duminică, 12 iunie 2016

Creșterea economică fără dezvoltare


Repostez două articole, apărute în februarie 2008, pe blogul meu. Era pe vremea guvernului Tăriceanu, când economia ”duduia”. Lucrurile nu s-au schimbat de atunci. Am trecut printr-o criză economică, am gustat din deliciile ”austerității”, economia duduie din nou. Ce avem, în realitate? Mai multă sărăcie, mai multă polarizare socială, și vreo trei milioane de români fugiți din țară, în căutarea unei vieți mai bune. 

Articolul avea două părți, deci îl păstrez așa cum a fost. 

Partea I


Unul dintre cele mai tenace clişee imagistice privind economia românească a ultimilor ani, acela conform căruia ea „duduie”, este pe cale să se năruie. Motoarele creşterii economice, care păreau turate la maximum, uneori până la supraîncălzire, fapt care ne-a atras chiar şi o serie de avertizări din partea organismelor financiare internaţionale, par să dea rateuri. La Palatul Victoria a avut loc astăzi o reuniune de urgenţă, la care, lucru rarisim, a luat parte şi Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Seamănă deja a panică, ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, este un semnal periculos. Nu ultimele pusee de inflaţie ar trebui să ne îngrijoreze, ci creşterea economică fără dezvoltare. Dacă privim în ansamblu evoluţia economică post-decembristă, vedem că, de fapt, abia am ajuns la nivelul economic atins la sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut, perioadă în care aveam handicapul forţării plăţii datoriei externe de către Nicolae Ceauşescu. 

Practic, prăbuşirea economică din primii ani ai tranziţiei la democraţie şi la economia de piaţă a făcut să crească decalajele faţă de ţările europene dezvoltate din vestul continentului. Acum, după ce am reuşit să ne întoarcem de unde am plecat în tranziţie, este cazul să ne re-gândim modul în care abordăm problemele dezvoltării economice, pentru a avea nu doar creştere, fie ea şi în ritmuri înalte, ci şi progres economic şi social. Nu spunem o noutate atunci când afirmăm că, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX lea, când generaţia paşoptistă a dat semnalul unui val de modernizări succesive, acestea nu au fost însoţite şi de necesara dezvoltare economică şi socială, care să pătrundă adânc în ţesutul intim al naţiunii române. Aşa se face că şi acum România are zone întregi ale economiei şi societăţii care trăiesc şi funcţionează ca în urmă cu 150 de ani. 

Din păcate, nici unul dintre regimurile politice care s-au succedat la conducerea ţării după Unirea din 1859 nu a reuşit să facă din modernizarea instituţională un instrument al creşterii economice de calitate, care să ducă la dezvoltare durabilă şi la reducerea sărăciei. Mai mult, sărăcia a devenit o problemă structurală, căreia nu-i putem găsi răspunsuri adecvate. A venit vremea să ne punem extrem de serios întrebarea: de ce o ţară cum este România, care, deşi nu este un” scandal geologic”, precum Rusia, să spunem, are totuşi resursele materiale şi umane cerute de o dezvoltare durabilă, nu reuşeşte să-şi reducă semnificativ decalajele care o despart de ţările bogate ale lumii? Cea mai facilă explicaţie a acestei neputinţe, care este în acelaşi timp şi cea mai periculoasă, ar fi aceea că nu am avut o clasă politică responsabilă şi onestă, care să ia deciziile care se impuneau pentru accelerarea dezvoltării. 

Atunci când analizăm faptele, noi nu acordăm atenţie decât celor „senzaţionale”, ignorându-le pe acelea care, deşi cu nimic senzaţionale, determină cu adevărat destinul unei naţiuni. Un astfel de mod de abordare face ca de oarece vreme să asistăm la condamnarea deciziei „comuniştilor” de a promova industrializarea în ritm înalt a României, după anii 50 ai secolului trecut. Este o dovadă de cecitate din partea „analiştilor”, care este motivată ideologic. Nu eşti anti - comunist, nu exişti! Numai că în lipsa acestei analize, nu vom înţelege unde au greşit nu doar comuniştii în deciziile de natură economică, decizii care ne influenţează şi acum viaţa, ci şi unde greşim noi promovând, din motive la fel de stupide, o dezindustrializare sălbatecă. Industrializarea nu a fost o decizie a comuniştilor. Ei au continuat o decizie luată de regimurile politice care i-au precedat şi au accelerat-o, în parte din motive raţionale, în parte din motive ideologice. Dar noi uităm acum că am avut în fruntea statului o dinastie a cărui fondator, Carol I, venea dintr-o ţară care îşi datora ascensiunea la rangul de mare putere europeană unui proces susţinut de industrializare. Ideile lui se întâlneau adesea cu cele ale tinerei burghezii româneşti, care vedea în industrializare un instrument al consolidării puterii ei economice şi politice. 

Ca şi acum, şi la sfârşitul secolului XIX creşterea economică era handicapată de lipsa infrastructurilor de transport. Regele Carol I a promovat, cu scandalurile de corupţie de rigoare, dezvoltarea căilor ferate, proces care a continuat practic până în 1989. Un nedemn urmaş al lui Carol I în fruntea statului român, cunoscut mai nou ca „Zeus” a luat decizia, atunci când se afla la conducerea Ministerului Transporturilor, de a nu investi în construcţia de autostrăzi. Rezultatul deciziei sale? Pierdem tot mai multe investiţii majore, pentru că, într-o lume globalizată, nu e suficient să produci, ci trebuie să mai şi transporţi producţia către cumpărători. 

Rezumând, industrializarea României a urmărit, grosso modo, înlocuirea importurilor cu producţia naţională. Ea a indus şi o serie de transformări de natură socială, cea mai importantă fiind urbanizarea. Societăţile cu cel mai ridicat grad de urbanizare sunt şi cele mai democratice. Schimbarea de regim din 1989 a fost posibilă tocmai pentru că România se industrializase şi se urbanizase în suficientă măsură pentru a simţi nevoia democratizării şi pentru a acţiona în direcţia obţinerii de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. 

Am dat exemplul influenţei unei decizii eronate asupra creşterii economice şi al dezvoltării durabile pentru a pune în discuţie o altă decizie, de această dată extrem de greu de corijat. Imediat după Revoluţie s-a acţionat pentru înlocuirea producţiei interne cu importurile, decizie care contravine în cel mai înalt grad interesului naţional. nu face obiectul acestui articol modul în care s-a structurat această decizie, şi nici numirea responsabililor politici şi economici care s-au aflat la originea ei. Dacă mai devreme sau mai târziu vom construi autostrăzi, cu costuri economice şi sociale disproporţionat de mari, e adevărat, nu acelaşi lucru îl putem spune despre refacerea bazei productive a ţării, care, chiar şi în condiţiile creşterii cererii interne şi externe de bunuri şi servicii, nu se va putea dezvolta la nivelul necesar, pentru că nu mai există o serie de condiţii obligatorii, în special legate de calitatea şi mărimea capitalului uman. Efectele negative ale deciziei luată la începutul anilor 90 ai secolului 20 se vor resorbi abia peste cel puţin două generaţii, timp în care, deşi vom avea creştere economică, ea nu va fi suficientă pentru a genera acea dezvoltare care să ducă la dispariţia structurilor perene ale sărăciei.

Partea a II a

Într-un recent articol fostul preşedinte al Băncii Mondiale, James D. Wolfensohn spunea că vechile clivaje de dezvoltare dintre Nordul dezvoltat şi Sudul sărac, în care 80% din PIB ul mondial era produs de 20% dintre cetăţenii planetei, care locuiesc în Nordul dezvoltat, sunt depăşite, că lumea globalizată şi tot mai interdependentă este organizată după un nou model. Acest nou model reflectă atât atenuarea vechilor clivaje, datorată mondializării, cât şi apariţia altor diviziuni, care împart lumea în patru segmente interconectate: ţările bogate, care se cunosc, şi au venituri pe cap de locuitor între 79.000 de USD şi 16.000 USD, economiile emergente, gen China, India, Brazilia, numite de autor „mondializante”, care se dezvoltă în ritmuri înalte şi care ar putea înlocui ţările bogate în rolul de motoare ale economiei globale, ţările „rentiere”, care adăpostesc o mare parte a resurselor naturale ale planetei, şi care au venituri medii pe cap de locuitor şi ţările „rămase în urmă”, ţări decuplate în general de la economia mondială şi care sunt confruntate cu sfidări importante în planul dezvoltării durabile. 

Această partiţie cu patru etaje o putem extrapola şi la România. Am făcut trecerea de la clivajul sat-oraş la o serie de alte clivaje, între oraşe, provincii, comunităţi, etnii chiar. Avem câteva zone bogate, care gravitează în jurul Bucureştilor, Timişoarei, Clujului, avem zone emergente, care se pot afirma în viitor, gen Iaşi, Constanţa, Craiova, Oradea, Arad, Braşov, Târgu-Mureş. Sunt şi zone cărora resursele naturale le permit să supravieţuiască, cum este Bucovina, spre exemplu, dar şi zone calamitate, ca acelea din Moldova, dar şi din sudul ţării. Aceste regiuni au profitat inegal de pe urme oportunităţile oferite de deschiderea economiei la globalizare şi de pe urma revenirii la economia de piaţă. Ce am avea de făcut? În primul rând trebuie să ne asigurăm că regiunile lăsate în urmă vor putea depăşi starea lor actuală, graţie nu doar oportunităţilor de dezvoltare oferite României de statutul său de ţară membră a Uniunii Europene, ci şi unor politici naţionale de dezvoltare regională care să aibă drept scop dezvoltarea cât mai armonioasă a teritoriului naţional. 

Din păcate, aşa cum a fost gândit după 1989 procesul de descentralizare administrativ-teritorială, el a dus la accentuarea decalajelor de dezvoltare între regiuni şi comunităţi locale şi a permis acumularea sfidătoare de bogăţie în doar două sau trei oraşe. Este un bun moment să ne întrebăm pe ce se duc banii publici din Bucureşti, care nu se poate plânge de lipsa resurselor financiare. Nu cu schimbarea bordurilor vom intra noi în era post-industrială! În al doilea rând trebuie să vedem ce politici publice trebuie elaborate şi puse în operă pentru a permite afirmarea zonelor emergente, pentru a difuza dezvoltarea la nivelul întregii Românii. Cea mai importantă măsură ar fi dezvoltarea accelerată a infrastructurilor de transport. Ea ar trebui dublată de politici de stimulare a refacerii bazei productive a economiei româneşti. 

Re-industrializarea este o necesitate stringentă, pentru fără ea nu vom avea şi un capital uman pe măsura nevoilor, şi nici ocuparea adecvată a forţei de muncă eliberată din agricultură. Trebuie să renunţăm la decizia păguboasă a înlocuirii producţiei interne cu importurile, pentru că nu vom avea cu ce susţine creşterea galopantă a deficitului de cont curent. Un răspuns adecvat şi urgent cere şi situaţia agriculturii, a cărei criză structurală a fost accentuată de fenomenele climaterice extreme din ultimii ani, de declinul demografic şi de fărâmiţarea exploataţiilor agricole. În al treilea rând trebuie să veghem ca polarizarea bogăţiei să nu ducă la apariţia violenţei sociale. Avem nevoie de politici sociale adecvate, care să împartă mai echitabil fructele creşterii economice. 

Găsim perfect îndreptăţite reproşurile celor care spun că „duduitul” economiei româneşti nu se vede şi în realitate. Nu mai este vorba de o percepţie subiectivă, ci de o realitate care nu mai poate fi negată. Creşterea economică din ultimii şapte ani, oricât de viguroasă este ea pe hârtie, nu s-a tradus prin crearea de bunuri şi servicii publice esenţiale pentru dezvoltarea naţiunii române. mai mult, am asistat la o deteriorare a volumului şi calităţii bunurilor publice precum educaţie, sănătate, prestaţii sociale, ordine publică, transport. Asta indică o risipă ne-permisă a resurselor acestei naţiuni, lucru pe care nu trebuie să-l mai tolerăm. Creşterea economică fără dezvoltare este, ca multe alte lucruri în România, o expresie a specificului naţional al formelor fără fond. Şi nu vedem cum s-ar putea schimba lucrurile, dacă ne vom încăpăţâna să credem că reţeta succesului este egoismul lui „fiecare pentru sine”.

Un comentariu:

Andi V spunea...

O analiză onestă și cu foarte mari merite. Este însă o analiză care pierde prin faptul că blamează clasa politică și nu surprinde cercul vicios - clasa politică este, într-un fel sau altul, provenită din masa populației. O populație cu moraluri și idealuri corupte nu poate genera o altfel de clasă politică. O asemenea clasă politică nu are capacitatea și fibra etică prin care să schimbe un lucru extrem de dificil de schimbat, gândirea colectivă a românilor. Și astfel, ne învârtim în jurul cozii.
Cu toții știm înțelegerea cu care cetățeanul de rând privește corupția și jaful, violența și dezechilibrele financiare. Chiar și cel mai sărman om privește cu jind la TV corupții nou-îmbogățiți și nu se dezice cu scârbă de ei ci visează să câștige la loterie ca să fie ca ei. Cu orice cost. Chiar și cu costul mizeriei celorlalți.