tot ce însemna PCR. La terminarea liceului, după banchet, am aruncat carnetul de membru al UTC, şi de atunci am evitat cu obstinaţie să fac parte din orice:UASCR, ODUS, sindicat, etc. A fost felul meu de a protesta. Şi da, am continuat să merg la cinematograf...

Pe scurt, aşa am petrecut eu sfârşitul liberalismului comunist. Şi aşa a început drumul meu spre ceea ce sunt acum: un liberal de stânga. 

Un comentariu:

Ando spunea...

Pe mine, unul, m-ai "topit" cu amintirile despre filme...am avut si eu pasiunea asta !