sâmbătă, 4 iunie 2016

De ce urăsc poezia


Povestea Mariei Olaru îmi aduce aminte de copilărie, și de motivul pentru care și acum, la mai bine de o jumătate de secol de la acea întâmplare, urăsc poezia, mi se face fizic rău când trebuie să citesc așa ceva. Știu, am pierdut o mulțime de lucruri așa, dar viața nu e întotdeauna corectă cu noi.
Sunt un tip ciudat, dintr-un punct de vedere: citesc mult, dar refuz să memorez ceva, mai ales din obligație. Asta mi-a făcut o mulțime de probleme în facultate. Am urât să țin minte cârnați de formule, să reproduc demonstrații, fără ca pe nimeni să intereseze ce dracu pot să fac cu ele! Unde profesorii au făcut așa ceva, i-a interesat ce facem noi cu ceea ce ne învață ei, am avut cele mai bune rezultate. La materiile la care toceala era baza, reprodusul, am fost o catastrofă. Și, sincer, un astfel de om m-a făcut să urăsc matematica, după ce, în liceu, fusesem la barajul pentru Olimpiada Internațională de Matematică. Pur și simplu nu-i păsa: ori recitai, ori nu treceai! Punct! Nemțește!
Cred că felul meu de a fi mi se trage de la faptul că am învățat să scriu și să citesc singur, înainte de a merge la școală. Am făcut-o după mintea mea, cu metodele mele. Am avut o motivație pentru asta? Ei bine, da! Maică-mea a fost bibliotecară, și când nu avea cu cine ne lăsa acasă, ne lua cu ea la bibliotecă. Să vezi atâtea cărți, cu care nu te poți juca altcumva decât citindu-le, asta îți dă ceva idei! Și ideea mea a fost să învăț să citesc. Fără niciun ajutor! Doar că asta mi-a format mintea puțin aiurea, ziceți-i haotic, dacă vreți. Nu mi-a plăcut să joc după reguli. Chestia cu ”așa face toată lumea!„ nu ține la mine!
Așadar, eram în vacanța dintre clasa a treia și a patra. Imediat după serbarea de sfârșit de an. Unde luasem premiul întâi, deci niciun motiv de supărare pentru ăl bătrân. Cu toate astea nu știu ce muscă țețe l-o fi mușcat la serbarea aia. Și lui îi plăcea să citească, îmi cumpăra cărți. El mi-a adus ”Toate pânzele sus!”, ”Ultima poveste”, ”Zboruri celebre”, și alte minuni. De data asta mi-a pus în brațe o cărămidă, culegere de poezii, cu semne de carte între file, și mi-a dat temă de casă pentru perioada cât urma să stăm la bunici: să învăț poeziile însemnate de el. Adică fix ce uram mai mult.
Taică-meu avea un prost, foarte prost obicei: pentru el orice făceam nu era bine, întotdeauna alții erau mai buni. Alt lucru pe care îl uram. Nu mi-am propus, și nici acum nu fac asta, să demonstrez ceva, orice ar fi acel ceva. Fac ce pot, și cu asta, basta. Competiția idioată, doar de dragul competiției, nu produce nimic bun. Or, dacă stau bine să mă gândesc, cam de aici mi se trage. După festivitatea de premiere urma un soi de program artistic, cu recitări. În care s-ar părea că am strălucit prin absență. Spre deosebire de ”concurență”, care s-a afirmat plenar! Taică-meu a luat asta drept un afront, o dovadă de lene. Și a zis că are el ac de cojocul meu.
Bun, m-am urcat în RATA de Țuțulești, cu un morman de cărți, printre care și ceaslovul cu pricina. Sincer, am încercat să memorez o poezie, două. Nu intra, și pace! Citeam, întins pe un țol, țesut de bunică-mea, sub un păr văratec, undeva în mijlocul câmpului cu porumb, dovleci și vrejuri de fasole, în spatele casei bunicilor. Pe unde mai ”navigau” și porcii tribului de țigani de peste uliță. Ca să fie tacâmul complet, cartea aia a avut și o întâlnire cu un porc, din care a ieșit ușor șifonată: nu-i lipseau decât vreo 20 de pagini. La cele trei sute ale ei, nu mi se părea o pierdere atât de mare! În plus, întâlnirea cărții cu porcul era o scuză bună pentru a nu învăța amărâtele alea de poezii!
Ei bine, taică-meu avea o cu totul perspectivă. Și palma grea! Ne-am trezit cu el pe nepusă masă, într-o duminică, dis de dimineață. Venise cu un prieten, Mladin, profesor de sport la liceul industrial unde era bibliotecară maică-mea, cu Trabantul profesorului. Era modelul ăla mic, mic, rotunjor, în care e greu de închipuit cum intrau patru oameni, cu atât mai mult cu cât și taică-meu, și Mladin, nu erau tocmai plăpânzi: băteau amândoi spre sută! Aveau de gând să pescuiască. La vreo trei kilometri de sat se construise un lac, al CAP ului, pe care îl populaseră cu pește. Era folosit și la udatul unui petec de vie. CAP ul își diversifica activitatea, iar taică-meu, care prin 46 fusese ales(la numai 20 de ani!) primar în sat, nu uita asta și pusese umărul la construcția lui. Ei bine, da! Traficul de influență și abuzul în serviciu erau în floare! Cariera lui de primar s-a încheiat scurt, după vreun an: un TBC l-a trimis pentru mai bine de un an în spital, și apoi în sanatoriu.
Au pescuit ei ce-au pescuit, cu un succes relativ. Că drăciile alea la care te uitai cu lupa cu greu puteau fi numite ”pește”. Mai degrabă au luptat cu șprițul. Și au făcut-o cu credință, și profesionalism! Drept pentru care a rămas la bunici, urmând să se întoarcă la Pitești cu RATA, condusă de verișorul lui, și el luptător în ziua aia pe frontul șprițului.
Cum întreaga zi nu întrebase măcar o dată despre amărâtele alea de poezii, credeam că am scăpat. Nu scăpasem! M-a chemat la ”ascultat”, cu carte, cu tot! Cartea era cum era, după întâlnirea cu porcul. Mai grav era faptul că nu memorasem un rând, din nicio poezie! Avusesem lucruri mai serioase de făcut, și de citit, în vacanță. Poezia, mi-am zis eu, putea să mai aștepte până spre toamnă. N-a putut aștepta!
Rar l-am văzut așa pornit! M-a luat scurt la bătaie, și a făcut-o temeinic! Și acum, când văd o carte de poezie, îmi aduc aminte de bătaia aia! Poate că altul, în locul meu, reacționa altfel. Poate devenea actor, să-i demonstreze tatălui său că poate face asta, că poate recita o poezie, și că o face bine. Eu am ales calea care, probabil, îl enerva cel mai tare: aceea de a nu-mi păsa. Îmi lingeam rănile, și făceam tot ce știam eu. E drept că, de atunci, relațiile cu el au fost din ce în ce mai reci. Adesea, mai ales în studenție, deschis conflictuale.Până la urmă am căzut la un soi de pace. Cam ca un conflict înghețat din ziua de azi. Și ne-am văzut fiecare de ale lui. Citesc și acum mult, adesea haotic, cam orice, numai poezie, nu...
PS: fotografia este din ziua aceea. Eram la pescuit, pe malul lacului. Eram fericit, nu știam ce urmează.

Niciun comentariu: