Bulă de la Cotroceni

Citesc la Dan Andronic despre ultima năzbâtie care-i trece prin minte lui Traian Băsescu, adică un guvern de Uniune Naţională, cu un premier desemnat de el. Miniştrii ar fi şi politicieni din toate partidele, şi "tehnocraţi". Asta îmi aduce aminte de un banc cu Bulă. La şcoală învăţătoarea îi întreabă: "Ce vreţi să vă faceţi voi când veţi fi mari, copii?" Fiecare răspunde: care pompier, care pilot, care mecanic de locomotivă, care fotbalist. Vine şi rândul lui Bulă. "Tu, Bulă, ce vrei să fii când vei fi mare?" "Doamnă, eu vreau să fiu fie pictor, fie medic, fie spălător de geamuri". "Bulă, eşti nebun? Care-i ţelul tău în viaţă?" "Să văd femei goale, doamnă!"

Cam asta a ajuns Traian Băsescu: un soi de Bulă, căruia nu-i pasă decât de un singur lucru: cum să-şi pună o marionetă în fruntea Guvernului, să joace partidele cum vrea el. În rest, Dumnezeu cu mila!

Hazy Shade of Winter

Nostalgii Emmanuelle / Pierre Bachelet Mélodie d'amour chantait le cœur d'Emmanuelle Qui bat cœur à corps perdu Mélodie d'amour chantait le corps d'Emmanuelle Qui vit corps à cœur déçu Tu es encore Presque une enfant Tu n'as connu Qu'un seul amant Mais à vingt ans Pour rester sage L'amour étant Trop long voyage Mélodie d'amour chantait le cœur d'Emmanuelle Qui bat cœur à corps perdu Mélodie d'amour chantait le corps d'Emmanuelle Qui vit corps à cœur déçu L'amour à cœur Tu l'as rêvé L'amour à corps Tu l'as trouvé Tu es en somme Devant les hommes Comme un soupir Sur leur désir Tu es si belleEmmanuelle Cherche le cœur Trouve les pleurs Cherche toujours Cherche plus loin Viendra l'amour Sur ton chemin Mélodie d'amour chantait le cœur d'Emmanuelle Qui bat cœur à corps perdu Mélodie d'amour chantait le corps d'Emmanuelle Qui vit corps à cœur déçu

Bordel!

Emblema unui bordel antic la Volubilis, Maroc

"Oscar de la Espriella, un chefliu în toată regula, era de părerea lui William Faulkner că un bordel e domiciliul cel mai potrivit pentru un scriitor, fiindcă dimineţile sunt liniştite, în fiecare noapte e câte o petrecere şi eşti în bune relaţii cu poliţia. "

Gabriel Garcia Marquez, A trăi pentru a povesti

Iluzia economică

Bravul nostru Conducător, precum şi şefii de partide, dar şi unii analişti economici, aflaţi în călduri electorale, se giugiulesc cu o idee proastă şi fixă: investim mai mulţi bani publici în lucrări de infrastructură, generăm locuri de muncă şi scoatem ţara din criză. Pun pariu că SINGURUL rezultat pe care îl vom obţine va fi mărirea deficitului de cont curent!

Motivul este simplu: singurii bani care vor rămâne în ţară, dacă vor rămâne, sunt cei pentru plata salariilor( şi din ăştia mulţi se vor duce tot în deficit, via supermarket sau buticul din colţul străzii), ceva materiale de construcţie, nu multe, ceva activităţi de proiectare(nici astea prea multe, că institutele de cercetare-proiectare le-am transformat în afaceri imobiliare) şi TVA, dacă nu vor fi ceva scutiri.

O autostradă trage după ea mai multe ramuri industriale, care la noi au dispărut. Mai fabrică cineva în România utilaje de construcţii: excavatoare, buldozere, compactoare, tractoare, basculante, macarale? Nu, deci le vom importa! Aşa cum am importat şi până acum, la Bechtel chiar cu scutiri de taxe! Am înţeles că nici ciment nu mai facem, ci doar clinkerul, care e trimis în occident, de unde vine produsul finit. Mai rămâne fierul-beton, dar găsesc ei o modalitate de a-l cumpăra de afară!

Aşa a fost şi cu investiţiile în microbuze pentru şcoli, în calculatoare, în spitale, în salvări. Singurul lucru românesc rămâne comisionul!

Şi atunci, cu banii noştri, a cui economie o relansăm, de fapt, prin finanţarea marilor lucrări de infrastructuri: a Franţei, a Germaniei, a Italiei, a Marii Britanii, a SUA? În rest, ideea este bună, dar pentru o ţară normală, care mai şi fabrică ce consumă, nu doar consumă. Şi uite aşa ne-am legat singuri de mâini şi de picioare, acceptând distrugerea bazei productive a ţării, pe motiv că e făcută de comunişti. Cu regret o spun: în afară de moaştele oricărui sfânt vreţi voi, NIMIC nu poate scoate România din criza economică, pentru că nu ai cui să te adresezi cu măsuri anticriză. Noi avem o iluzie de economie, doar criza e reală.

O problemă de principiu

Ioan T. Morar are moderare pe blogul său. Ca urmare, în momentul în care dă liber unui comentariu (mulţumesc, Moşule!), şi-l asumă. Deci: " AA Says: November 22nd, 2008 at 2:14 am Mr. Morar, antenele lu porcu felix si asociatii vor fi executate la figurat (daca legea va incepe sa puna pasi) sau la propriu (exista oameni nervosi si pregatiti sa-i execute pentru patrie) " .

În aceste condiţii, este responsabil pentru incitare la violenţă. Dar ce-i pasă lui? El e elită jurnalistică, e deontologia întruchipată! Poate îl întreabă de sănătate, totuşi, idioţii de "Cotidianul", care-i adăpostesc blogul. Că alţii, slabe speranţe! Dar şi ăia au şoricul gros...

Ce naşte din utecişti...

Ştiu, e un clişeu, dar şi aşa, dacă prostia ar durea, Ioan T. Morar s-ar zvârcoli în chinuri, asta în ipoteza fericită că n-ar fi dat colţul! Ultima tâmpenie : acuza de plagiat la adresa lui Mircea Badea!

Povestea sună cam aşa(o puteţi citi voi aici): într-o carte, apărută în traducere în 1973, a unui umorist maghiar, apare fraza: " În afară de faptul că sunt unguri, nu se ocupă cu nimic, pentru că asta le absoarbe tot timpul." Iar Ioan T. Morar îl acuză pe Mircea Badea de plagiat, pentru că fraza de încheiere a emisiunii sale, devenită şi marcă înregistrată, sună aşa : "Trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul!" Dar plagiatul a fost mediat de sora sa, zice el: "Ce plagiat mai clar vreţi? Este o idee furată cu tupeu de la sora sa, care a ciupit-o de la Orkeny Istvan."

De fapt, avem în faţă o calomnie. Nu ştiu cine este sora lui Mircea Badea, şi nici cu ce anume se ocupă. Dar înţeleg că e mai mică decât el. La data apariţiei cărţii, M.B. nici măcar pe ţeavă nu era, lucru care urma să se întâmple peste vreun an! I.T. Morar nu are nici cea mai mică dovadă că vreunul dintre ei a citit cartea cu pricina. Şi apoi, dobitocul n-a auzit de poligeneza formelor culturale? Sau, ca să înţeleagă boul, ce, numai un câine e scurt de coadă?

De fapt, tâmpenia asta e pretext pentru ca armata de giboni care-l pupă în cur pe ITMorar pe blog să se dezlănţuie împotriva lui MB şi să-l înjure ca la uşa cortului. Asta e: a născut UTC ul o specie de amoralitate care acum a ajuns la maturitate! Şi se vede!

Întoarcerea la morală în lupta anticorupţie

Vroiam să scriu despre notiţa asta de pe "Economist.com", dar brusc m-a apucat sila. Ca de obicei, acelaşi populism al soluţiilor simple, aceeaşi confuzie a planurilor. Concluzia este de toată jena, dar ţinând cont că în ciorba asta e amestecată şi madam Pippidi, se explică: "Însă cea mai bună abordare(în combaterea corupţiei, n.m.) este folosirea experienţei ce poate fi găsită în afara guvernului, mai ales în sectorul voluntariatului. Duşmanul corupţiei este respingerea sa de către public - cu cât este mai mare această respingere, cu atât sunt şanse mai mari de succes. Este atât de simplu, dar totodată complicat."

Nu este decât un episod din lungul şi durul război între stat şi aşa-zisa "societate civilă", de fapt o fracţiune extrem de radicalizată şi de fanatizată a elitelor intelectuale, al căror proiect este de esenţă totalitară. Madama cu pricina susţinea senin că, în cazul suspecţilor de corupţie, trebuie să se aplice prezumţia de vinovăţie. Tot o ţigănie a "societăţii civile", patronată de "Freedom House"(ce ironie!) şi în care este amestecată aceeaşi Pippidi întocmeşte liste negre cu politicieni după articole din presă! Şi legitimează delictul de opinie! De unde atâta expertiză pe organizaţiile neguvernamentale în combaterea corupţiei, când cele mai multe dintre ele sunt, cel puţin moral, corupte?

Să ne înţelegem bine: corupţia este o problemă pentru toate statele lumii, şi pe măsură ce standardele morale scad, pe măsură ce individualismul este absolutizat, pe măsură ce nu ne mai considerăm cetăţeni, ci doar consumatori, corupţia creşte. În primul rând este ceva în neregulă cu noi. Corupţia se instalează acolo unde moravurile sunt corupte, unde banul domneşte absolut, este criteriu de selecţie şi de statut social, unde meritele personale nu mai contează.

Corupţia trebuie combătută, nu încape îndoială. Dar MIJLOACELE CU CARE FACEM ACEST LUCRU SUNT EXTREM DE IMPORTANTE. Nu poţi combate corupţia cu mijloace corupte, cu încălcarea legii, cu linşarea mediatică a presupuşilor vinovaţi, cu folosirea instituţiilor anticorupţie împotriva adversarilor politici ai puternicilor momentului, cu inventarea unor instituţii care contravin democraţiei şi bunului simţ. Dar mai ales cu ONG care supralicitează, care prezintă o imagine apocaliptică despre corupţia din România, pentru a-şi justifica existenţa şi pentru a face rost de bani, cu care să combată corupţia din vorbe. Până una-alta este treaba statului, respectiv a sistemului judiciar, să combată corupţia. Pentru asta plătim taxe şi impozite, să-şi facă treaba, nu să o "externalizeze" către ONG.

Vrem să combatem corupţia? Atunci să ne întoarcem la morală, la valori şi la democraţie.

Dezideologizarea dezbaterii despre stat

Am ales acest model, al statului ca un mecanism de gestiune colectivă a riscurilor, pentru că are un avantaj: este neutru din punct de vedere ideologic. Dacă am reuşi să impunem aceast model neutru, dezbaterea despre rolul statului în economie ar deveni cu mult mai raţională şi mai aplicată, şi în loc să se concentreze asupra formelor, s-ar focaliza asupra fondului: ce facem atunci când pieţele eşuează?

De fapt, discuţia trebuie să înceapă din alt punct: de ce eşuează pieţele? Este o discuţie care nu se face, pentru că altminteri am putea ajunge la concluzia că în spatele acestor eşecuri sunt oameni şi deciziile lor eronate, lăcomia lor, paranoia lor, geloziile şi complexele lor, gustul lor pentru risc şi pentru aventură, imbecilitatea lor, frivolitatea, egoismul, indiferenţa. Şi asta ne-ar duce la concluzia că pieţele numai libere nu sunt, că totul este o construcţie justificativă, un ecran de fum în spatele căruia se ascund mecanisme care au mai mult de-aface cu jungla, decât cu raţionalitatea unui spaţiu ordonat de cerere şi ofertă.

Fiecare dintre noi, cel puţin în lumea asta complexă în care trăim, avem de-aface cu două mari categorii de riscuri: unele care pot fi gestionate individual, altele care pot fi gestionate numai colectiv. Şi statul, oricât de mare sau de mic ar fi(în sensul puterii de intervenţie şi de număr al domeniilor de intervenţie) este o expresie a colectivismului, nu a individualismului. Statul este un colectivism.

Când este vorba de riscurile pe care le putem gestiona individual, nu avem ce discuta. Fiecare cum îşi aşterne, aşa doarme. Dar, există şi aici un dar: să spunem că ţi-ai asigurat casa în caz de dezastre naturale. În mod natural, te duci la firma de asigurări. Care ridică din umeri şi zice: "Mai vino, bade, pe la noi, peste vreo zece-cinsprezece ani". Exagerez? Evident, nu: sunt şi acum sinistraţi de pe urma uraganului Andrew, care a avut loc în 1992, parcă, dar care zac şi acum prin rulote, aşteptând să fie despăgubiţi. Ăia de la uraganul Katrina pot spera la bani prin 2050!

Deci tu ai luat deciziile corecte, dar piaţa aia a asigurărilor, în care tu ai mare încredere, îţi zice: "Idiotule! Dracu' te-a pus?! Ia hai sictir" Bun: ce-ar fi păţit cotizanţii, de bună credinţă şi corecţi gestionari ai riscurilor individuale, dacă AIG dădea colţul, fără banii publici injectaţi de stat? Ce-au păţit cei de la Enron, care, la fel, au avut încredere în piaţă, şi au pierdut totul, tocmai pentru că au supraestimat virtuţile pieţei?

Cu alte cuvinte, şi atunci când este vorba de riscurile gestionate individual, statul este o prezenţă necesară: să oblige la respectarea regulilor şi să acopere eşecurile pieţelor. De aceea a investi în stat, înţelegând prin asta plata unor taxe şi impozite mai mari, este o poliţă de asigurare, ce-i drept, atipică.

Riscurile care nu pot fi gestionate individual sunt din ce în ce mai importante şi mai periculoase. Schimbările climaterice, criza apei, a energiei, fluxurile migratoare, starea infrastructurilor, demografia, ameninţările asimetrice, proliferarea armelor de distrugere în masă sunt riscuri care nu pot fi gestionate decât în comun.

Vorbim despre drepturi şi libertăţi, despre democraţie. Ele nu-şi au sens decât în cadrul oferit de existenţa unui stat. El este garantul lor, nu indivizii.

Sigur, putem discuta despre rolul statului, despre limitele intervenţiei, despre raportul dintre individ şi societate, despre reguli. Da, această discuţie va fi, firesc, dominată de ideologie. Dar este o prostie să opui statului individul, să absolutizezi individul şi să negi statul. Tot ceea ce obţii este anarhie.

Se afirmă că în criza din 1929-1933 intervenţia statului a fost o prostie, că fără această intervenţi criza ar fi fost mai scurtă şi mai puţin dureroasă. Mă îndoiesc. Citiţi "Obeliscul Negru" şi "Arcul de Triumf" , ale lui Erich Maria Remarque, citiţi "Fructele mâniei", al lui John Steinbeck, sau nuvelele lui Erskine Caldwell.

Ideologia este bună, dar nu poate explica totul. Iar atunci când devine dogmă sau când este luată drept alibi de către fanatici ideologia devine periculoasă. Statul nu este nici de stânga, nici de dreapta. Sunt doar idei, modele şi viziuni de stânga sau de dreapta despre el. Să nu le confundăm, că ajungem la concluzii greşite.

Tendinţe Globale 2025

A fost dat publicităţii raportul "Tendinţe Globale 2025", care este rodul unei iniţiative a National Intteligence Council(NIC). Găsiţi aici o scurtă prezentare, apărută pe siteul ACUS( Atlantic Council of the United States). Nu este tocmai o lectură de duminică, dar devine interesant să aflăm cum se văd lumea şi viitorul ei dinspre Washington, acum, în plină criză financiară şi economică. O criză care ar putea naşte o nouă ordine mondială şi un nou hegemon. Cu ochii oblici şi ten cam gălbui. Care va face situaţia şi mai albastră decât este! Aici puteţi vedea un filmuleţ cu prezentarea raportului, făcută de Thomas Fingar, preşedintele NIC.

Haloperidol, extremă urgenţă!

Pentru cine nu ştie, Haloperidolul este un neuroleptic major. I se mai spune şi "cămaşa de forţă chimică". Boris Elţîn, alcoolic cu patalama şi talent, era tratat cu Haloperidol. Printre multe indicaţii se află şi "tulburari de comportament şi de caracter". Citind editorialul lui TRU din "Cotidianul" de mâine, şi văzând şi clipul de campanie al PD-L(mulţumesc, Victore!) în care acelaşi TRU discută economie cu dragă Stolo, m-a cuprins subit interesul pentru preţul unui tratament cu respectivul medicament. Pentru că, nu-i aşa, zgârcitul de Vântu nu-i plăteşte şi o asigurare de sănătate la Londra, şi el e cam sărăcuţ, că altminteri locuia în Ferentari, poate ne facem o pomană şi-i sponsorizăm lui TRU un tratament cu respectivul medicament. E cazul!

"Miza alegerilor din 30 noiembrie e totală. România va deveni o farsă jucată de hoţi sau se va întoarce, clătinată, la firul întrerupt al europenizării. Dezertarea votului urban va instala la putere cel mai antiurban şi pro-mârlănesc regim politic de la brutele staliniste încoace. Cămaşa din nailon cu balene s-a schimbat în vestă Pringley, dar efectul va fi acelaşi: a doua colectivizare."

Doar un nebun furios, cu spume la gură, sau un alcoolic în delirium tremens putea scrie monstruozitatea asta. Asta e miza: România urbană contra România rurală? Sunt ţăranii României nişte brute? Sunt toţi orăşenii de dreapta? Şi suntem toţi cei de stânga nişte brute staliniste, nişte mârlani?

Noroc că există persoanele publice remarcabile! "Există persoane publice remarcabile în România: Băsescu, Macovei, Stolojan, Blaga, I. Popescu, S. Barbu. Toţi imperfecţi. Toţi capabili să preia statul şi să îl ducă în direcţia bună, atenţie!, fără să garanteze miracolul caracterului naţional mântuit". Ştiu şi eu? Poate asta explică unele lucruri...

Ce ar mai fi de spus? Haloperidol, extremă urgenţă!

Teflonilă

Mordechai şi Ciupico ne demonstrează, în stilul lor inconfundabil, că Teflonilă Liiceanu are cel puţin o dilemă în plus, faţă de acelea enunţate în volumul "Scrisori către fiul meu": "„Îţi mărturisesc că, la rându-mi, petrec în fiecare dimineaţă, în baia mea, minute de adevărată voluptate şi toate în preajma răsfăţurilor pe care mi le procură mai întâi duşul matinal - cu alegerea, după felul în care voi începe ziua, a gelului de duş cel mai potrivit (şovăi zilnic între mirosurile de ghimbir, ceai verde şi lavandă de la Roger&Gallet) -, apoi, odată duşul terminat, utilizarea cremelor de faţă de la Clinique, a cremelor de corp de la Molton Brown sau a gamei de thé vert de la Bvlgari, în sfârşit, alegerea parfumului din prima parte a zilei: Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior“

Cel puţin fragmentele astea dezvăluie un narcisist şi un egoist(deşi poate că sunt sinonine) de primă clasă. Şi asta explică multe. Şi numele date maşinilor, şi botezarea unei banale tigăi "Teflonilă", şi apelurile către lichele. Dar mai ales lipsa lui de empatie cu omul simplu. Nu are organ pentru aşa ceva. Realitatea vieţii omului obişnuit nu miroase a "Bois d' Argent" de la Dior. Asta e!

Cum aş conduce ţara

Prietenul Mordechai mă invită să răspund la întrebarea "Cum aş conduce ţara". E o leapşă care a pornit de la Gramo. Răspunsul lui Mordechai este cât se poate de satisfăcător, aşa încât nu ar mai fi multe de spus. În fond, a conduce o ţară este o formulare total lipsită de sens, mai ales într-o democraţie. Putem vorbi de guvernare( deşi în franceză termenul trimite la gouvernail, care înseamnă cârmă, în toate variantele ei constructive), care este o afacere publică şi colectivă. Ca atare, putem medita, dacă avem timp şi chef, la modul în care este organizată guvernarea în România, care sunt actorii principali, care sunt regulile şi cât de bune sunt ele, cine pe cine controlează, cum sunt cheltuiţi banii publici şi de ce, care este sursa de legitimare a celor care exercită puterea, care sunt obiectivele şi limitele mandatului reprezentativ, etc.

Cu alte cuvinte, orice discuţie de acest fel duce invariabil către o dezbatere despre stat şi despre rolul lui în societate. Mă tem că statul nu este tot una cu ţara, dacă prin ţară înţelegem societatea(nu neamul, că atunci dăm în altceva!). În ceea ce mă priveşte, consider statul răspunsul individului la complexitate. Statul a apărut în momentul în care indivizii nu au mai putut gestiona individual riscurile pe care trebuiau să le înfrunte. De aci şi imaginea pe care o am eu despre stat, ca un mecanism de gestionare colectivă a riscurilor.

Mărimea, funcţiile şi limitele statului sunt variabile în timp şi sunt definite de natura şi complexitatea riscurilor pe care trebuie să le gestioneze. Cuvântul cheie în această analiză este "complexitatea". Statele devin tot mai complexe, pe măsură ce riscurile pe care trebuie să le gestioneze cresc şi se diversifică. Mai mult, aşa cum ne arată istoria ultimelor două secole, sunt momente în care statele naţionale nu mai sunt suficiente pentru a gestiona o clasă specială de riscuri globale, ceea ce a dat naştere unor mecanisme suprastatale de gestiune: ONU, FMI, BM, UE, NATO, Tratatul de la Varşovia, CAER, ASEAN, etc.

Mi se pare cel puţin absurdă, dacă nu imbecilă de-a dreptul discuţia despre reducerea rolului statului şi preluarea unora dintre funcţiile sale de către piaţă, mai ales în acest moment în care complexitatea riscurilor care trebuie gestionate reclamă mai mult stat. Pieţele nu există pentru a guverna, ci pentru a pune în contact cererea cu oferta de bunuri şi servicii. Dar, atenţie: nu orice se poate transforma în marfă, pentru a i se poată aplica regulile cererii şi ale ofertei. Şi mai e ceva: în istorie, pieţele eşuează infinit mai des în misiunea lor decât statele, şi cu costuri mult mai mari.

Nu cred că există o piaţă a riscurilor, şi nici una a soluţiilor de gestionare. Uitaţi-vă la eşecurile devastatoare ale "exportului de democraţie". Statele totalitatre şi autoritatre au fost considerate riscuri pentru statele democratice, care au promovat, mai ales după 1989, schimbările de regim şi democratizarea cu baioneta. Vi se pare că Bosnia, Kosovo, Irakul, Afganistanul, Somalia, sunt nişte succese? Toate schimbările au survenit atunci când între modul în care era organizat statul şi riscurile pe care se credea că le gestionează intervenea un divorţ. România comunistă s-a prăbuşit atunci când statul, a cărui principală misiune a fost, după 1945, modernizarea forţată a ţării, nu a mai fost capabil să gestioneze alt tip de riscuri, care veneau nu din subdezvoltare, ca în primii ani, ci din lipsa de democraţie, de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, din lipsa pluralismului politic, social şi economic.

S-a tot vorbit despre faptul că statul este un forte prost administrator. Să fim serioşi! Statul este de departe cel mai bun administrator, pentru că, indiferent cât de coruptă ar fi o guvernare, mai devreme sau mai târziu tot va da socoteală de felul în care cheltuieşte banii publici. Şi mai ales pentru că există reguli clare şi transparente de cheltuire a lor, mecanisme de control, priorităţile sunt stabilite transparent.

Să nu confundăm deficitele bugetare ale statului cu falimentele răsunătoare ale marilor entităţi economice private. Falimentele sunt rezultatul proastei guvernanţe corporatiste, deficitele sunt rezultatul unor politici publice asumate.

Revenind la riscurile pe care trebuie să le gestioneze un stat. Principalele riscuri vin din instabilitatea economică, politică sau socială. Mai ales din instabilitatea socială. Un simplu calcul de costuri beneficii ne arată că a "cumpăra" pacea socială, prin politici redistriburive(incluzând aici şi subvenţiile, şi ajutoarele sociale) este mai rentabil decât să le accepţi, în numele unei ortodoxii ideologice a statului minimal. Readucerea sistemului la echilibru după o explozie socială determinată de polarizare economică şi socială excesive costă cu mult mai mult decât redistrubuirea avuţiei prin intervenţai statului.

Dacă am fi mers pe această logică a neintervenţiei, statul american nu ar fi trebuit să intervină nici în 1933, după patru ani de gravă criză economică şi socială, nici acum. Dar marea lecţie a crizei anterioare nu ne-a oferă atât New Dealul lui Roosevelt, ci mai ales lipsa de intervenţie a guvernului britanic, care credea orbeşte în virtuţile pieţei. A fost o decizie fatală pentru Imperiul Britanic, care şi-a semnat astfel condamnarea la moarte, şi chiar Marea Britanie era cât pe ce să fie distrusă de Germania lui Hitler.

Restul aspectelor puse în discuţie de Gramo ţin de atitudini faţă de o problemă sau alta. În primul rând, parlamentarii nu sunt altceva decât o specie specială de producători: ei produc bunuri simbolice, pentru că asta sunt legile, bunuri simbolice. Asta contrastează violent cu tipul imbecil de campanie electorală la care asistăm acum, şi în care parlamentarii sunt văzuţi ca un soi de super-primari. Putem vorbi de supra-legiferare, sau de nevoia reală de raţionalizare, simplificare şi transparentizare a legilor. Da, în România sunt prea multe legi care reglementează unul şi acelaşi domeniu, de unde şi ineficienţa instituţională şi administrativă.

Da, se impune o analiză instutuţională, pentru a vedea în ce măsură statul poate gestiona riscurile actuale cu instituţiile pe care le are. Dar înainte de orice trebuie să definim riscurile şi să le ierarhizăm corect. Un exemplu: am absolutizat pericolul corupţiei, am construit un sistem de instituţii destinate special combaterii ei. şi rezultatul este mai multă corupţie! De ce? Pentru că ele au fost deturnate de la scopul lor şi au devenit instrumente de răfuială politică!

Vorbim de taxe şi impozite. Toată lumea vrea mai puţine taxe şi impozite. Dar avem iarăşi exemplul american, în care reducerile de taxe şi impozite nu au folosit cu nimic nici statului, nici indivizilor, excepţie făcând acel zece la sută din primii 10% cei mai bogaţi americani. Este lipsit de sens să-i dai cuiva 600 de dolari pe an din reduceri de taxe şi impozite( pentru că el câştigă mai nimic!) şi să-i spui: ştii, din banii ăştia trebuie să plăteşti asigurarea medicală, care costă, să zicem, 5000 de dolari. De fapt, nivelul de viaţă scade, pentru că se măresc foarte mult costurile gestionării individuale a riscurilor.

Mi se pare absurd ceea ce a făcut ieri Tăriceanu, micşorând contribuţia socială, concomitent cu mărirea punctului de pensie, într-un moment în care se prevede o reducere drastică a ritmului creşterii economice. 2% înseamnă mai nimic pentru angajat, dar i-a spus cineva cât îl va costa în plus îngrijirea sănătăţii, pentru că sigur se va ajunge la o scădere a volumului şi calităţii serviciilor publice de sănătate. Şi e cinic să-i spui unuia care nu are bani: "tratează-te la privaţi!"

Apare tot mai des ideea asta: să nu mai dăm banii statului, să-i dăm societăţii civile, că ea îi cheltuieşte mai bine pe programe sociale. O tâmpenie monumentală! În primul rând, dacă vezi cât cheltuieşte un ONG cu funcţionarea proprie şi cât pentru programe, vezi că statul este net mai rentabil şi mai eficient. Vă mai amintiţi cât a cheltuit pe "studii de fezabilitate" Romani Crissis, bani europeni? Peste un milion de euro? Vi se pare că ţiganii o duc mai bine? Aici, unde nu prea e de ciordit de la românul obişnuit, că dincolo mai curge! Şi nu este singurul exemplu. Iar cine vrea să facă o afacere din îngrijirea oamenilor bătrâni şi bolnavi la domiciliu, de ce nu? Statul îmi decontează aceste servicii, din cotizaţiile pe care le plătesc la un sistem public de asigurări, eu îi dau banii respectivei cooperative, şi toată lume este fericită!

Bun, că e birocraţie. Să ne înţelegem bine: când este vorba de bani publici, şi ONG tot cu birocraţie lucrează, că trebuie să dea seamă de felul în care i-a cheltuit. În fond, şi aici ajungem la esenţă: ce este "societatea civilă"? O structură socială care funcţionează în logica sistemului de contraputeri, într-o democraţie, sau un sector emergent al economiei, sistemul cuaternar? Pentru că dacă ONGul este un SRL, nu mai e ONG.

Ca principiu, o democraţie funcţională este în primul rând o meritocraţie. Dacă nu plecăm de la ideea că o meritocraţie cere egalitatea deplină în drepturi şi obligaţii a cetăţenilor, nu facem nimic! Dacă este nevoie de o nouă generaţie de drepturi, libertăţi şi obligaţii cetăţeneşti, în acord cu starea reală a societăţii(vezi homosexualitaea sau dreptul de a decide când dai colţul), putem discuta. În fond, dacă avem dreptul la o viaţă decentă, de ce nu am avea dreptul la o moarte decentă, care să nu aducă atingere demnităţii tale de om? Dar nu putem accepta ideea discriminării, fie ea şi pozitivă.

Şi mai este ceva: rolul nefast jucat de ONG care au impus, împotriva voinţei populare, dar în numele ei, schimbarea sistemului de vot. Dacă organele alese democratic pot fi controlate de cetăţeni, cum pot controla ei un ONG? Fac un alt ONG şi începem să dezbatem? Păi asta e democraţia, şi ea funcţionează şi fără ONG. Şi chiar şi fără "societate civilă", un non-sens în democraţie. Da, sigur că este nevoie de mai multă implicare a cetăţeanului în spaţiul public. Dar când "societatea civilă" se străduieşte timp de patru ani să convingă populaţia că a face politică e de porc, degeaba se strofoacă o săptămână să convingă oamenii să vină la vot. De ce? Să-i voteze pe ăia pe care până mai ieri erau de tot căcatul? Cel puţin în România "societatea civilă" mai mult încurcă, decât ajută!

Bun, rezumând. Cele scrise mai sus demonstrează cu prisosinţă că nu voi conduce niciodată această ţară, şi de guvernat cu atât mai puţin. Dacă vrea Bunul Dumnezeu, şi se termină haosul din Bucureşti, îmi voi putea conduce liniştit Loganul din dotare de ici-colo, fără să epuizez repertoriul de înjurături şi sfinţii din calendarele creştine reunite.

Predicţii

Aveţi aici un grafic uşor sinistru: corelaţia dintre nivelul de fericire şi rata sinuciderilor. Întrebare: cum se va modifica el în vremuri de criză? Cine va fi "campion" mondial? Cine se scoate mai bine? Şi care e, totuşi, definiţia fericirii în vremuri de criză?

Şi dacă le avea pe amândouă?

Povestea asta revine ciclic în presă, dracu ştie de ce: Hitler avea un singur testicul. Acum au descoperit subiectul şi cei de la "Cotidianul" , via "The Daily Telegraph." Şi ce dacă? Ce relevanţă are? Şi apoi, dacă a făcut ce a făcut având un singur coi, vă închipuiţi ce făcea dacă le avea pe amândouă? Doamne fereşte!

Zoaie pe fereastra presei

Dacă ar fi să fac o ierarhie în rândul jurnalelor care-mi provoacă greaţă şi pe care nu pun mâna, pe primul loc, departe în faţa tabloidelor, se află "Academia Caţavencu", expresia cea mai elocventă a miciurinismului dintre jurnalismul fără etică şi securismul biruitor în serviciile secrete.

"Academia Caţavencu" este campioana zvonurilor create în laboratoarele serviciilor secrete, pe care apoi presa, în funcţie de interese sau de ordine, le preia şi le amplifică, dându-le, tot cu ajutorul serviciilor de informaţii, care livrează elementele de "autenticitate", sub forma unor aşa-zise "anchete", un aer de veridicitate. "Caţavencii" au la activ multe victime, inclusiv Năstase şi acum Tăriceanu.

Nu aş fi vrut să scriu despre zvonul divorţului lui Tăriceanu. A mai fost vehiculat şi în alegerile din iunie. Acum presa nu prea a mai pus botul, motiv pentru care coaiele din dotarea Cotidianului se mobilizează şi ele în efortul de război al pedeleilor.

Şi tot din acest efort face parte şi campania de denigrare a Parlamentului, prin tot felul de statistici cretine, produse de tot felul de ONG care există doar din patru în patru ani. În această horă a denigrării s-a prins alt coi al politologiei dâmboviţene, părintele celui mai cretin sistem de vot imaginat vreodată, Cristian Pârvulescu. Care emite nişte cugetări de Gâgă, pe o temă absolut neimportantă: cele trei indemnizaţii pe care le POT primi, la cerere, foştii deputaţi sau senatori, după încetarea mandatului.

Unii poate vor avea nevoie. Nu e un capăt de ţară. Dar cât de tâmpit să fii să râgâi asta: "această compensaţie reprezintă, de fapt, o modalitate de a-i ţine sub control pe politicienii care s-ar putea întoarce împotriva partidului." Hai să fim serioşi: cine se vinde pentru atât? Nici măcar el! Şi să dea Pârvulescu lecţii de morală, după ce i-a dat 10 la licenţă lui "succesuri multe" e chiar nesimţire!

Taxa auto, din filmele cu proşti

Palatele au făcut pace: se suspendă pentru un an taxa auto pentru maşinile Euro 4, cu începere de la 1 decembrie 2008. Problema este alta: poate decizia de astăzi să relanseze cumpărarea de maşini noi, inclusiv Dacia, Logan şi Sandero, câtă vreme nesimţiţii din bănci au ridicat dobânda la credite(când acordă credite!) şi la 35%-40% pe an? E o tâmpenie electorală, mare cât casa! Pentru că Dacia are probleme nu doar în România, ci şi, sau mai ales, în zonele unde exportă. Mai ales în Occident şi în Rusia, unde sunt aceleaşi probleme de finanţare a consumului.

Dacă într-adevăr vrem să relansăm economia, trebuie să relansăm consumul. Nu trebuie să aruncăm cu banii în bănci sau în inteprinderi cu lipici la guvern, ci trebuie să dăm posibilitatea românilor să consume. Mai ales celor mulţi, cu salarii în jurul mediei pe economie.

Şi în ceea ce priveşte taxa ecologică, singurul model raţional este cel numit bonus-malus. Dacă îţi cumperi o maşină cu emisii sub un prag minim, primeşti un bonus din partea statului. Cu cât emisiile sunt mai mici, cu atât bonusul e mai mare. Dacă eşti într-un interval determinat între pragul minim şi unul maxim, nici nu primeşti, nici nu plăteşti, iar peste pragul maxim plăteşti. Şi nu contează că e maşină nouă sau second hand adus de afară. Pentru cele second hand care au avut prima înmatriculare în România şi au plătit taxa, indiferent de forma ei, nu mai plăteşti nimic. Simplu, şi mai ales logic şi pe termen lung.

Despre candidatul meu preferat

Ionuţ Vulpescu s-a lansat în aventura uninominalului, înarmat cu mult entuziasm, cu o proaspăt obţinută diplomă de doctorat, obţinută cu "Magna cum laudae", care o să-i folosească fix la nimic în jungla politicii româneşti, nu pentru că nu ar conta ştiinţa de carte, ci pentru că are insolenţa să vorbească despre funie, adică etica muncii, în Palatul Parlamentului, unde are toate şansele să ajungă.

Până atunci munceşte de zor, strâge mâini, strânge din dinţi când vede câte resurse au contracandidaţii săi, care zac pe sacul cu bani, aleargă şi îşi aleargă minusculul aparat de campanie, dă interviuri şi în general e mult în urmă cu somnul. Şi speră ca electoratul să fie atât de avid de schimbare pe cât zic aceia care au forţat schimbarea sistemului de vot. Numai că, aşa cum a ajuns să ştie şi el prea bine, teoria e una, practica te tăvăleşte prin smoală şi fulgi de nu te vezi!

Îmi pare rău că nu am putut face, din motive independente de voinţa mea, mai multe pentru el şi pentru candidatura lui. Vă invit, dacă locuiţi în sectorul doi, în colegiul uninominal 9, să-l votaţi. E cea mai bună alegere, credeţi-mă! E un om de stânga din convingere, are un stil elegant de a face politică şi o voinţă de neclintit. Dar mai ales nu ezită să-şi facă auzită vocea şi să-şi apere punctele de vedere. Cu late cuvinte are coloană vertebrală şi nu are nevoie, ca Dâncu, de Viagra, pentru a sta drept în politică!

Adrian Năstase şi-a găsit naşul

"Arogantul" oficial, Adrian Năstase, are de azi un rival de temut. Dacă stau bine să mă gândesc, chiar şi-a găsit naşul şi şi-a pierdut postul: pe şi în favoarea lui Gabriel Liiceanu! Citiţi şi vă minunaţi: "Când oameni ca noi acceptă să fie miniştri de Externe, preşedinţi de institute, ambasadori, nu o fac ca să se căpătuiască, o fac pentru că au conştiinţa că cineva trebuie să mai şi slujească ţara asta." Elitism în stare pură! Şi tupeu până peste poate!

Cum de nu! Merită de citat şi asta: "El a arătat, că, în 1990, ar fost foarte fericit dacă Ion Iliescu ar fi devenit "omul său". "Nu a devenit. Am aşteptat 3 luni, cât mi-am dat termen de graţie. După 3 luni am ştiut că nu e omul meu, ci dimpotrivă", a acuzat Liiceanu. Ce a aşteptat? O chemare? O scrisorică de dragoste? Un post în diplomaţie? Un fotoliu de ministru? I-au fost înşelate aşteptările? A palpitat de emoţie trei luni? Nu se poate!

Alo, domnu' Băsescu: poate n-aţi înţeles! Nu Liiceanu este omul dumneavoastră, ci dumneavoastră sunteţi omul lui! Adică nu el vă slujeşte pe dumneavoastră, ci dumneavoastră pe el! Şi ce, nu are dreptate? Nu dumneavoastră i-aţi dat bani să editeze bazaconia aia de "Raport Tismăneanu"? Şi aşa s-a scos din rahat Humanitas. Tot cu ajutorul dumneavoastră i-au fost şterse nişte datorii pe la Buget.

Ar fi vrut să se folosească şi de Iliescu, aşa cum se foloseşte de dumneavoastră. Asta e condiţia elitistului: are ferma convingere că toţi ceilalţi există să-l servească pe el!

De la paranghelia unde Liiceanu a primit titlul de "Cel mai arogant" cu coroniţă nu puteau lipsi Traian Boc, Valeriu Stoica şi Vladimir Tismăneanu. Acesta din urmă este, cel puţin pentru mine, o culme a jegului moral. Nimic din trecutul lui nu-i dă dreptul să judece pe alţii şi să demonizeze stânga, să vorbească despre "stânga impenitentă".

Este bine situat să ştie că regimul politic instaurat în România, după 1945 , de amicii politici ai tatălui său cu tancurile , NU a fost, în nici unul dintre aspectele sale, un regim de stânga, şi nici PMR, respectiv PCR, un partid de stânga. Cum nici PCUS(B) nu a fost de stânga, şi nici Lenin, Stalin, Hrusciov sau Beria, Brejnev, Andropov oameni de stânga. Primul cu idei şi comportament de stânga a fost Gorbaciov, care a şi dărâmat şandramaua.

"PSD îi condamnă pe cei care condamnă comunismul. PSD refuză să îşi recunoască ereditatea politică şi să îşi asume cu adevărat responsabilitatea pentru trecutul politic", spune Tismăneanu. O avea PSD un batalion de bube în cap. Dar nu are de ce să-şi asume "ereditatea comunistă". Absolut toate partidele post decembriste vin din acel trecut tulbure şi au un tip de comportament identic. Iar faptul că PSD nu acceptă modul absolut greţos şi politicianist în care Traian Băsescu a "condamnat" comunismul, comportându-se, ca politician, în acelaşi mod nedemocratic şi totalitar precum cei pe care îi condamnă e de bine, nu de rău.

“Este un curaj să spui că binele în ţara asta se joacă la dreapta în condiţiile în care corectitudinea politică, în alte părţi, se joacă la stânga. Când stânga nu are o justificare politică extrem de fermă, ca în perioada interbelică, problema este cum să oprim această eternă cacealma a stângii, de a vinde la fiecare colţ de stradă câte un paradis”, spune şi Liiceanu. Doar că omul nostru nu ştie ce spune. Binele, şi ca un filosof ce este, ar trebui să fi aflat deja, nu are culoare ideologică. Există, sau nu există. Şi cu atât mai puţin binele nu este doar apanajul dreptei. Băsescu, încarnarea binelui? Boc? Videanu? Patriciu? Şi ce este corect politic în ţara asta?

La Tismăneanu nu e aroganţă. La el e doar tupeu. Şi atât! Dar la Liiceanu e aroganţă, frate! Nu-i face Dan Bursuc o manea şi lui? "Filosoful ca arogant slujitor al statului"

Imbecilitatea, azi în multinaţionale

Dacă vi se părea că imbecilitatea e apanajul funcţiei publice, a birocraţilor cu mânecuţe negre, aflaţi că nu aţi văzut totul. Am două telefoane mobile: unul principal, cu abonament, la Vodafone, şi unul de rezervă, cu cartelă, la Orange. Nu mă întrebaţi de ce, pentru că nu am un răspuns logic. Poate căderile de semnal din anii trecuţi, când a fi în două reţele era un avantaj.

Bun! Pentru Orange există un serviciu, la 333, care îţi spune cât credit mai ai pe cartelă. Până acum primeai un singur SMS, în care aveai toate datele necesare. "Prea simplu!" şi-a zis un dobitoc. Şi acum în loc de un SMS, ori de câte ori apelezi serviciul cu pricina, primeşti 3(TREI) SMS! Legile progresului!

Lecţia de economie

O şezătoare electorală pe Eol Tv, cu "animatorii" mei "preferaţi", Prelipceanu şi Laura Chiriac, un cuplu mai comic decât Stan şi Bran. Printre participanţi, Sever Voinescu şi Robert Sorin Negoiţă. Amândoi avocaţi, amândoi ploieşteni. Asta e asemănarea. Deosebirea e de avere. Fraţii Negoiţă sunt în Top 300, cu peste 400 de milioane de euro, Voinescu e în...plop! Şi de acolo sus, din plop, dă lecţii de economie unui superbogat! Nu-i aşa că e mişto ţara în care trăim, şi în care fiecare e expert în ceea ce se pricepe mai puţin?

Oricum, Sever Voinescu este un jalnic papagal, care nu ştie decât un lucru: "E jale, vin bolşevicii!" Şi când te gândeşti că tembelul a fost secretar general al MAE. Nu pentru merite, ci pentru că i-a dus servieta lui Pleşu. Vă mai amintiţi ce nu-i plăcea lui Pleşu la MAE? Că nu ştiu să facă ouă Benedict la bufet!

Bate Vântu de achitare

O nouă victorie pentru Justiţia română: Sorin Ovidiu Vântu a fost achitat. Nu mai contează fondul procesului, pentru că între timp faptele au fost prescrise. Şi au fost prescrise pentru că s-a tras cu talent de timp. Când ai bani, mulţi bani, totul e posibil. Ce ar mai fi de spus? Daţi-le băbuţelor de 80 de ani puşcărie cu executare! Mama lor de infractoare!

De unde le cumpăraţi, domnule Preşedinte?

Traian Băsescu, cu patriotismul economic în erecţie: "O să vă spun ce o să fac eu. De mâine, vă asigur că voi circula cu o Dacie. Când mă voi duce la cumpăraturi, o să mă asigur că iau roşii românesti, unt românesc, zahăr românesc. În plus, voi cumpara doar ce îmi trebuie. În loc de 10 becuri acasaă o să las doar două."

Cum să nu te apuce greaţa? De când nu a mai circulat Băsescu într-o maşină românească? Nu cumva revoluţia l-a apucat cu un Audi în bătătură? Şi nu cumva el e la originea scandalului cu Loganurile de 70.000 de euro, care a dus la anularea unui contract pentru câteva mii de Dacii Logan, ce ar fi dat de muncă celor de la Piteşti? Daciile, cu costurile finanţării cu tot, nu treceau de 11.000 de euro, restul erau echipamente electronice. Acum moare de grija muncitorilor? Ce mizerie!

Şi apoi, de unde dracu ia el roşii româneşti acum? A mai rămas vreo seră pe la RAPPS? Sau unt românesc. Poate împachetat în România! Zuzele importă lapte cu cisterna din Ungaria, alţii şi din Germania. Vacile autohtne se mai pot vedea prin grădinile zoologice şi în statistici. Zahăr românesc? Mai cultivă cineva sfeclă de zahăr?

Şi chestia aia cu opt becuri din zece stinse în micul palat de pe malul Lacului Herăstrău în care-şi are reşedinţa: să i-o spui tu lui Mutu!

Discurs de politician în campanie electorală

La vremuri de criză, soluţii de criză

Arheologia tranziţiei

Astăzi, învârtindu-mă în jurul cozii prin Piaţa Amzei, în căutarea unor lucruri banale precum aţa, acul şi nişte nasturi(toate produse de înaltă tehnologie, folosite şi de NASA!), am realizat că mă aflu într-o rezervaţie arheologică! A tranziţiei de la capitalismul de stat la coadă la capitalismul de piaţă tembelă. Pe câteva mii de metri pătraţi găsim concentraţi cel puţin 80 de ani de istorie. Ceea ce nu-i puţin lucru! Postez câteva fotografii, şi veţi înţelege despre ce vorbesc.

Situaţia economică şi socială a României

lui Mordechai şi lui Ciupico, cu mulţumiri pentru foto

România se află la începutul unei crize economice care are la origine situaţia de pe pieţele externe, dar care se poate agrava pe fondul unor slăbiciuni structurale interne.

1. Este foarte posibil să fi ajuns la sfârşitul unui ciclu de creştere economică susţinută, de mai bine de opt ani, care a avut la origine perspectiva integrării României în UE. Asta ne obligă la o analiză a factorilor care au generat această creştere economică şi a continuităţii lor, în condiţiile crizei financiare globale.

2. Deficitul de cont curent este o problemă. Este adevărat că în creşterea economică consumul intern a fost, alături de sectorul imobiliar, un motor al creşterii. Criza creditelor va conduce la reducerea dramatică a consumului, cu tot ceea ce rezultă de aici. Stagflaţie sau recesiune, cam astea sunt alternativele pentru următorul an.

3. Finanţarea deficitului ar putea fi o problemă, dacă fluxurile de devize, care au la origine munca românilor din străinătate, se reduc drastic. Mulţi români lucrează în Spania şi Italia, ambele cu economii puternic afectate de criză. De asemenea se va reduce fluxul de investitţii străine directe, destinate unor proiecte industriale sau imobiliare. De asemenea, pe fondul creşterii riscului de ţară, statul se va împrumuta mai greu şi mai scump. Trebuie să compensăm aceste pierderi printr-o absorbţie mai rapidă şi mai consistentă de fonduri europene.

4. În plan intern, se pare că introducerea cotei unice de impozitare, pe lângă faptul că a generat o polarizare socială fără precedent, care se traduce în mari tensiuni sociale, şi-a epuizat capacitatea de a genera creştere economică. Logic, ar trebui să urmeze o nouă reducere a cotei unice, pentru a suplimenta puterea de cumpărare, ceea ce ar fi o mare eroare. Mai degrabă se profilează o creştere a nivelului contei unice, de la 16% la 19%, pentru a menţine la un nivel constant încasările bugetare.

5. Câtă vreme procesul de convergenţă a preţurilor este aproape de final, iar la anumite categorii de bunuri şi servicii preţurile din România sunt peste media celor din UE, mai ales la alimente, este normală creşterea presiunii salariaţilor în direcţia unei convergenţa mai rapide a salariilor.

6. S-a dovedit că nu creşterile de salarii au fost generatoare de inflaţie. În ultimii ani am avut cea mai mare rată de creştere a salariilor, concomitent cu o accelerare a scăderii preţurilor. Acum cea mai mare parte a inflaţiei este importată, prin intermediul purtătorilor de energie şi al alimentelor. Asta este unul dintre efectele globalizării.

7. Legea privitoare la mărirea salariilor angajaţilor din sistemul educaţiei publice, care a generat atâtea controverse în ultima perioadă, are logica ei: din cauza salariilor mici sectoarele publice de educaţie şi de sănătate au pierdut, alături de funcţia publică, o mare parte din personalul tânăr, de înaltă calificare. Asta a dus la scăderea dramatică a calităţii serviciilor publice, în ciuda investiţiilor în infrastructură.

8. Eşecul politic din Parlament, partidele reprezentate acolo neavând capacitatea de a construi consensul necesar elaborării unei legi a salarizării în sectorul public, a dus la escaladarea cererilor de măriri salariale.

9. Este adevărat că o majorare bruscă, în acest moment delicat, a tuturor salariilor bugetarilor, poate duce la grava deteriorare a echilibrelor macroeconomice.

10. Guvernele conduse de Călin Popescu Tăriceanu a eşuat în a avea un dialog social structurat cu sindicatele şi patronatele în ultimii patru ani. CES practic nu a funcţionat, nu a existat u pact social, etc.

11. Sindicatele sunt puternic politizate, şi s-au activat pe fondul campaniei electorale, ce le face să se situeze pe poziţii de confruntare cu guvernul. Adesea această confruntare este mimată, se joacă un teatru ieftin, care le decredibilizează şi mai mult.

12. Din păcate, şeful statului, prin pretenţia sa de a fi „preşedinte-jucător”, şi-a pierdut capacitatea de negociator, de factor de echilibru, fiind un inductor de perturbaţii şi de crize în sistem, şi un actor politic partizan, care intervine în favoarea forţei politice al cărui şef este, de facto.

13. Nu mai există un arbitru neutru, respectat şi ascultat de toată lumea, care să stabilizeze situaţia şi să înlesnească dialogul.

14. Lucrurile nu vor degenera într-o confruntare politică şi socială de proporţii, deşi va exista şi în continuare o retorică războinică, care este una de uz electoral. În sânul partidelor există şi oameni raţionali, care au conştiinţa faptului că nu pot supralicita o criză pe care ar putea fi obligate să o gestioneze peste o lună. Asta nu înseamnă că problema convergenţei salariilor cu acelea din UE nu rămâne ca o constantă a viitorilor ani.

15. Marile probleme ale perioadei următoare vor privi găsirea rapidă a mijloacelor prin care se va relansa economia, pentru a absorbi inevitabila creştere a şomajului, pe de o parte, şi pe de altă parte păstrarea, pe cât posibil, a puterii de cumpărare a categoriilor celor mai defavorizate.