Ţara imposibilei democraţii

Reacţia străzii, a "societăţii civile" şi a majorităţii politicienilor în cazul propunerii lui Traian Băsescu demonstrează un singur lucru: că România este ţara în care democraţie este o imposibilitate organică. Îmi pare rău, sunrt român, mă doare să spun asta, dar suntem programaţi să fim slugi, ne bucurăm când suntem conduşi cu biciul! Democraţia înseamnă ceea ce urâm noi mai mult: responsabilitate. Nu ne place să ne asumăm responsabilităţi, să luăm decizii. Deciziile trebuie să le ia alţii pentru noi, şi de preferinţă străinii. Noi ne urâm temeinic, nu avem încredere unii în alţii, dar mai ales nu avem încredere în legi şi reguli. Nu pentru că sunt constrângătoare, ci pentru că nu le vedem rostul.

Am trăit, în istoria noastră, fără reguli. Suntem o naţiune şi un stat modern de prea puţină vreme. 150 de ani nu sunt suficienţi pentru a crea o cultură a respectării regulilor şi pentru consolidarea statului şi instituţiilor sale. Şi mai este ceva: democraţia modernă nu este produsul gândirii antice. Democraţia de acum nu are nicio legătură, în afară de nume, cu vechii greci, ci este produsul Revoluţiei Industriale. Care a atras după ea urbanizarea masivă, crearea unui sistem de educaţie nediscriminatoriu, crearea unor speţii de libertate personală şi de autonomie economică. Pe scurt, Revoluţia Industrială a creat condiţiile transformării individului în cetăţean şi gloatei în naţiune.

România nu a suferit, până la capăt, această metamorfoză, care în statele occidentale era o realitate acum o sută şi mai bine de ani. Premizele acestei transformări au fost fost întrunite abia în anii 60-70 ai secolului trecut. Şi transformarea n-a fost dusă până la capăt, procesul fiind întrerupt în decembrie 1989. Decembrie 1989 este prima dovadă că gloata devenise naţiune şi individul cetăţean. Ceea ce a urmat a fost o tragedie, din punctul de vedere al viitorului democraţiei. Întreruperea industrializării şi urbanizării, întoarcerea la realităţile din trecutul interbelic au făcut imposibilă democraţia în România. Avem forma, dar nu avem conţinutul.

Mi se pare înfricosătoare ura asta împotriva Parlamentului, ca instituţie cheie a democraţiei, garant al libertăţilor individuale şi colective, şi nostalgia după guvernarea de mână forte. Şi mai grav este că ura împotriva Parlamentului a fost cultivată cu metodă în special de către elitele intelectuale ale României, care au o gândire totalitară şi vădită admiraţie faţă de extrema dreaptă interbelică. Ideologii extremei drepte româneşti sunt maeştrii elitelor actuale, ceea ce este o veste proastă pentru democraţie.

Parlamentul nu dă nimănui nici carne, nici lapte, nici brânză, nici ouă. Nu dă contracte babane "regilor asfaltului" Nu, Parlamentul produce bunuri simbolice, legi şi reguli de bună conduită. Exact ce nu vrea să respecte gloata română, şi aici poate fi găsită o explicaţie a urii populare împotriva Parlamentului. Orice încercare de a pune ordine este interpretată drept un act de corupţie, de vreme ce este considerată instituţia cea mai coruptă a statului român, ceea ce este o aberaţie.

În plus, câtă vreme ai o tută şefă a Camerei Deputaţilor, şi de legiferat legiferează Executivul, şi mai nou şi Preşedintele României, scoaterea din joc a Parlamentului i se pare firească bizonului român, bombardat zilnic cu ştiri despre "excesele parlamentarilor".

De fapt, mai degrabă această neputinţă a românilor de a accepta democraţia şi costurile ei ar trebui să ne îngrijoreze. Şi nu golăniile lui Băsescu. Pentru că oricât de bine ar funcţiona Parlamentul şi oricât de mult ar fi populat cu oameni de excepţie, dacă românii nu-i văd rostul, el devine inutil. Şi votează cu golanul, chiar dacă ştiu ce-i poate pielea. Din păcate...Pentru că responsabilitatea nu face casă bună cu românul.

Reforma clasei politice

Traian Băsescu se vrea apostolul reformării clasei politice. Şi la ce se rezumă reforma lui? La promovarea unor tute, unele care au trecut prin patul lui, în funcţii importante în stat? Vi se pare că Roberta Anastase, a cărei singură calitate este titlul de "Miss România", este demnă de funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor? Monica Iacob-Ridzi şi Elena Udrea-Lupescu şi-au câştigat pe merit portofoliile de ministru? Golanul ăla de Boureanu este demn să ocupe un portofoliu în Parlament? Sau foştii lui şefi din Securitate să conducă instituţii ale statului? EBA este o dovadă de reformă, sau de nepotism? Asta înseamnă reformarea clasei politice? Eliminarea oricăror criterii de merit şi promovarea pe criterii de obedienţă, de nepotism şi pe favoruri sexuale?

Un parlament monocameral nu înseamnă reformă, aşa cum nici reducerea numărului de parlamentari nu înseamnă reformă. Pentru că nu orice schimbare poate fi numită reformă. Reformă ar fi dacă selectarea şi promovarea liderilor politici s-ar face exclusiv pe criterii de merit. Ceea ce a făcut şi face Traian Băsescu este contrarul acestui imperativ, al selectării pe criterii de merit. Aşa că totul este un act demagogic. Şi expresia dorinţei de a obţine cât mai multă putere pentru el, ca şef al statului.

Asistăm la încă un episod din sordida luptă pentru putere între politicieni tot mai rupţi de realităţi, care surfează pe valul nemulţumirii sociale pentru a acumula mai multă putere şi influenţă în folosul lor şi al grupurilor de interese pe care le reprezintă. Îl doare pe Băsescu fix în cur de reforma statului şi de cea a clasei politice! Pe el îl interesează să obţină un nou mandat, pentru a fi sigur că se prescrie orice faptă din "Dosarul Flota" şi pentru a continua să se îmbogăţească. Pentru că de când e "clasă politică" a dovedit că un simplu bugetar poate face minuni cu salariul ăla de căcat pe care-l primea şi în calitate de ministru, şi de parlamentar, şi de primar. Nici ca preşedinte nu primeşte cine ştie ce. Şi cu toate astea s-a descurcat peste aşteptări!

Aşa că nu despre reforma clasei politice este vorba, ci de un truc trivial, pentru a obţine mai multe voturi, o încercare de a canaliza votul negativ dinspre el spre Parlament şi parlamentari. S-ar putea să-i iasă, pentru că oastea de strânsură care mai vine la vot, cu rare excepţii, nu este o culme a civismului şi nici nu are o educaţie pentru democraţie care să treacă dincolo de genunchii broaştei. Resentimentele lor sunt mai puternice decât raţiunea. Motiv să-l mai voteze, doar pentru a se răzbuna pe democraţie. Care este ţapul ispăşitor ideal pentru toate relele României.

Dacă nici acum nu se formează o opoziţie explicită împotriva lui Băsescu, şi care să spună clar că la un moment dat, dacă unul dintre cei trei contracandidaţi ai lui Băsescu: Antonescu, Geoană şi Oprescu, se detaşează în sondaje şi este sigur că va intra în turul doi, ceilalţi doi se retrag şi el rămâne candidatul unic al taberei anti-Băsescu, vom mai avea cinci ani cu dementul. Eu, unul, nu cred că mai rezist încă cinci ani cu Băsescu. Şi aşa România a pierdut cinci ani cu tâmpeniile lui. Încă cinci ani sunt de neconceput.

Şi dacă poporul vrea reforma clasei politice, păi să dea un semn şi să înceapă de la cap, de acolo de unde se împute peştele. Dacă n-o face, înseamnă că-i convine mizeria de acum, şi atunci nu mai are dreptul moral să fie nemulţumit.

PS: sunt curios ce-au să facă PSD şi PNL: aprobă sau nu cererea lui Băsescu în Parlament?

Mai jegos ca niciodată!

Traian Băsescu este un jeg moral! Nu cred că există, în perioada post decembristă un politician care să fi coborât mai jos, moral vorbind, decât Traian Băsescu. Mocirla politică este mediul lui natural. E mai fericit decât un porc atunci când se bălăceşte în căcat!

Acum, pentru a-şi creşte şansele de realegere, vrea să convoace un Referendum pentru trecerea la un Parlament unicameral. Asta pentru a anula orice dezbatere care să aducă în centrul atenţiei bilanţul catastrofal al mandatului său.

Dementul ăsta se vrea reformatorul statului român. Din păcate, tot ce-i reuşeşte este să fie groparul lui. Să spui, după douăzeci de ani de schimbări profunde, că abia acum, cu cele trei legi aprobate prin fraudă morală(pentru că este o fraudă morală asumarea răspunderii guvernului, fără să permiţi dezbaterea lor, fără să ţii cont de părerea societăţii) este o mare minciună.

Ne place sau nu, statul român nu l-a aşteptat pe Băsescu pentru a se schimba. Băsescu a schimonosit această schimbare, a scos-o din cursul ei firesc, pentru că a vrut şi vrea să-şi anexeze statul şi să-i deturneze funcţiile şi obiectivele. Ce altceva a însemnat pretenţia lui de a fi "preşedinte-jucător" decât de-democratizarea statului, golirea de conţinut a instituţiilor, încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat?

Jegul lui moral este cu atât mai gros, cu cât acum vrea să culeagă fructele urii împotriva Parlamentului, pe care a cultivat-o permanent timp de cinci ani. Să identifici Parlamentul cu epicentrul corupţiei este dovada supremă a iresponsabilităţii unui derbedeu politic, care, ca un laş, nu şi-a asumat NICIODATĂ erorile şi faptele reprobabile, dar care dă lecţii de morală în stânga şi în dreapta.

Trebuie să i se dea o lecţie acestui idiot, care crede că-şi poate permite să-şi bată joc de toţi şi de toate. Încă cinci ani cu el este reţeta unei explozii sociale de proporţii, care ne poate arunca în afara Europei. Nu ne mai putem permite luxul jegului moral din fruntea statului român!

PS: văd că şi Crin Antonescu repetă imbecilitatea asta cu "avem prea mulţi parlamentari". Păi hai să facem un Parlament din judeţul şi deputatul! Şi cu un senator la cinci judeţe! Îi punem să voteze Ordonanţele de urgenţă ale guvernului odată la şase luni, pe Internet, să nu mai cheltuim bani cu diurnele, şi facem bordel din Palatul Parlamentului, că tot dă liber la curve Marele Machitor!

Circ politic cu repetiţie

A trecut şi moţiunea de cenzură. A trecut ca şi când n-ar fi fost. Ce-am primit? O nouă porţie de circ politic, cu istericale, discursuri găunoase, acuze fantasmagorice şi nicio asumare a răspunderii. PDL s-a comportat ca şi când nu ar fi făcut parte din guvernul Tăriceanu, liberalii ca şi când n-ar fi guvernat între 2005-2008, iar PSD ca şi când n-ar exista.

Urmează actul doi al spectacolului, intervenţia lui Traian Băsescu. Nu ştiu despre ce va vorbi, şi, sincer vorbind, nu mă interesează. Dar am aşa o bănuială că este băşicat de felul în care s-a dezlănţuit toată lumea împotriva lui, după prezentarea Raportului privitor la riscurile sociale. L-a mâncat în cur să şi-l asume fără comentarii. Acum are o colecţie de cucuie mediatice de toată frumuseţea. Şi speră să mai salveze ce se mai poate salva. Doar că nu se prea mai poate, după ce Biserica a avut reacţia dură pe care o ştim. Asta chiar îl pune în dificultate.

De data asta Traian Băsescu n-a ştiut să vândă un subiect controversat. Iar departamentul de comunicare publică de la Cotroceni este nul. Aşa că o să şi-o ia pe cocoaşă în continuare. Poate că şi-o merită. A crezut că e suficient să deschidă el gura, şi toţi se udă de plăcere. Ei bine, nu mai este cazul. Dacă a fost vreodată...

Vin alegerile!

Minciuna economică

Ni se tot spune că statul este de vină pentru că nu sunt bani în bănci pentru creditarea economiei româneşti. Un stat care se împrumută în draci, nu-i aşa, pentru a plăti trântorii, adică bugetarii şi pensionarii. Pe de altă parte, aproape săptămânal BNR ne spune că a intervenit pentru sterilizarea excesului de lichiditate din piaţă. Cea mai recentă intervenţie a fost cea de vinerea trecută, când s-au sterilizat circa 500 de milioane de euro, în lei, evident. Cu alte cuvinte, bani căcălău, doar că ei nu se duc în economia reală, pentru simplul fapt că băncile nu vor să-şi asume niciun risc. De ce ar risca, dacă pot da bani statului, la dobânzi babane? Şi când nici statul nu-i mai cumpără, se pare că băncile speculează pe leu, de vreme ce BNR vrea, prin sterilizare, să împiedice deprecierea leului.

Trăim într-o permanentă minciună economică, în care cetăţeanul este prins la mijloc între interese divergente, şi în care statul se dovedeşte tot mai neputincios în a servi interesul public.

Ce valoare mai are un MBA?

Universităţile americane, în marea lor majoritate, sunt, înainte de orice, afaceri dintre cele mai profitabile, iar unele dintre ele administrează fonduri uriaşe, de ordinul zecilor de miliarde de dolari. Iar câteva sunt adevărate "creşe" pentru viitoarele genii financiare ale lumii. Ştiţi voi care genii: alea care vor provoca viitoarele crize, care-i vor lăsa în curul gol pe copiii şi nepoţii noştri.

Ei bine, două dintre creşele astea de genii, Harvard şi Yale, care speculează intens pe pieţele de capital cu economiile lor(deloc mici!), au pierdut zdravăn în anul fiscal 2008-2009: prima, poate pentru că are şi renumita Harvard Business School, a pierdut 9 miliarde de dolari, iar cea de-a doua, şase. Acum, n-au rămas chiar sărace: Harvardul are încă 26 de miliarde de dolari cu care poate specula în continuare, iar Yale, 16 miliarde. Unii ar zice, ţinând cont de masacrul care a avut loc în economia SUA, că s-au descurcat chiar bine. Poate da, poate nu, dar parcă îţi vine să te întrebi cât mai valorează un MBA luat la cele două universităţi, dacă nici măcar ele nu au reuşit să se descurce mai bine decât amatorii care investeau şi ei la plesneală?

Guvernul de la Cotroceni loveşte din nou

Pietene, nu vă lăsaţi păcăliţi de tâmpenia cu legalizarea consumului de droguri uşoare şi a prostituţiei. Raportul din care sunt scoase este cu mult mai periculos, prin modul de abordare, decât aţi crede după cele două "gâlme", date în mod special presei. În primul rând, marele pericol este de natură democratică, pentru că este un nou instrument de răfuială a lui Băsescu atât cu Parlamentarii, cât şi cu partidele politice. Ei sunt vinovaţi de tot ceea ce se întâmplă rău în ţara asta. Niciun cuvânt despre procesul de dezindustrializare, indus din exterior, pentru a elimina competiţia din Est, ca o condiţie a acceptării noastre în UE, şi pentru a elibera forţă de muncă pentru sectoarele cu deficit din Occident. Când o ţară îşi pierde peste noapte pieţele, clienţii, când este forţată să-şi deschidă piaţa internă, pentru a fi indusă dependenţa de importuri, când este forţată să adopte o nouă paradigmă de funcţionare a economiei: înlocuirea producţiei interne cu importurile, tot ce găseşte comisia pulii să spună este:

"Încercările continue de a compensa ineficienta prin generozitate şi “pomeni” electorale sau prin cedări la presiunile străzii au condus la creşterea de­pen­­denţei de stat a multor segmente sociale, la o rată de ocupare foarte mică, la proasta focalizare a beneficiilor şi ignorarea unor grupuri sociale în situaţii de risc dar fără potenţial contestatar şi impact electoral major. Pensionările anticipate succesive, pensionările frauduloase (în special de invaliditate şi ale celor care lucraseră în agricultură), pensionările de lux din MAPN, MI, SRI şi din alte domenii, au condus la creşterea numărului de pensionari de la aproximativ 3,5 milioane în 1990 la peste 6 milioane în 2000 în timp ce numărul de salariaţi a scăzut în aceeaşi perioadă de la 8,1 la 4,6 milioane creând dezechilibre majore în sistemul de protecţie socială şi lăsând multe persoane şi familii fără venituri primare, sub pragul de sărăcie.

În acelaşi timp, alocaţiile pentru copii, drepturile persoanelor cu handicap, copiii instituţionalizaţi şi tinerii care părăsesc serviciile de protecţie socială, per­soa­nele fără locuinţă, familiile sărace cu mulţi copii sau monoparentale, şomerii de lung termen, persoanele seropozitive, victimele violenţei şi traficului şi alte seg­­mente sociale în situaţii de risc au fost ignorate complet pentru anumite perioade sau protejate doar superficial, prin programe cel mai adesea ineficiente şi/sau nesustenabile.

Ca o consecinţă logică, ineficienta politicilor sociale a contribuit supli­mentar la procesele de scădere a natalităţii şi a ratei căsătoriilor; mulţi tineri, mai ales din mediul rural, s-au îndreptat, treptat, spre ţările vest-europene pentru a găsi locuri de muncă.

Chiar şi în cazul grupurilor aparent favorizate precum pensionarii sau salariaţii din sistemul public inechităţile din interior, lipsa controlului şi sancţiunilor sau măsurile greşite datorate incompetenţei decidenţilor au condus la niveluri ale pensiilor şi salariilor extrem de mici pentru cei mulţi şi extrem de mari pentru grupuri de privilegiaţi. Pensiile celor pensionaţi la limita de vârstă şi cu vechime completă ar fi putut fi mai mari dacă nu se acordau privilegii unor cercuri apropiate de vârful puterii politice şi administrative în toate componentele ei.

S-a ajuns la o “patologie” a sistemului de distribuire şi redistribuire a bunăstării: parlamentarii şi-au votat singuri pensii speciale fără nici un suport contri­butoriu, magistraţii au dat verdicte în favoarea lor pentru a avea un sistem privilegiat de sporuri salariale şi de pensionare, la fel s-a procedat cu persoanele pen­sionate în structurile militare influente (MAPN, MI; SRI, SIE) şi cu cele din Minis­terul de Externe. Funcţionarii publici de vârf din ministere, agenţii şi alte structuri şi-au creat un sistem de salarizare special, bazat pe sporuri, care a creat o prăpastie între veniturile lor foarte mari şi cele modeste ale celorlalţi funcţionari publici ca şi sistemul de retribuire suplimentară prin plasarea în consilii de adminis­traţie sau comisii de privatizare. Şi alte câteva grupuri cu mare influenţă socială şi politică, grupuri puternic reprezentate în Parlament, în ministere şi la vârful partidelor politice şi-au creat privilegii faţă de ceilalţi cetăţeni asigurându-şi venituri salariale foarte mari prin sporuri, prin posibilitatea de a lucra în mai multe locuri şi prelungind vârsta de pensionare pană la 65 de ani, egală pentru bărbaţi şi femei şi cu posibilitatea de prelungire anuală până la 70 de ani şi chiar după aceea. Până şi preoţii, de asemenea o categorie socială cu influenţă mare în co­munităţi şi la nivel politic central au obţinut privilegii (salarii din bani publici, sub­ven­ţionarea masivă a con­strucţiei şi reparaţiilor bisericilor, obligativitatea predării religiei în şcoală care asigură locuri de muncă şi venituri absolvenţilor facultăţilor de teologie).

Pe acest fond de complicităţi la vârf în alocarea privilegiată a resur­selor către grupuri foarte restrânse de persoane şi a “firimiturilor” către categorii mari de votanţi precum pensionarii şi salariaţii la stat, au rămas resurse insuficiente pen­tru categoriile aflate cu adevărat în situaţii de risc social menţionate mai sus. Pentru ele doar presiunile interna­ţionale, iniţiativele neguvernamentale, studiile din mediul academic sau iniţiativele unei minorităţi competente a decidenţilor (puţinele persoane competente cu influenţă în ministere şi în partide politice) au determinat uneori apariţia unor politici sociale de suport care le-au mai ameliorat situaţia. "

Luate în parte, cele mai multe afirmaţii sunt corecte. Ansamblul este o imensă manipulare, şi reproduce reţeta favorită a lui Traian Băsescu: aceea de a-i încăiera pe toţi cu toţi. În primul rând NU EXISTĂ NICIO LEGĂTURĂ între starea economiei şi starea sistemului de protecţie socială. Politicienii sunt de vină. Punct.

Să admitem şi alt fapt: slăbiciunile sistemului sunt cele identificate de Comisie, deşi cred că sunt mai multe de spus. Ele ar fi:

1. lipsa de coerenţă instituţională, de viziune şi de planificare stra­tegică pe baza evidenţelor, absenţa monitorizării şi evaluării ca practici de corectare a sistemului 2. ineficienţa, risipa, dezechilibrele bugetelor de protecţie socială 3. inechităţile multiple şi flagrante în distribuirea resurselor sociale 4. riscurile sociale majore prezente şi mai ales viitoare generate de ten­dinţele de evoluţie a structurii populaţiei a crizei economice, a unor com­po­nente ale sistemului de protecţie socială.

Rezolvarea lor depinde esenţial de politic, pentru că echilibrele bugetelor, refacerea coerenţei instituţionale, reducerea inechităţilor, toate trec prin Parlament şi implică decizii politice. Păi cum poţi cere aceste lucruri unui sistem politic pe care-denigrezi şi-l faci singur vinovat de starea sistemului? Ce să creadă cetăţenii?

Sunt tot felul de concluzii şi propuneri care trebuie serios analizate. Pentru că urmăresc să scoată decizii importante de sub controlul Parlamentului, al puterii politice. Ce ziceţi de asta: " Pentru prevenirea complicităţilor „la vârful” puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în vederea alocării preferenţiale a resurselor către un grup foarte restrâns de persoane privilegiate, a resurselor rămase către categorii mari de votanţi precum pensionarii şi salariaţii la stat şi neglijarea categoriilor aflate cu adevărat în situaţii de risc social este nevoie de un sistem de prevenire şi con­trol al alocării resurselor publice care să preîntâmpine şi să elimine ine­chităţile şi ine­ficienţa."

Către cine trebuie să meargă decizia creşterii pensiilor şi salariilor bugetarilor? Nu cumva spre Bunul Preşedinte, care mai acum câteva zile visa să poată impună soluţiile sale de "mediere" părţilor care apelează la Preşedinte pentru aşa ceva?

Încă ceva: tembelul nostru preşedinte tocmai ne spunea că suntem o ţară de asistaţi social, cu 11,3 milioane de beneficiari. Şi iată ce scrie în Raportul comisiei moşite de el: "Programele care se asociază cu un număr (relativ) crescut de beneficiari dar cu niveluri reduse ale cheltuielilor totale sunt cele de asistenţă socială, valoarea totală a acestora reprezentând doar aproximativ 0.7% din PIB, în anul 2006." La PIB ul din 2006, asta înseamnă circa 500 de milioane de euro. Adică 44 de euro pe an, adică 12 eurocenţi pe zi. Milogii dracului!

Se repetă tâmpenia cu pensiile plătite din Buget. NU ESTE ADEVĂRAT! Contribuţiile pentru sistemul de pensii NU sunt venituri bugetare! Am mai scris asta: anul ăsta bugetul de pensii are un deficit. De mulţi ani, deşi pensiile erau de toată jena, bugetul din care se plătesc pensiile a avut excedent, care a fost folosit la reducerea deficitului bugetar, pentru a da frumos în poză la FMI! Ca să nu mai vorbim despre faptul că pensionarii au ajuns categorie favorizată în România!

Asta nu înseamnă că Raportul este în totalitate ratat. Are concluzii valabile, are şi propuneri valabile. Dar este tributar unei viziuni unilaterale, şi nu face o legătură clară între performanţele economiei şi cele sociale. Şi nu va avea un impact asupra politicilor publice, pentru că aceste concluzii vor fi impuse, ca şi în cazul Raportului Miclea, Parlamentului şi Executivului, consfinţind preeminenţa guvernului de la Cotroceni asupra guvernului legal şi legitim al României. Abordarea conflictuală va predomina, cu efectele deja cunoscute.

Costul bunăvoinţei

Prieteni, cum poate aţi aflat pe pielea voastră, în viaţă totul se plăteşte! Aşa că bucuria indecentă a unora, la aflarea veştii că FMI, în mărinimia lui, ne-a dat şi a doua tranşă dintr-un împrumut pe care nici acum mulţi nu-i simt utilitatea, e doar tâmpă. Şi nimic mai mult!

Acum, să vedem şi preţul acestei mărinimii. Conform Constituţiei, mintenaş se împlineşte sorocul la care Bugetul pe anul 2010 trebuie să poposească în Parlament. Cu toate astea, n-a răsuflat nimic despre ipotezele pe care se construieşte noul Buget: variaţia PIB (că nu-i putem spune creştere!), cursul mediu, deficitul, inflaţia, etc. Ceea ce mă face să cred că ne aşteaptă o surpriză cât casa! Adică limitarea drastică a cheltuielilor bugetare, mai ales a cheltuielilor sociale, şi o creştere a taxelor şi impozitelor, concomitent cu o îngheţare sau, şi mai grav, cu o scădere a veniturilor bugetarilor.

Într-un articol pentru Project Syndicate, piaza rea a economiei globale, Nouriel Roubini, oferă ceva reţete pentru ieşirea din "epoca politicilor de relaxare fiscală şi bugetară". Sigur, e vorba despre obişnuita apă chioară despre pieţe şi despre "sentimentele" lor, de fapt, despre teama celor care deţin capital că o creştere a inflaţiei ar duce la deprecierea averilor lor. Şi atunci trecem la politici de rigoare. În context, iată ce scrie Roubini despre ţările din Estul Europei: "De petits pays, en Europe par exemple, avec d'importants déficits budgétaires, une dette publique à la hausse et des banques à la fois trop grosses pour faire faillite et trop grosses pour être secourues, pourraient avoir rapidement besoin d'un ajustement budgétaire pour éviter un échec des enchères ARS ("auction rate security"), une notation à la baisse et le risque d'une crise des finances publiques. Deuxièmement, si les dirigeants politiques s'engagent prochainement de manière crédible à augmenter les impôts et à diminuer les dépenses publiques (notamment les dépenses à caractère social), par exemple à partir de 2011, quand la reprise économique sera consolidée, le retour de la confiance dans les marchés permettra une politique budgétaire plus souple, favorable à la reprise à court terme. " Asta de la urmă s-o creadă el!

Sigur, SUA şi alte ţări dezvoltate vor continua să funcţioneze cu deficite mari, indiferent de ceea ce se va întâmpla. Sunt prea mari pentru a falimenta! Mai mult, deţin peste 80% din totalul economisirii la nivel global. Suntem prizonierii lor, şi pentru ca ei să nu se prăbuşească, noi trebuie să strângem cureaua. Vrem, nu vrem!

Aşadar, rămâne doar de aflat ce anume va creşte: nivelul cotei unice, sau TVA? Eu pariez pe TVA, pentru că nu se poate ca bogătanii României să se lipsească de târfe de lux, maşini, case, ruletă la Monte Carlo, şi alte rigori ale vieţii de capitalist. Şi, evident, o scădere reală a veniturilor, mai ales în domeniul bugetar.

Întrebare: cine va lua acestă decizie? Actualul guvern, sau un nou guvern, format după alegerile prezidenţiale? Dacă lăsăm aprobarea Bugetului după alegeri, care va fi noua majoritate parlamentară care îl va vota?

Şi, esenţial: cât va însemna asta, în termeni de pierdere a puterii de cumpărare, pentru covârşitoarea majoritate a populaţiei? Oricum, vin vremuri extrem de dure în plan social, cu accese de violenţă socială. Deja vestitorii acestor vremuri au apărut, vezi greva spontană a ceferiştilor, de la Iaşi, care au blocat scut şi definitiv traficul.

Încă mai am naivitatea să cred că, într-un acces de sinceritate, şi dintr-un firesc spirit autocritic, Băsescu îşi dă singur palme în oglindă, pentru că a avut sinistra inspiraţie să-l numească premier pe Boc. Deşi după cum o laudă, pe unde apucă, pe Fecioara din Pleşcoi, slabe speranţe!

Suveranitatea, în concediu fără plată!

Cretinismul unora dintre aşa-zisele "organizaţii ale societăţii civile" atinge cote inimaginabile! Una dintre cele mai penibile, mai ridicole şi mai lipsite de bun simţ "oficine civice" este Institutul pentru Politici Publice, vaşnic apărător al consumului moderat de hârtie igenică în budele Parlamentului. Ultima lor năzbâtie? Cer parlamentarilor să-şi ia concediu fără plată în noiembrie! Ceea ce este o imbecilitate fără seamăn! Pentru că, indiferent ce cred boii ăştia, un parlamentar nu este un banal conţopist, pe care să-l poţi trimite acasă când vrea pula şefului sau pe care să-l pui să lucreze de la nouă la cinci, cu fişă de pontaj şi ceas!

Dacă dobitocii ăştia citeau şi înţelegeau Constituţia, vedeau că este o imposibilitate cererea lor: "Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum...În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului." Suveranitatea unei naţiuni nu-şi ia concediu fără plată, bă cururilor! Se exercită permanent! Vacanţa parlamentară este o convenţie. Mandatul parlamentarului nu intră în vacanţă! Şi nici în concediu fără plată!

De unde apar toţi apucaţii ăştia, băi frate? Care fac programul Parlamentului, decid ei în locul celor mandataţi s-o facă. Ce legitimitate au? Nu-mi aduc aminte să fi votat pentru vreunul dintre şefii IPP. Nu-mi aduc aminte să le fi dat lor dreptul să exercite suveranitatea în numele meu. Atunci de ce dracu mai avem alegeri, democraţie reprezentativă, Parlament? Ca să vină nişte cretini să vorbească în numele meu şi să ceară Parlamentului, fără niciun drept, tot felul de tâmpenii? Păi atunci, de ce nu? Decât o aşa democraţie, în care totul este întors cu curu'n sus , mai bine o dictatură sănătoasă! Măcar atunci ştim pe cine trimitem, mai devreme sau mai târziu, în faţa plutonului de execuţie. Aşa, nimeni nu răspunde de nimic!

Raţionalitate individuală, iraţionalitate colectivă

O observaţie de bun simţ, care societăţii(?) româneşti post decembriste nu-i spune mare lucru: raţionalitatea individuală nu aduce cu sine raţionalitatea colectivă. Poate că, luate fiecare în parte, comportamentele indivizilor pot fi perfect raţionale, dar doar în sistemul propriu de referinţă. Apoi, pentru că intervine un factor extrem de important: asimetria de informaţie, raţionalităţile individuale se pot transforma într-un dezastru colectiv. Cei mai mulţi dintre indivizi nu au suficiente informaţii relevante(pentru că aventurile sexuale ale unei tute sau ce a mâncat în 1989 la nu'ş ce nuntă Ion Dolănescu nu sunt folositoare pentru a lua decizii care privesc viitorul individual, dar şi pe cel colectiv). În acest caz indivizii fie îşi fac rău lor, fie, atunci când aleg, exercitându-şi drepturi constituţionale, fac alergeri care, la nivel colectiv, se dovedesc iraţionale. Exemple, cu duiumul!

Ne pregătim, individual, să facem o nouă alegere care să afecteze societatea, în ansamblul ei? Este o posibilitate care nu poate fi exclusă. Dimpotrivă! Şi uite aşa în lumea Internetului, a televiziunilor cu duiumul, a miilor de surse "alternative" de informare, elementele în baza cărora indivizii fac alegeri ce lor li se par raţionale sunt tot mai puţine şi de mai prostă calitate. Un motiv ar fi că indivizii nu mai sunt dotaţi, prin educaţie, cu sisteme de validare a relevanţei informaţiei şi nici nu ştiu cum să le folosească, atunci când le au, pentru a structura o decizie. Un alt motiv ar fi că indivizii sunt pur şi simplu saturaţi cu informaţii şi cel mai simplu mod de a se apăra este refuzul de a mai consuma informaţie.

Cred că ne aflăm în faţa unei mari probleme, de care se leagă calitatea guvernării, calitatea vieţii şi bunăstarea indivizilor şi naţiunilor.O problemă căreia nu i se întrevăd soluţii în perspectiva timpului scurt.

Depolitizarea ca ipocrizie

Tot aud un discurs inept(adesea fanatizat, şi perfect politizat, la rândul lui!) despre depolitizare, fie că este vorba de educaţie, fie că este vorba de funcţia publică, fie că este vorba de justiţie sau de alte domenii ale vieţii publice. Cei care îl promovează până la vomă fac, conştient sau nu, o gravă eroare. Depolitizarea este confundată cu un alt fenomen, să-i zicem generic "nepotism", sau, şi mai corect, "clientelism", fenomen care transformă funcţia publică în recompensă pentru trepăduşii tuturor partidelor. Da, clientelismului de orice fel, mai ales celui generat de politică, trebuie să i se pună ferm capăt. Cu legea şi Constituţia în mână.

În schimb, depolitizarea, ca proces, echivalează cu de-democratizarea. Prin excelenţă, ceea ce numim democraţie, aia care ne sigură nouă drepturi şi libertăţi, ni le garantează, mai mult sau mai puţin, este un sistem şi proces politice. Actorii unui regim democratic sunt cetăţenii, care sunt actori politici, adică se implică activ în viaţa cetăţii, îşi asumă responsabilităţi, şi partidele politice. Aşa e organizată societatea noastră. A o depolitiza(ceea ce în România este o realitate) înseamnă a o transforma într-o democraţie de faţadă, în care cetăţenii sunt rupţi de politică, adică de implicarea în actul de decizie, lăsând fără control sistemul.

De fapt, "depolitizarea" este un alt episod din lupta pentru putere, influenţă şi resurse între politicieni şi grupuri de interese extrapolitice, numite convenţional "societatea civilă", cea care promovează isteric "depolitizarea" şi atacă permanent politicul, desemnându-l drept ţapul ispăşitor pentru toate relele din ţară.

Şi ce avem? O societate tot mai divizată şi mai indiferentă la viaţa cetăţii, formată doar din indivizi cu proiecte de supravieţuire, nu din cetăţeni conştienţi de drepturile şi de responsabilităţile lor, care sunt solidari în atingerea unor obiective economice şi sociale de interes general, o democraţie de faţadă şi o mână de indivizi care parazitează statul şi, pe fondul indiferenţei generale faţă de politică, îl privatizează bucată cu bucată. Şi mai avem tot felul de "activişti civici", care, mai devreme sau mai târziu, vor lua locul politicienilor, făcând fix ceea ce le reproşează lor acum.

Aşa că în loc de depolitizare avem nevoie de un viguros proces de combatere a clientelismului de partid, de stat şi de societate civilă. Cât priveşte politizarea, ea devine o necesitate pentru democraţie, pentru că pe fondul depolitizării s-a ajuns la mizeria pe care o trăim acum. Oricât de paradoxal ar fi, avem nevoie de mai multă politică, nu de mai puţină politică. Ne place sau nu, acesta-i, din punctul meu de vedere, adevărul, şi marea problemă a democraţiei româneşti.

Rectificare

Nu cred că, după accidentul feroviar de azi-noapte, de lângă Craiova, ce-i lipsesc lui Berceanu sunt penele pentru târtiţă. Nu e cazul să încercăm cu nişte cătuşe? Nu de alta, dar de când a revenit la Ministerul Transporturilot, o ţine tot într-un scandal cu ceferiştii, pe care când îi dă afară, când nu-i dă, când le dă, când nu le dă salariile. De fapt, am din ce în ce mai acut convingerea că se încearcă vânzarea pe nimic a CFR, călători şi marfă. Şi pe deasupra statul trebuie să facă disponibilizările în locul noilor patroni. Aşa că trecem la "Donaţi o pereche de cătuşe pentru ministrul transporurilor!" Pot fi şi de fiţe, numai cătuşe să fie!

PS: ce convenabil! După duşmanii poporului, care aruncă cu noroi(cacofonie căutată!), acum scuzele regimului Băsescu îşi lărgesc baza de recrutare: intră în scenă sabotorii! Care au deşurubat neşte buloane, să-i facă pocinogul lui Berceanu!

Păi, băi ameţiţilor! Dacă a apărut lupta de partizani, e groasă! Nu vă daţi voi demisia?

Marile şi micile manevre

Viziune şi coşmar

M-am săturat până peste cap de Traian Băsescu şi de imbecilităţile pe care le scoate la foc automat. La fel cum m-am săturat de apucaţii care-i bagă în cap idei pe care Traian Băsescu nu are datele necesare pentru a le înţelege. Nu am înţeles de unde a ajuns unul ale cărui lecturi se opresc cel mult la Playboy adeptul lui von Mises şi Hayek.

Azi, în a nu ştiu câta emisiune ne-electorală la postul public de radio Marele Machitor(apropo, poate că, dacă mai au prilejul, cei de la Parlament îi pun fiola, înainte de a-l lăsa să se urce la tribună, pentru că ultima oară mai avea puţin şi-şi muşca limba!) are viziuni despre viitorul lui mandat. Şi ce viziuni!

Primo: statul este o povară, pentru că avem prea mulţi bugetari. 1,45 de milioane, zice el." Marea prioritate este reforma statului, statul nu trebuie sa mai fie o povara pentru cetateni. In momentul de fata aducem bani din taxe si impozite si garantam cu ei functionarea statului-1,45 milioane bugetari, trebuie gasite solutii."

Minciună, zic eu. Ei sunt cu mult mai puţini, cu cel puţin 350.000. Multe posturi au fost desfiinţate, multe sunt blocate. De asemenea, cifra aia, de 5% din PIB, la care trebuie să ajungă salariile bugetarilor, NU ARE nicio justificare logică, şi nici economică. Este un prag arbitrar, de genul: atât e în Germania. Sau în Franţa. Adunăm mere cu pere, pentru că, de fapt, nu se numără la fel bugetarii într-un stat unitar şi într-un stat federal. Trecem peste...

Cu alte cuvinte, eliminând funcţionarii publici, vreo 200.000 cu totul, pe care îi putem trece la capitolul "birocraţie a statului"(de dragul demonstraţiei, pentru că lucrurile sunt mai complicate), restul, circa 900.000 sunt medici, infirmiere, asistente medicale, profesori, învăţători, poliţişti, angajaţi ISU, CFR, etc, etc. Adică servicii publice de care toată lumea are nevoie, şi pentru care plătim taxe şi impozite. Avem şi vreo 60.000 de angajaţi în armată. Nu mai vorbim de serviciile atât de dragi inimii lui.

Sunt aceste servicii o povară pentru noi? Dacă da, să desfiinţăm serviciile publice. Şi cine are bani să-şi angajeze paznici, să plătească servicii medicale private, să-şi dea copiii la şcoli private, să trăiască civilizat, cine nu, să crape. Asta e România lui Băsescu? Asta crede Băsescu despre statul român? Şi ticăloşi sunt doar ziariştii care "isi denigreaza propria tara si propriul stat"?

A doua mare tâmpenie este aceea privitoare la justificarea unicameralismului, pe care vrea să-l promoveze, odată cu o viitoare modificare a Constituţiei. Evident, aici vedem gândirea luminoasă a lui Boc cel Mic şi Tâmp, care şi-a luat doctoratul justificând superioritatea bicameralismului. Traian Băsescu e mai creator, şi transformă Parlamentul de la Bruxelles într-o cameră superioară a parlamentului naţional. "Optiunea mea ar fi un Parlament unicameral, pentru ca o alta camera va fi la Bruxelles. Parlamentul de la Bruxelles va decide multe si pentru noi si atunci pentru ce sa ai dau camere aici cand Parlamentul national trebuie sa colaboreze cu cel de la Bruxelles".

Cum aşa? Parlamentul României este camera inferioară a Parlamentului European? O fi scris aşa ceva în Tratatul de la Lisabona? Sau au greşit chelarii de la Cotroceni raftul cu sticle?

În rest, o singură remarcă: paranoia anti-presă i se accentuează. De ce? Nu ştiu. Poate pentru că se teme de trecutul şi de prezentul său, de ce ar putea scoate la iveală presa? Mai multe despre emisiune, citiţi aici.

Un act de caritate

Aveam inima cât un purice: "o candida, sau nu, Traian Băsescu?" Ei bine, aseară m-am liniştit! De fapt, m-a liniştit Berceanu: "Da, avem candidat: Traian Băsescu. O spun ferm şi liniştit, chiar dacă o să îl deranjeze pe domnul preşedinte. Faptul că domnul Băsescu a ales să îşi anunţe candidatuta atunci când, cam peste tot în Europa îşi anunţă candidatura toţi cei aflaţi în funcţie, adică cu o lună înainte de campania electorală, înseamnă că în curând domnul preşedinte îşi va anunţa candidatura."

Pentru că mi-a luat aşa un bolovan de pe suflet, vreau să fac şi eu o faptă creştinească: o coletă de pene(deocamdată virtuală!) pentru târtiţa domnului ministru, care văd că e al dracului de vioi prin tocşoaie, dar mut când e vorba de drumuri, şosele şi căi ferate, pentru care-l şi plătim, başca ce-şi ia şi singur.

Aşadar, care vă pricepeţi la aşa ceva, puneţi mâna pe tastatură şi mouse, daţi frâu liber imaginaţiei şi spuneţi-ne cum putem să-i facem omului o bucurie! Că merită!

Sloganul să fie: "Donaţi o pană pentru târtiţa domnului ministru!" ? Aştept şi la capitolul ăsta idei.

Cum se excită oranjgutanii

Presa autohtonă se afundă, pe zi ce trece, tot mai mult în mlaştina urât mirositoare a deprofesionalizării, partizanatului politic, şantajelor, atacurilor la comandă, minciunilor, manipulărilor. Nu e mai dulce ridichea decât hreanul, cu alte cuvinte nu sunt mai de aplaudat şi de apreciat cei care-l înjură pe Băsescu decât cei care-l pupă-n cur şi-i ridică osanale. Pentru că, în esenţă, nu asta e misiunea presei.

Printre cei mai scârboşi în domeniul pupincurismului probăsescian se numără cei de la EvZ. Un ziar care oferă jalnicul spectacol al degradării valorilor presei, cu atât mai jalnic cu cât este un produs "occidental". De unde se vede că valorile alea care ni se tot flutură pe sub nas sunt extrem de relative şi predicatorii lor extrem de ipocriţi!

Acum, să mă explic de ce mi-a sărit muştarul. Simplu: pentru că un ziar cretin, din dorinţa de a-i trage o copită lui Sorin Oprescu, pune în discuţie o investiţie publică în termeni care sunt inacceptabili, şi, prin manipularea opiniei publice, determină o reacţie negativă faţă de astfel de iniţiative, de care oraşul ăsta are nevoie ca de aer.

Jurnalistele lui peşte(că o astfel de capodoperă se elaborează întotdeauna în grup!) scriu ceva de genul: 2,2 milioane de euro pentru asfaltarea a numai 845 de metri de şosea. Doar că nu e vorba de asfaltare, ci de construcţia a aproape un km de şosea pe un câmp. De unde să ştie cele două paparude ce presupune asta? Fundaţie, care poate merge până la o adâncime de 2-3 metri, cu straturi din diferite materiale, compactizare, canalizare, că apa pluvială trebuie evacuată, alte utilităţi, ca reţea electrică, de gaze, de control al semaforizării. Asfaltul vine abia la urmă.

Nu ştiu dacă aţi observat, dar în asfel de atacuri, cuvântul cheie este "lux". Normalitatea a devenit, în România lui Băsescu şi a oranjgutanilor, un lux. E un lux să ai spaţii verzi, e un lux să ai parcometre, e un lux să ai reţea de fibră optică, piste pentru biciclişti, panouri publicitare, pomi, coşuri de gunoi şi bănci. Nu, în opinia celor două tembele şi a jigodiilor care au aprobat publicarea acestei mizerii, cetăţenii României nu merită "luxul" normalităţii, nu! Ei trebuie să trăiască în mizerie, în poluare, într-un deşert de beton, în praf, în putoarea gunoaielor dospite pe străzi desfundate, muşcaţi de câinii vagabonzi, să rămână cu maşina înţepenită în bălţi ori de câte ori plouă mai hotărât. Şi, bineînţeles, ei trebuie să-l slăvească pe Măreţul şi Iubitul Conducător!

Articolul este un excitant tipic pentru oranjgutani, care şi-au dat în petec pe forumuri. Că asta s-a dorit o spune faptul că a fost postat de două ori în ediţia electronică a EvZ. Prima oară cred că azi noapte, pentru că este preluat de Ziare.com la ora 10.06, şi încă o dată la ora 14,20, ca să nu se piardă în peisaj! Pun pariu că va fi repostat mai spre seară, să nu-l rateze niciun oranjgutan!

Despre calitatea unor comentarii nu merită să mai pomenesc. Băieţii din Modrogan sunt la datorie, în frunte cu Carol Sebastian, dacă nu greşesc.

Willy Ronis

A trecut în nefiinţă unul dintre cei mai mari fotografi francezi, Willy Ronis. Un umanist, şi un om de stânga. Nu şi-a ascuns simpatiile, care transpar în felul în care îşi tratează subiectele. A ştiut să folosească precum puţini au făcut-o plasticitatea şi dramatismul fotografiei alb-negru. Reţeta lui pentru o fotografie reuşită? Răbdare, reflecţie, hazard, formă, timp. Simplu, nu?

Pregătiţi penele pentru Berceanu!

Un donator de pene, gata să se sacrifice pentru Berceanu

Cât de tâmpit să fii să faci o afirmaţie ca asta: "Pasajul Băneasa este prea complicat şi costisitor"? La capitolul costuri nu mă bag, că nu eu iau comisionul, aşa că să fie sănătoşi portocalii care se ling acum pe degete! Dar ce mama dracului e atât de complicat la porcăria aia? Se sapă nişte şanţuri de-a stânga şi de-a drepta, se pun armături, se toarnă beton, apoi se scoate pământul dintre cele două ziduri, se toarnă o cale de rulare şi se pune, pe o porţiune, un tavan. Pentru o firmă serioasă, care lucra 24 din 24, era o lucrare de trei-patru luni de zile. Nu ştiu românii să facă astfel de lucrări? Păi Lujerului, Unirii, Mărăşeşti au fost făcute de extratereştri? Şi construcţia lor a durat o veşnicie?

Nu ştiu ce mă face să cred că băiatul ăsta o să aibă mai multe pene pe târtiţă decât un păun, pentru că umblă cu lumânarea după scuze pentru lipsa de performanţe în fruntea ministerului. Badea s-a scos! Nu-l paşte nicio plimbare cu poponeţul împodobit prin Piaţa Victoriei. Ştia el ce ştia...